Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Merită să aspiri la gloria literară?


Giacomo Leopardi, traducere de Adriana Cârcu

16.02.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Giacomo Leopardi (1798 - 1837) a publicat în anul 1824 un eseu în care punea în discuţie apanajul gloriei literare, dar mai ales concursul de împrejurări care duce la completa lipsă a acesteia. Conceput în forma unui dialog dintre poetul Giuseppe Parini şi un tânăr scriitor foarte talentat şi mult doritor de succes, eseul se întinde pe mai bine de 30 de pagini înţesate de consideraţii şi îndrumări literare. Mai jos vă prezentăm un scurt rezumat în care autorul analizează principalele obstacole aflate în calea afirmării prin scris şi cu o ironie bine dozată, captează aspecte ale lumii literare de acum două secole, indicând raporturi şi cauzalităţi de o frapantă actualitate. (Adriana Cârcu, traducătoarea fragmentelor de mai jos)


Tinere, gloria literară, sau faima rezultată din a învăţa şi apoi a scrie, este una dintre puţinele forme de glorie care sunt accesibile la ora asta omului de rând. Fireşte, ea nu este la fel de impresionantă sau satisfăcătoare ca gloria derivată din serviciul public, de vreme ce acţiunea este mai nobilă şi mai valoroasă decât gânditul sau scrisul, şi mult mai naturală. Noi nu am fost făcuţi să şedem la masă cu un creion şi hârtie, mai ales că lucrul ăsta nu poate decât să-ţi afecteze sănătatea şi să te facă nefericit. Cu toate acestea, după cum spuneam, această glorie poate fi atinsă fără să trebuiască să fii bogat şi fără să faci parte dintr-o mare organizaţie.

În realitate însă, obstacolele sunt mari şi numeroase. Să nu vorbim despre rivalităţile, invidia, calomnia, părtinirea, intrigile şi răutatea pe care le vei întâlni. Şi, în egală măsură, nenorocul. Adevărul este că, chiar şi fără duşmani sau ghinion, este perfect posibil să scrii cărţi minunate şi să ţi se refuze gloria, pe câtă vreme autori mai mediocri se vor bucura de aprecierea generală. Şi iată de ce.

În primul rând, doar o minusculă minoritate este capabilă să aprecieze literatura mare. Deoarece realizarea literară depinde în mare măsură de stil, iar stilul este strâns legat de limbă, cei care nu sunt vorbitori nativi ai limbii tale nu vor putea aprecia efortul pe care l-ai depus pentru dezvoltarea unui stil rafinat. Deci asta elimină de la bun început o bună parte din umanitate. Apoi, cei care vorbesc aceeaşi limbă ca tine vor trebui să depună un efort la fel de mare, dacă vor să se bucure de realizările tale. Numai cei care au învăţat să scrie, ei înşişi, bine, sunt capabili să aprecieze cu adevărat scrisul. În Italia există la ora asta doar vreo doi sau trei asemenea experţi şi nu-mi imaginez că în alte ţări situaţia e cu mult diferită.

În al doilea rând, perceperea realizărilor literare este în mare măsură o chestiune de celebritate. Sunt convins, de exemplu, că veneraţia faţă de cei mai buni scriitori ai trecutului se trage mai degrabă dintr-o tradiţie oarbă decât din judecata personală. Apreciem clasicii în parte datorită celebrităţii lor de clasici, la fel cum admirăm o prinţesă pentru că este prinţesă. Un poem la fel de bun ca Iliada, scris azi, nu ne-ar da aceeaşi plăcere ca Iliada. Citindu-l nu am simţi căldura celebrităţii sale de secole. Şi, în mod similar, nu am simţi aceeaşi plăcere, dacă am citi un clasic fără să ştim că e clasic.

Toate acestea sunt piedici grele pentru o carte nouă, scrisă de un autor cu adevărat serios. Fără asigurarea că citesc un clasic, cei mai mulţi cititori preferă frumuseţi triviale şi fruste în loc de calitate adevărată, şi efecte speciale în locul substanţei. Astfel încât, succesul unui scriitor nou cu adevărat bun, dacă cumva în mod miraculos el se mai întâmplă, este mai degrabă rezultatul întâmplării decât al meritului. Ai nevoie de mult noroc ca să depăşeşti obstacolele.

Şi ne aflăm de-abia la început.

Obstacolul trei. Nu ajunge ca o carte de-a ta să fie citită de o mână de oameni capabili s-o admire. Trebuie să-i nimereşti într-o zi bună. Judecata literară, vai, depinde de efectul unei cărţi asupra minţii cuiva şi nu de calitatea ei intrinsecă sau demonstrabilă ştiinţific. Astfel încât chiar şi ce mai buni critici s-ar putea să n-o înţeleagă, mai ales dacă ai făcut ceva nou. Dar chiar şi criticii care ar putea s-o priceapă s-ar putea să nu aibă dispoziţia corespunzătoare. Poate că tocmai au citit ceva ce i-a impresionat profund şi i-a dus într-o cu totul altă direcţie. Sau poate că au probleme personale care îi distrag.

