Cu Parlamentul în URSS

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.


În spitalul din Gârleni erau 111 bolnavi. Convalescenţii, răniţii, erau găzduiţi în sat, la Gârleni, cu 83 case şi 211 locuitori, la Pălădeşti, cu 83 case şi 191 locuitori şi la Racila, cu 114 case şi 245 locuitori^[i].

Sătenii se arătau toţi mulţumiţi de purtarea oamenilor. Dar ce mizerie! Pe o laviţă, fără saltea, fără paie, pe scândura aspră, dormea o mamă cu trei ‒ şase copii; pe celelalte paturi de scânduri din jurul pereţilor, cinci ‒ şase soldaţi plus un viţel, ţinut în casă la cald, cu copiii, în singura odaie cu foc.

Copiii erau toţi deştepţi şi frumoşi; gospodinele însă veştejite la treizeci de ani, prăpădite; bătrânii, foarte puţini, mereu pe gânduri.

La infirmeria din sat, o jale: convalescenţii, slabi, schelete, faţa de ceară, în zdrenţe, culcaţi pe jos, în odaia fără o bancă, fără aer, scărpinându-se.

Am luat în primire detaşamentul din mâinile căpitanului Carapancea, un bărbat voinic, foarte oacheş, cu nas proeminent, bărbie puternică, vorbind tare, cu gesturi teatrale, sentimental şi brutal, excelent camarad.

În doctorul Ion Constantinescu, aproape un copil, mic, oacheş, cu faţa rotundă, cu ochi negri sclipitori, cu mustaţa abia mijindă, vesel, în halatul lui alb cu tulpan peste cap şi peste gură, ca o fată frumoasă şi harnică, am găsit cel mai nepreţuit colaborator, mai ales când Gârlenii au fost contaminaţi de tifos exantematic. Doctorul era decorat cu "Steaua cu spade"^[ii], pentru că mersese la asalt, la rând cu trupa; iar ca medic, era de un curaj vesel, ce impunea celor mai fricoşi. Astăzi doctorul Ion Constantinescu este medic primar al Spitalelor de Boli nervoase din Bucureşti.

La Gârleni urmau să se ridice barăci. În gară era un tren cu material de construcţie şi un altul cu material farmaceutic. Cei mari nu cădeau însă de acord asupra locului unde să se ridice barăcile; iar ofiţerii diferitelor detaşamente din Gârleni erau în ceartă; oamenii mureau pe capete, militari, săteni. Nici coşciuge nu erau.

La Fântânele^[iii] era un spital rusesc înzestrat din belşug cu de toate; dar drapelul stacojiu fâlfâia în locul crucii roşii. Trenul de pontonieri^[iv] din gara Gârleni era sub conducerea unui bun prieten al meu din copilărie, locotenentul de rezervă, inginer Cristea Niculescu; trenul cu medicamente, sub ordinele locotenent-colonelului farmacist Ciolac, un om de ispravă şi îndatoritor, dacă ştiai să ţi-l apropii.

Ne-am împrietenit, toţi şefii de detaşamente şi cu doctorul am hotărât ca, fără să mai aşteptăm ordine, împotriva ordinelor de sus, pe răspunderea mea, să ridicăm în grabă barăci, să evacuăm satul contaminat.

Strângând toţi oamenii valizi, barăcile au fost ridicate într-o săptămână, satul evacuat de bolnavi, casele văruite, deparazitate. Mai pe urmă, graţie colaborării tuturor, s-au reparat puţurile, s-au făcut podeţe, bănci, căzi; nişte olari, ce-i aveam printre convalescenţi, au făcut bliduri, pentru că, în loc de gamele, hrana se da în vechi cutii ruginite de conserve. De la directorul sechestru al moşiei prinţului Waldenburg^[v], am căpătat de la pepiniera din Fântânele, răsaduri de flori şi legume, o sută puieţi de pomi fructiferi şi o sută puieţi de salcâmi. I-am plantat în curtea spitalului, a şcolii primare, şi pe şosea, pentru ca să nu mai stea în plin soare convalescenţii, pentru ca oamenii să fie ocupaţi, fiecare după meseria lui, după puterea lui de muncă, în aer liber cât mai mult, aerul minunat de la poalele munţilor din spre Oituz. Liniştea desăvârşită era turburată doar de trecerea vreunui aeroplan, de bubuitul îndepărtat al tunului.

