Tra-versiuni (traducerea traversează)

"Ce este traducerea?" Traducerea, tocmai, nu "este", adică este terţul inclus. O traducere nu se întîmplă între două entităţi stabile, adică nu este, aşa cum se spune, un transport între o "limbă-sursă" şi o "limbă-ţintă". Traducerea creează fiinţe în plus, multiplică, nu reduce (şi nu duce). Traducerea este un scandal (în primul rînd logic) şi tocmai de aceea este discreditată, marginalizată, ocultată. Fiind "între", traducerea este "la mijloc" şi "în centru". Potenţialul ei este cel puţin dublu, de fapt infinit, dat fiind că ea împacă ceea ce de obicei se exclude: etica (atenţia faţă de celălalt) şi pragmatismul (calea cea mai economică spre reuşită). Evidenţierea mizelor salvatoare ale traducerii devine cu atît mai urgentă în momentul de faţă, cînd sîntem prinşi - adică trebuie, tocmai, să traducem - între globalizarea însoţită de automatizare, dublu proces de înlocuire a umanului pe care l-aş numi "globautomatizare", şi falsa replică a replierii, a regresiei în identitarism. Numai traducerea, ca model şi ca paradigmă, ne poate salva din cleştele, din fundătura acestor două "soluţii". Principalul potenţial - imens - al traducerii este pedagogic şi formativ - şcoala ar trebui reorganizată după modelul practicilor de traducere -, deci politic. Tocmai pentru că ar schimba lumea în bine sînt traducerea şi traducătorii ţinuţi în invizibilitate, dar o invizibilitate omniprezentă, asemenea Duhului Sfînt - care este, tocmai, traducere. Creştinismul este, mai presus de orice, Religia Traducerii. 
  A traduce înseamnă a împăca cititul şi scrisul, receptarea şi exprimarea, consumul şi producţia. Şi material, noi cînd consumăm nu consumăm - pasiv, adică -, ci producem: energie, sănătate, viaţă. Pentru mine traducerea este o experienţă şi o atitudine: experienţa producţiei responsabile împreună cu altul şi, deci, singura atitudine responsabilă faţă de lume, capabilă să ţină seama în acelaşi timp şi de mine, de "eu", şi de celălalt. Traducerea e o politică. Traduc ca să citesc-scriu în acelaşi timp, ca să creez, tocmai, acest "în acelaşi timp" care este, poate, însăşi definiţia a ceea ce numim, automat, lume: a fi în acelaşi timp unii cu alţii, mai mult co-temporali (simultaneitate de temporalităţi) decît contemporani (prizonieri cu toţii într-un acelaşi timp unic).
  Atunci cînd traduci îţi îngădui exact libertatea pe care ţi-o îngăduie şi, mai ales, pe care ţi-o prescrie "originalul", care te obligă să-ţi inventezi, să-ţi creezi propria libertate: în marginea lui, propria marjă de joc. A traduce înseamnă a recunoaşte şi, mai ales, a negocia, altfel spus a te crea pe tine însuţi din celălalt, pe celălalt, adică împreună cu el, con-crescînd. Tocmai de aceea spuneam că numai traducerea, ca proces şi ca practică, poate crea lumi, lume. N-aş vrea să intru, căci nu este locul, în amănunte "tehnice" sau "procedurale", dar trebuie să înţelegem că libertatea nu este dată decît ca potenţial, deci trebuie creată, "materializată", "actată" şi actualizată. Or, tiocmai de acceea, traducerea ar trebui să devină o practică eminamente pedagogică, învăţînd-ne cum să fim liberi împreună, adică faptul că libertatea este o creaţie colectivă şi o operă comună.