Plăcerea este iminentă în artă. Într-o zi un critic este receptiv, bine dispus, plin de entuziasm. Aşa se trezeşte că îi place şi, în consecinţă, laudă ceva complet mediocru, confundând sentimentele sale pozitive cu vreo calitate a cărţii. În altă zi e mohorât şi nereceptiv; nu poate vedea genialitatea cărţii tale, dar faptul că el e într-o dispoziţie proastă nu-l va împiedica să-ţi judece cartea! Drept plictisitoare. Avem cu toţii zile când şi cei mai buni clasici ni se par plictisitori. Dar nu-i eliminăm, pentru că toată lumea e de acord că ei sunt nişte mari clasici. Cu o carte nouă ne putem permite să fim cât de aspri vrem noi.

Deci, critica literară sănătoasă e un animal evaziv. Asta fără să mai pomenim efectul vârstei şi al declinului mental, care la un moment dat poate să înnoreze mintea vreunui critic faimos, a cărui judecată va continua să fie luată în serios pentru un timp îngrozitor de lung.

Nici pesimismul sau scepticismul nu sunt de ajutor, deşi nimic nu poate fi mai rezonabil sau mai ancorat în realitate decât pesimismul şi scepticismul. Cititorii trebuie să aibă o bază de pornire optimistă ca să poată aprecia o carte. Ei trebuie să fie convinşi că măreţia şi frumosul sunt posibile şi că ceea ce este poetic în lumea asta nu se datorează numai fanteziei. Dacă nu, nimic nu-i va impresiona.

Aş mai adăuga, în trecere, că zgomotul vieţii la oraş diminuează în mod considerabil sensibilitatea poetică; şi totuşi, din comoditate şi pentru a-şi menţine contactele, cei mai mulţi critici trăiesc la oraş şi deci în locuri unde distragerea este maximă şi unde oamenii în general sunt mult mai impresionaţi de modă decât de calitatea reală.

Iar acum să purcedem la imensa problemă ridicată de obstacolul patru. Nici o operă literară care aspiră în mod serios la glorie nu ni se va dezvălui în totalitate de la prima citire. Va deveni mai bună la a doua. Şi încă mai bună la a treia sau a patra citire. Dar cine are timp pentru asta? Anticii puteau s-o facă pentru că aveau puţine cărţi. În ziua de azi, un autor se poate considera norocos dacă cineva îi citeşte cartea o singură dată. În abundenţa nebună de azi, singurele lucruri pe care oamenii le citesc de două ori sunt cele pe care toată lumea le consideră bune. Clasici, desigur.

Ca să complice lucrurile şi mai mult, cărţile, moderat, dar nu decisiv de bune, au tendinţa să placă la prima citire. Sunt superficiale, isteţe, distractive. Şi, când suntem asaltaţi de atâtea cărţi în fiecare zi, este exact ceea ce majoritatea gustă: ceva ce sare în ochi, ceva necomplicat, iar nu subtilităţile muncite ale unui stilist împătimit. Însă, odată cu prima citire, ai aflat despre cărţile astea tot ce se putea afla. Dacă o mai iei o dată în mână, te plictiseşte. Şi asta, în general, îi face pe cititori să nu citească o carte de două ori.

Dar de ce au nevoie cărţile bune de o a doua citire? Fiindcă literatura bună este legată de ideea de a dobândi învăţături esenţiale pentru folosinţă ulterioară şi ea cere efort, ba chiar studiu. Recompensa în plăcere vine la sfârşit. Dar marea majoritate a cititorilor vrea plăcere imediată fără efort, de la o carte superficială după alta. Fireşte că nu vor recunoaşte asta. Dimpotrivă, pentru ei este important să creadă că ceea ce citesc ei este literatură mare; această convingere le sporeşte plăcerea. Rezultatul este că scriitorii sunt lăudaţi până la ceruri timp de câteva luni, iar după aceea dispar. Dacă o carte bună este apreciată la prima lectură, nu va ajunge la a doua, deci nu va prinde rădăcini în cultură şi curând se va scufunda împreună cu restul.

Şi cine rămâne, vă întreb, la suprafaţă, în mijlocul acestui naufragiu general al modernilor? Aţi ghicit: clasicii.