Era înduioşător să vezi cum toţi puneau mâna voioşi la muncă. Iar dacă întrebam:
- Mă, ăştia betegii! Care din voi e om de inimă şi vrea, încet, să meargă la pădure, să adune usturoi sălbatec să punem în fasole? Care e mai voinic să-mi aducă şi câte un lemn ca să putem da drumul maşinii cu care să omorâm păduchii?

Nu era unul care să se codească.

Dintre bolnavii de pneumonie ‒ şi erau mulţi săracii ‒ unul, Mateoaia Niculae, din comuna Sita, judeţul Dâmboviţa, se târăşte spre mine şi-mi dă 34 lei:
- Domnule Căpitan... eu nu mai am zile... eu mă prăpădesc... Dacă mor, să dai dumneata banii copiilor mei:
- Fugi de colo, măi Niculae! Uite soarele! Tu d-aia ai fost bolnav până acum, că era frig!... Să vezi cum te face sănătos domnul doftor! Te aşteaptă copiii, tu trebuie să vrei să te faci bine şi o să te faci!

Şi veneau mereu convalescenţi trimişi de Centru. Mantaua lor, zdrenţuită, era căptuşită, literalmente căptuşită, cu păduchi! N-aveam etuvă; n-aveam termometru special. Atunci, gradul de căldură necesar deparazitării îl dibuiam după punctul de topire al unui bulgăr de sacâz. Dar, la prima încercare, s-a ars un rând de haine şi căciuli! Rufe, haine de schimb, n-aveam şi bieţii oameni, goi, îmbăiaţi şi unşi cu gaz, aşteptau... Hainele rămase de la cei morţi nu prididiseră. Cu zdrenţe au trebuit să umble bieţii oameni până să putem obţine, de la Centru, haine. Bocancii mai ales lipseau. Şi era frig, în preajma Paştelui, la munte. Prin bunătatea domnului profesor N. Iorga mi s-au trimis din Iaşi câteva sute de opinci. O adevărată binefacere.

Colonelul Alexiu, furios întâi pentru că, fără ordin, ridicasem barăcile, îmi da acum tot sprijinul, aprobând pe simpla mea iscălitură, tot ce puteam cumpăra pentru oamenii mei: lapte, ouă, unt şi zahăr de la ruşi. Tutun se mai găsea, dar foiţă deloc. A fost mare bucurie când am împărţit oamenilor un pachet de hârtie higienică. Ce mai "ţigări boereşti" şi-au răsucit!

Mi s-a trimis, pe zece zile numai, o etuvă. N-aveam lemne însă şi pentru a mi se da din pădurea vecină, trebuia aprobarea din Iaşi!... Cu forţa am furat lemne. Colonelul Alexiu, atât de aspru şi neînduplecat în chestie de disciplină, a râs şi a tăcut. Ne-a anunţat inspecţia generalului Averescu. Generalul, omul atât de stăpân pe sine, atât de sigur pe dânsul, atât de sobru în vorbă, a sosit pe neaşteptate. A fost primit cu un entuziasm care nu era de comandă. Şi dacă el, rece şi impasibil, nu şi-a manifestat impresiile decât printr-o căutătură sfredelitoare, aprobatoare, în ochii ofiţerilor, doamna Averescu, care cu atâta abnegaţie şi modestie îl însoţea, avea lacrimi în ochi. În schimbul florilor ce i s-au dat, şi unui ou de Paşte făcut din micşunele, a devenit protectoarea Centrului de convalescenţi din Gârleni, care de atunci n-a mai dus nici o lipsă.

Am şi doi ofiţeri bolnavi de exantematic. Delirul lor este groaznic. În toiul febrei, despuiat de cămaşă, cel mai apropiat ofiţer al meu, locotenentul Racoveanu, a sărit pe geam fugind pe câmp. Şi dacă am încercat să-l ţin, m-a lovit în cap urlând: "Şi ce-i dacă eşti căpitan?! Aici nu e pe protecţie! Aici se moare!"


Convalescent, la rândul meu, de "crizantimatic"^[vi] am fost detaşat la Iaşi, unde urma să se redeschidă Parlamentul. La 5 aprilie, pe front, regele Ferdinand făgăduise solemn ostaşilor săi împroprietărirea. Era de prevăzut o sesiune agitată. Am plecat din Bacău la 4 mai 1917 cu un tren zdrenţăros, fără oglinzi, fără perdele, fără plasă nici curele, catifeaua canapelelor tăiată, geamurile sparte. Trenul era ticsit de ruşi, tolăniţi în vagoane, în culoare, pe acoperişul vagoanelor. Cu greu am putut strecura, printr-o fereastră, lada mea reglementară. Am avut astfel pe ce sta şi moţăi în culoarul cu geamurile sparte.

Revederea Iaşilor este totdeauna pentru mine o bucurie, şi inima mi-a bătut mai tare când trenul a ocolit încet dealul în vârful căruia, ca o bijuterie de aur mat, stă de strajă, "Cetăţuia"^[vii]; apoi întreg oraşul mi-a venit întru întâmpinare, frumos ca totdeauna, proiectând, peste imensitatea mozaicului de case, Mitropolia, Trei Ierarhi^[viii], Palatul Administrativ.

Pe stânga însă, pe liniile de garaj stăteau înşirate la nesfârşit vagoane mutilate şi apoi locomotive invalide, multe, puse bot în bot, de parcă s-ar fi oprit să-şi povestească la ureche toate durerile pribegiei.

În curtea gării, abia am găsit o căruţă ofticoasă, trasă de un cal rahitic. Cu greu, căruţaşul evreu, împingând căruţa, ajutat de un soldat, a putut urca panta de la gară spre Piaţa Unirii şi apoi până în strada Toma Cosma, unde-şi avea locuinţa directorul stenografilor, M. A. Dumitrescu. A fost prima oară când pe acest om, atât de rece, l-am văzut emoţionat.

Am fost îmbrăţişat apoi de fostul meu profesor, domnul N. Iorga şi reţinut în locuinţa dumisale ospitalieră. Deşi avea o casă foarte grea: o mamă bătrână, şapte copii de hrănit, au mai găsit aici găzduire inimosul geolog profesorul Murgoci, doctorul Ştefan Bogdan, fratele doamnei Iorga şi atâţia alţii.

Umblam acum fără cârji, rezemat pe un bastonaş, ca de alegeri. Mi-am reluat meseria de stenograf la Cameră, şi de statornic colaborator al fostului meu dascăl Iorga. A fost o mândrie pentru mine să-l pot ajuta la traducerea articolelor Reginei Maria, articole care au format înduioşătoarea carte Ţara mea; la broşurile de propagandă în limba franceză, ce‑mi dicta, şi la munca lui nepreţuită pentru ridicarea sufletelor deprimate ‒ la civili, dar nu pe front ‒ în vremuri apăsător de grele, în urma defecţiunii ruseşti.

Casa primitoare a profesorului Iorga era în strada Lascăr Catargiu 21, peste drum de locuinţa taciturnă a primului ministru I. I. C. Brătianu; iar redacţia "Neamului Românesc"^[ix], era într-o odăiţă de pe stradela din faţa bisericii Banu. Oameni politici sau simpli muritori călcau zilnic pragul casei omului care, poate, singurul, cu Regina Maria, a păstrat necontenit intactă credinţa în izbânda finală.

Săracul Iaşi, patriarhal, melancolic şi tăcut, ca şi bisericile lui evocatoare de vremuri de glorie şi pietate; săracii ieşeni, liniştiţi, potoliţi, entuziasmaţi din când în când pentru o idee generoasă, pentru un curent regenerator sau chiar şi pentru un conferenţiar de clasică şcoală junimistă, pentru a recădea în resemnata lor toropeală provincială, stăteau speriaţi acuma de năvala mereu crescândă a puhoiului de oameni inundând vechiul oraş. Locuinţa lor tihnită li s-a rechiziţionat pentru ruşi, pentru armată, pentru parlamentari, pentru funcţionarii veniţi din ordin la Iaşi, pentru nenumăraţii pribegi fugiţi din teritoriul ocupat.

Caldarâmul străzilor este desfundat de imensul trafic al grelelor camioane şi tunuri ce zguduiau casele bătrâneşti; un praf gros este aşternut peste tot, pâcla înecăcioasă nu se mai ridică decât pentru a se preface în noroi imund la cea mai mică ploaie. Murdăria este groaznică. Muştele roiesc ca oribile albine negre; ciorile, cu croncănitul lor lugubru, ce zguduie de groază pe cei ce au căzut răniţi pe front, domnesc. Au venit, desigur, în vizită la Iaşi, să privească la învârtiţii11^[x] de la Marele Cartier, în impecabile uniforme de croială franceză, la gloata de lichele de ambele sexe ce se plimbă vesele, inconştiente, ca pe Calea Victoriei, între statuia tristă a lui Cuza-Vodă şi Tufli (Capşa local^[xi]). Sărăcimea pribegilor s-a înghesuit în cartierul pur jidovesc al Iaşilor, din jurul Halelor, unde nu mai ai ce cumpăra, şi până la biserica Barnovschi şi Spitalul evreiesc. Acum creştinii formează majoritatea populaţiunii, chiar şi aici.

Apa este rară; de săpun, de o baie nu se poate vorbi, căci lemne nu sunt; oamenii put şi se scarpină.

Eram la bărbier. Intră o doamnă foarte frumoasă, îmbrăcată într-o haină de stofă albastră ofiţerească. Hotărâtă, ia loc în faţa unei oglinzi, îşi despleteşte părul ‒ un păr admirabil, de un blond natural, ce i-a căzut ca o podoabă pe tot spatele ‒ şi, răspicat, a zis bărbierului:
- Tunde-mi părul scurt!

... Bărbierul, ca în extaz în faţa minunăţiei de păr ca de aur mat, rămăsese stupid; rânjea ca şi cum i s-ar fi spus o glumă...
- N-auzi?! Tunde-mi părul scurt!

...Şi, după o nouă lungă ezitare, bărbierul a luat foarfeca şi, cu energie, a tăiat fără milă.

Doamna a plătit şi a plecat, cu aceeaşi demnitate şi hotărâre mândră cu care venise.
- Bine omule, cum te-ai îndurat să tai minunăţia aceea de păr?!
- Domnule căpitan... Întâi... n-am putut; dar, când am văzut păducheria din capul cocoanei, n-am mai stat pe gânduri...

Iaşiul din vremuri bune ţi-l mai poţi reînvia dacă priveşti spre valea ce se lasă dincolo de şirul de case ce se întinde de la Palatul Administrativ înspre Tatăraşi; sau de la Râpa Galbenă spre gară. Soarele, dumnezeiescul pictor, preface pâcla deasă de praf într-un văl auriu, cu care acoperă toată mizeria şi mişuneala de căsuţe din depresiunea mocirloasă a Bahluiului, iar în ultimul plan, schiţează, sus, la orizont, în vârf de deal, Cetăţuia, iar jos, Galata, Frumoasa, apoteozând cea mai minunată privelişte.


Parlamentul s-a redeschis la 15 mai 1917, în sala Teatrului Naţional, Camera şi Senatul ţinând şedinţe alternative.

Au fost câteva şedinţe solemne la 15 (28) mai, pentru primirea ministrului socialist Albert Thomas^[xii], simpatic om, scund, roşcat, grăsuţ, vorbind natural, captivant prin lipsa totală de frazeologie căutată, şi apoi a ministrului socialist belgian Vandervelde^[xiii], mult mai puţin simpatic.

Grelele zile ale refugiului, consecinţele incalculabile ale defecţiunii ruseşti, nu schimbaseră însă mentalitatea politicienilor. Intrigile, patimile de partid, lipsa de patriotism a unora dintre parlamentari, m-au scârbit adânc, făcându-mă să doresc viaţa neîntinată a celor de pe front.

Guvernul de concentrare Brătianu ‒ Take Ionescu n-a făcut decât să înăsprească patimile. Prin formarea guvernului mixt, portofoliile ministeriale, având a fi împărţite frăţeşte între liberali şi conservatori, cei ce au trebuit să plece din guvern şi cei ce nu şi-au văzut aspiraţiile ministeriale realizate erau deopotrivă de nemulţumiţi, şi intrigile se teşeau tot mai violente. Din nenorocire, invidiile şi intrigile nu erau numai printre civili, dar şi la Marele Cartier. Cei scutiţi de a merge pe front şi care, în Iaşi, n-aveau nici o ocupaţie ‒ şi unii în toată viaţa lor n-au ştiut ce este munca ‒, îşi petreceau vremea criticând, uneltind. Cei care se arătaseră mai gălăgioşi pentru a cere neîntârziata intrare în război, erau acuma cei mai înverşunaţi în a acuza pe cel care-şi asumase întreaga, bărbăteasca şi patriotica răspundere a hotărârii luate.

Luptele parlamentare, fireşti într-o vreme în care se cerea marilor proprietari să primească măsura revoluţionară a parcelării latifundiilor în folosul ţăranilor, erau covârşite de meschinăria intrigărilor pentru şefie. Şi, tocmai în aceste clipe, atât de grele, câţiva, prea tineri liberali cu reminiscenţe socialiste, înviate prin cele ce se petreceau în Rusia lui Cherenschi^[xiv], au găsit cu cale să înfiinţeze Partidul Muncii, maimuţăreală după Partidul Laburist din Anglia, trivializând discuţiile din Parlament prin trăncăneala prezumţioasă a unor diletanţi inteligenţi, dar fără răspundere, şi care n-aveau nimic a face, cei mai mulţi, cu munca. Şeful partidului era Georges Diamandy^[xv]. Umbla într-un costum exact ca al lui Cherenschi...

Spre cinstea ţării, toţi marii proprietari latifundiari, afară de domnii Nestor Cincu, la Cameră, Pariano, Argetoianu şi Ionaş Grădişteanu, la Senat, au votat, cu un patriotism ce nu poate fi îndeajuns lăudat, şi exproprierea şi reforma electorală, chiar de au fost conştienţi de multe lacune ale reformelor. Cel mai inimos susţinător al împroprietăririi ţăranilor a fost poate Pavlică Brătăşanu, mare latifundiar şi devotat prieten al lui Take Ionescu.

Luptele politice, criza de guvern care a ţinut douăzeci de zile, până a se reface cu greu guvernul de colaborare, cu vicepreşedinţia Consiliului acordată de Brătianu lui Take Ionescu, acaparase atenţia opiniei publice, sau, mai exact, a celor care, nemergând pe front şi neavând ce munci, îşi petreceau timpul distrându-se cum puteau. Despre ofensiva atât de frumoasă ce începuse pe front, la 9 iulie 1917, abia de se vorbea; Mărăşti, prima şi marea noastră izbândă, Oituz, Mărăşeşti, erau, atunci, cuvinte fără ecou în sufletul sedentarilor din Iaşi. Numai când ruşii au început să fugă pretutindeni de pe front, refuzând să mai lupte, când golurile lăsate de fugari au trebuit să fie umplute în grabă de viteaza şi disciplinata noastră armată, cu moralul atât de ridicat; când, la 13 iulie, ofensiva noastră a trebuit să fie oprită, pentru că ruşii pactizau cu inamicul, ori fugeau în bande prădalnice de pe front, când trupele germane ajunseseră la Cernăuţi, când panica a cuprins din nou sufletele, ca la Bucureşti, în noiembrie 19 , atunci numai politica a fost uitată şi lăsată în grija celor cu răspundere.

---