  Europa, Uniunea Europeană de fapt, prezintă, din punct de vedere lingvistic, de filosofie politică a limbilor, o particularitate care o face unică şi care ar trebui să constituie un model pentru întreaga lume, dacă actualii ei conducători nu ar fi atît de profund (!) mediocri încît riscă să ducă acest magnific proiect la pierzanie. În UE toate limbile sînt egale, nu există un original, ci doar "traduceri", care deci încetează să mai fie traduceri, fiind o pluralitate egală de singularităţi. În UE, toate actele se scriu direct în toaste limbile. Europa ESTE traducere fiind, de fapt, post-traducere în sensul în care refuză existenţa unor limbi-prototip (precum engleza, spaniola, chineza etc.), şi doar aşa, prin asta, poate fi ea, repet, un model pentru întreaga umanitate. Abia - şi poate doar - ca traducător mă simt cu adevărat european. Îmi descopăr, adică îmi construiesc, îmi elaborez autentica europenitate, particip la marele proiect european tocmai edificînd-mă şi afirmîndu-mă ca traducător. Europa este teritoriul în care graniţele - zidurile, gardurile - au vocaţia de a deveni teritoriul însuşi. Ceea ce este între contează. Ca omul însuşi de altfel, între fiară şi divinitate, şi una, şi alta în acelaşi timp (cf. Pascal).    
  Aflaţi în acţiune, permanent, pretutindeni şi nicăieri, traducătorii nu sînt recuoscuţi potrivit poziţiei pe care o ocupă şi rolului pe care în joacă, funcţiei esenţiale pe care îndeplinesc în societate din pure, simple, banale, triviale raţiuni de putere: ca să nu şi-o ia în cap! Să nu realizeze că sînt esenţiali, că sînt "sarea pămîntului" şi "sarea în bucate"! Traducătorii sînt proletarii (intelectuali, dar nu numai) ai zilelor noastre, practicanţii unei revoluţii potenţiale care trebuie menţinută cu orice preţ în in-conştienţă faţă de ea însăşi.
  Ideea de motor, deci de automatizare, şi cea de traducere, ca acţiune-negociere de fiecare dată singulară, se exclud. Prima o ucide pe a doua: asta e misiunea ei istorică. În măsura în care ne vom lăsa traduşi de maşini, acestea ne vor traduce în maşini. E simplu. Motoarele nu pot, de fapt, să traducă. Sau nu pot s-o facă decît pentru că peste tot, la nivel suprauman şi infrauman, celular dacă vreţi, există traducere şi există traductori. Viaţa este un proces de procese de traducere. Pentru că a traduce înseamnă a transforma "datele" unui mediu în hrană, iar a produce hrană pentru tine înseamnă a produce hrană şi pentru alţii, a hrăni o lume, a "traduce" un mediu într-o lume. Motoarele vor dominaţie. Un motiv în plus - economic şi politic - de a-i ţine pe traducători şi activitatea de traducere la margine, dacă nu chiar în beznă.
Nu am ajuns să visăm că am putea să automatizăm, adică să eliminăm traducerea, să ne scutim de traducere, transferînd-o unor motoare, decît pentru că traducerea este motorul societăţii.
  În ceea ce priveşte raporturile dintre evoluţia limbii, de fapt, în imediat, a vocabularului unei limbi, şi traducere, trebuie spus, simplu şi răspicat, că traducerile creează, stabilizează o limbă, la un moment dat. Traducerile şi traducătorii, la toate nivelurile şi în toate domeniile - iar traducerea nu are, tocmai, un domeniu al ei, ci le tra-versează pe toate, e transversală -, sînt cei care selectează, care filtrează inovaţiile şi accidentele, care stabilesc norma. Traducerea trebuie să echilibreze, să compenseze graba şi tendinţa spontan socială spre economie, conform căreia, în viaţa de zi cu zi, noi sîntem tentaţi şi incitaţi să nu traducem, ci să preluăm şi să consumăm pasiv, de-a gata, să nu ne preparăm singuri hrana lingvistică din "oferta" celorlalţi (traducînd deci), ci să vorbim şi să gîndim industrializat după modelul fast-food, îngrăşînd-ne cu deşeuri, cu prefabricate (în domeniul gîndirii şi al exprimării, cu clişee şi stereotipuri, "identităţi" la cheie). Traducerea este ecologie socială în act. Deci principalul duşman politic al neoliberalismului ultraconservator actual, al Pieţei-Evanghelie.
  Vreau să fac o şcoală de traducere, ca model de şcoală în general. Traducerea ca muncă, traducerea ca artă, traducerea ca cercetare. Traducerea ca etică şi politică. Atît. Un model de societate în care nu se schimbă nimic, doar recunoaşterea, adică distribuirea modelelor şi a dominaţiilor.