În sfârşit, obstacolul numărul cinci. O creaţie literară pe care o putem numi literatură mare, la fel ca şi o mare creaţie filozofică, va aduce cu sine ceva fundamental nou. Idei noi, atitudini noi, poziţii noi în raport cu condiţia umană sau cu prezentul, şi anume rezultatul unei reflectări profunde. Dar mulţimea vrea confirmarea valabilităţii opiniilor colective în care membrii ei deja cred. Ei vor noutăţi de suprafaţă, nu revoluţii, vor idei vechi împachetate în staniol. Se adăpostesc în mulţime. Cu timpul, dar foarte încet, s-ar putea să-şi schimbe opiniile, ba chiar să valideze idei diametral opuse celor susţinute mai devreme. Dar, în general, nici nu vor observa că au făcut-o. Nu va exista nici un moment în care vor spune: Hei, am greşit, trebuie să-mi schimb poziţia. Dimpotrivă, simt o profundă suspiciune şi antipatie faţă de cel care trăieşte, gândeşte şi simte diferit de ei. Pe autorul nostru în căutarea gloriei, de exemplu, nu-l pot înţelege. Se simt provocaţi de el. Cu cât este mai puternică mentalitatea de turmă, cu atât literatura mare, dar mai ales recunoaşterea ei, devine mai puţin posibilă.

Dar ajunge cu obstacolele! Hai să ne imaginăm că, în ciuda a tot şi a toate, ai reuşit. Ai dobândit gloria datorită unei serioase realizări literare; şi ai reuşit asta în timpul vieţii. Bravo ţie!

Ce ai de acolo?

Ei bine, lumea va vrea să te vadă şi să te cunoască, va veni să te admire în carne şi oase. De bună seamă, dacă trăieşti într-un oraş mare, ei vor dori, de asemenea, să-i admire pe toţi impostorii care se bucură de aceeaşi celebritate, cu o operă mediocră, care este supraapreciată într-un mod extravagant. Aşa că nu vei fi prea impresionat de compania în care te vei afla. Iar, dacă trăieşti în provincie, este foarte posibil ca lumea să nu aibă nici o idee despre ce este aceea glorie literară. Scriitor? Aş fi putut scrie şi eu la fel de bine, dacă aş fi avut timp şi mi-aş fi pus mintea. O să auziţi multe de astea. Doar o mână de oameni vor aprecia ce ai făcut, aşa că iată, în general cu greu se mai găseşte un bun care să coste mai mult şi să aducă mai puţine beneficii decât gloria literară.

Drept urmare, te vei retrage în singurătate. Vei încerca să te auto-convingi că opera în sine este o compensare suficientă a eforturilor tale. Nu este. Şi apoi, din moment ce toţi trebuie să ne legăm speranţa de viitor, o să începi să te consolezi cu gândul că posteritatea îţi va acorda recunoaşterea pe care o meriţi. Voi trăi în mintea generaţiilor care vin, o să-ţi spui. Dar, cinstit vorbind, nu există nici un fel de garanţie în privinţa asta. De ce aceia care vin după noi ar fi mai buni sau mai receptivi şi perceptivi decât contemporanii noştri? Ba dimpotrivă, lumea va merge mai departe şi nu va mai avea deloc timp de tine.

Îmi pare rău. Văd nerăbdarea întipărită pe faţa ta. Vrei să-mi auzi ultimul cuvânt. Decizia vieţii tale: să renunţi sau să continui să aspiri spre ea. Spre gloria literară. Părerea mea sinceră?

Ei bine, fără să vreau să te flatez, trebuie să-ţi spun că văd bine cine eşti şi ce ai putea face. Mintea ta este minunat de ascuţită, inima şi imaginaţia ta sunt tinere şi calde şi pline de idei. Eşti plin de sensibilitate, de-a dreptul nobil. Aceste calităţi îţi pot aduce numai suferinţă şi durere. Dar adevărul e că nu ai încotro. Eşti cum eşti. Aşa că, după cum acei oameni nefericiţi, care se nasc cu o diformitate sau un handicap, învaţă să-şi folosească la maximul dizabilităţile, trezind compasiune şi generozitate, aşa şi tu vei putea să-ţi pui toate calităţile la bătaie şi să urmezi un singur scop, indiferent cât de incert şi ingrat ar fi el, pentru care calităţile tale sunt menite: gloria literară.

La urma urmelor, cei mai mulţi îţi invidiază aceste calităţi. Ei nu văd că, dacă le-ar avea ei înşişi, nu ar putea trăi la fel de raţional cum o fac acum, manifestându-se după cum o permit timpurile şi distrându-se cât pot de mult. Un scriitor serios, pe de altă parte, va renunţa la tot felul de plăceri, şi va trăi o viaţă care apare celor mai multora a fi chiar moartea, pentru o viaţă realizabilă, poate, după moartea sa, aflată la discreţia unei posterităţi improbabile. Dar iată, asta este şansa pe care ţi-a oferit-o soarta. Ai datoria să i te dedici cu tot entuziasmul şi cu tot curajul de care dispui.

(din Giacomo Leopardi, Opera Omnia, Parini on Glory)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer