Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat


Alina Nelega

27.02.2019
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alina Nelega
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Editura Polirom, 2019



Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Alina Nelega este cunoscută mai ales ca autor dramatic. Piesele sale de teatru sînt jucate şi premiate la nivel naţional şi internaţional. Dublă laureată UNITER, "Autor european" la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universităţii din Iowa, SUA, este profesor universitar şi conduce masteratul de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Tîrgu-Mureş.

"După ce, timp de decenii, s-a implicat în viaţa teatrală din România, impunîndu-se ca una dintre figurile de prim-plan ale domeniului, Alina Nelega revine la literatură cu un roman copleşitor. Contrar titlului (foarte subtil, de altfel), aici se derulează multe întîmplări care, adesea, te ţin cu sufletul la gură, fiind menite să pună în evidenţă biografia accidentată a unei fete şi, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecaţii ani '80, aflată aşadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieţi şi într-o societate patriarhală, în care aspiraţiei feminine i se opune, întîi de toate, familia proprie, care trăieşte încă în preistorie. Tocmai de aceea, feminitatea (în ipostaze diverse şi sub aspecte variate, de la avînt la mutilare, cu dragostea, maternitatea şi sexualitatea incluse) este tema dominantă a cărţii. Desigur, mai există cîteva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va descoperi în acest roman puternic şi necruţător, pe care îl recomand cu căldură şi cu încredere." (Sanda Cordoş)

Fragment

- Algocalminul nu te-ajută deloc, nici în fiole? Nu, nu-i face nimic. Dă-mi morfină, zice ea, acum parcă s-a mai liniştit, dar nu ştie când o să-i zvâcnească iar creierul halucinant, capul îi e un bulgăre amorf de fier, se corodează lent, o lasă puterile, se sprijină de masa lui de lucru, dă-mi ceva!
- Problema ta nu-i fiziologică, o să-ţi dau nişte pastile, dar ai grijă cu ele. Sunt calmante puternice, îi prescrie rudotel, pe ăsta-l găseşti, e făcut în redege, dar e depresiv, n-ai tu nevoie de asta acum, trebuie să-ţi mai dau ceva pentru efectele adverse, scoate el din sertar un flacon alb, mare, fără etichetă, e amitriptilină - le iei împreună, amitriptilina o dată pe zi, rudotel să iei seara, te ajută să dormi. Peste o săptămână îmi spui cum te simţi şi, dacă-ţi trece, îmi dai înapoi ce ţi-a mai rămas, vezi că e plin.

Ştia că n-o să fie uşor, dar nu şi-a imaginat că va fi atât de greu de suportat: valul de compătimire, drăgălăşenia celor din jur, sunt toţi alături de ea - la început îi cade bine, are prieteni, grup de sprijin. L-au pus la zid, îl înjură cum le vine la gură, îl bălăcăresc, o informează zilnic despre mişcările lui: l-am văzut aseară, mergea din şanţ în şanţ de beat ce era, un detracat, un jeg de om; ştiai că s-a mutat la ea, ce fel de părinţi sunt ăia? normal, mă-sa e unguroaică, ce vrei, astea-s curve încă din faşă, zice Irina. Eu nu ştiu cum rezişti, îi curg lacrimile lui Vasi, dacă al meu făcea asta era vai de curu' lui, da' tu? nu verşi o lacrimă. Eu, în locul tău, îi dădeam o mamă de bătaie s-o ţină minte! cu făcăleţul! şi ei îi smulgeam buclele alea fandosite, o târam prin tot oraşul, o umpleam de vânătăi, să-i treacă pofta să mai strice casele oamenilor. Ştiai că o aşteaptă în fiecare zi de la şcoală, se ling acolo, îi văd toţi profesorii - şi colegii -, ar trebui să te duci la director, s-o dea afară, să nu mai ajungă la bacalaureat, vorbesc eu, dacă vrei, se oferă şi Raluca, mărinimoasă. Lui Vali i-a trecut supărarea - l-am dat imediat afară din trupă, o asigură, deja a doua zi i-am făcut vânt, nici măcar nu se pricepea, mi-a zis Dan, că doar şi el e inginer, încurca toate cablurile, punea aiurea sculele, mă băga numa' în microfonie, era să-i ardă clapa lui Huni. De ce nu-l dai la miliţie, ar putea intra la închisoare pentru corupere de minore, acolo-i locul lui, am auzit că are probleme şi la lucru. L-ai adus pentru tine şi uite cum ţi l-a suflat prima fâţă, ţie chiar nu-ţi pasă? Eu nu m-aş lăsa, îl completează Irina, de ce să scape aşa uşor, fă-l să plătească. Şi întrebările lor, iscoditoare: l-ai mai văzut, ai mai vorbit cu el, nu-i pare rău, da' tu nu regreţi deloc, l-ai primi înapoi dacă şi-ar cere iertare, las' că vezi tu cum se-ntoarce, nici un an nu-i dau, o să-ţi lingă mâinile ca un câine de pripas, cu coada între picioare.

Ea merge la ore în fiecare zi ca şi până atunci, a început să ia pastilele de la Péter, la început una pe zi, cum i-a zis el, dar era prea puţin, măreşte doza la trei: dimineaţa, la amiază şi seara. Durerea de cap i-a trecut de tot, se simte chiar foarte bine, e veselă şi râde tot timpul, pastilele funcţionează perfect cu alcool, a trecut de la vodcă la coniac Triumf, e mai ieftin, doza zilnică e cam o sticlă şi jumătate, îl bea ca pe apă şi n-are niciun efect asupra ei, decât că e foarte lucidă, controlată, binedispusă, nu mai e deloc obosită, ar putea fugi zece kilometri şi n-ar simţi, iese la iarbă verde şi la ştrand cu Vali, Irina, Dan şi Hajni, înoată şi fac grătare, acum are timp pentru toate, e mult mai rapidă la corectat extemporale, planurile de lecţie n-o mai stresează, funcţionează perfect, ca un ceas elveţian, n-o mai doare nimic, nu-şi mai aminteşte nimic, nici de la o zi la alta, predă alandala, nu mai ştie ce materie a parcurs şi la ce clasă, face de două ori aceeaşi lecţie, dar elevii sunt fericiţi, toate orele sunt cu muncă independentă, tovarăşa nu se mai plimbă printre bănci, nu le mai face observaţii, stă la catedră nemişcată cu ochii ţintă la fereastră, nu le mai dă tot timpul teme din alea grele, nici nu se mai enervează pe ei, e mult mai calmă, mai drăguţă.

Acum poate să guste viaţa cu adevărat, cum de nu observase până atunci cât de repede se construiau blocuri minunate în tot oraşul, cât de albă şi curată se înălţa în soare clădirea Comitetului Judeţean de Partid, ce falnic flutură tricolorul ăla sub acoperiş, cu câtă bucurie munceau oamenii, ca albinele, ce entuziast duduie motoarele dimineaţa, cum ciripesc păsărelele în parc, ce bănci noi au pus, cele două bârne înguste sunt aşa de subtil asimetrice, niciuna nu e tăiată egal, se potrivesc aşa bine cu pomii ăia tunşi frumos, ca nişte butuci de viţă - şi parcă-i vorbesc, toate parcă-i vorbesc, sunt vii -, stă în admiraţie şi nu se mai satură, fericirea îi umple sufletul, îi iubeşte pe toţi, de la manichiuristă la Pirike, coafeza care-i vopseşte părul, acum s-a vopsit şi ea - are şuviţe blonde, foarte sexy -, peste tot numai oameni extraordinari, suflete mari.

*
Şi iar 1 Mai cade într-o luni şi iar 2 Mai e liber, că e Ziua Tineretului Comunist, şi iar sâmbătă nu se ţin ore. Ei apar la uşă încă de vineri seara, Nana îl aduce cu ea pe Kuki, care s-a schimbat mult, abia de-l recunoaşte, îl îmbrăţişează emoţionată, păi nici nu ştia că el ţine aşa mult la ea, Nana i-o taie acră, de fapt, avea nişte verişori în oraş, venise la mătuşă-sa, s-au întâlnit pe tren.
- Pe unde mai umbli, măi, se interesează Cristina, tu ce ziceai c-ai terminat? Kuki a chelit aproape de tot, dar îi stă bine, şi-a lăsat o mustaţă secuiască, răsucită, e îmbrăcat în negru, cu bocanci lungi de piele până aproape de genunchi, a făcut o politehnică şi el, ca toată lumea.
- Nu te-ai însurat?
- Da' ce-s prost, să mă-nsor ca să divorţez?

Nana îi trage un ghiont, el face feţe-feţe, dar ea nu se supără, despre cine e vorba aici, doar nu despre ea - ea e departe, doarme în celălalt capăt al pământului, într-un muşuroi, pe o insulă cu palmieri -, aici, cu ei, e o femeie veselă, fără griji, care zice să bem ceva în cinstea întâlnirii.
- Mai bine mâncăm, mor de foame - dar n-are nimic de mâncare - am adus eu, scoate Kuki nişte sendvişuri uriaşe, cu margarină şi salam, exact ca alea din liceu, sunt delicioase, cum de atunci i se păreau scârboase, zgârciurile trosnesc între dinţi apetisant, pâinea e dulce, gustoasă, Nana, tu nu vrei? Nu, ea o să plece imediat să se întâlnească cu Radu, se întoarce peste o oră, două, sigur, du-te, du-te, sigur. Beau un pahar de coniac cu Kuki, să ne vedem şi mâine, neapărat. Nana ia cheia şi ies amândoi.

După plecarea lor o cuprinde neastâmpărul, nu ştie ce să facă, o să se apuce de curăţenie, aspiră şi spală tot, pe jos, în baie, papucii de casă, şosetele, covoraşul de la intrare, ce murdare sunt perdelele de la atâta fumat! Le ia jos şi le spală şi pe alea, le întinde înapoi aşa ude, caută nişte muzică la micul radio portabil care nu prinde mai nimic, hârâie, dar ei îi place şi-aşa, îl dă mai tare, a găsit un post unguresc, merge Neoton Família, tini-tini, tini-tini, tini-dal, csak a tini-tini-dal és a tini-tini srác, cântă ea cât o ţine gura în timp ce-şi spală hainele cu mâna, umple vana, le lasă la muiat, le freacă bine, le stoarce şi le pune la uscat pe balcon, scutură cărţile, le aranjează încă o dată după mărime pe lângă pereţi, trage biroul lângă fereastră, să fie mai mult loc în mijloc. Termină sticla de coniac tocmai când aude cheia învârtindu-se în uşă, Nana se opreşte, uimită, când ai făcut toate astea? Pentru tine, pentru tine, o pupă şi se învârteşte prin cameră, acum e loc, vezi? Se aşază pe jos amândouă, ea începe o altă sticlă de Triumf, Nana o opreşte după primele picături, îmi ajunge - ea, în schimb, îşi pune cu vârf, soarbe cu poftă. De ce eşti aşa necăjită, o întreabă, nu te bucuri că mă vezi? Dar ea nu prea are chef, e apatică, nu prea vorbeşte, Cristina, în schimb, spune verzi şi uscate, torăie neobosită, coniacul se topeşte rapid, într-un sfârşit Nana spune că i se închid ochii, să facă patul. Deja? Ea ar putea sta aşa până dimineaţă, dar cealaltă nu - adorm îmbrăţişate şi ea se cufundă repede într-un somn fără vise, până dimineaţă.
- Fac cafea, anunţă Cristina binedispusă, am bună! Dar Nana tot nu se înveseleşte, ce-o fi având? Mă îngrijorezi, ai păţit ceva?
- Ei, pe naiba - tu ai păţit.
- Eu? Eu mă simt perfect, nu vezi, îmi merge bine, ce-ai?!
- Unde spuneai că sunt pastilele alea pe care le iei, să văd şi eu ce scrie pe ele.
- În geantă, vrei şi tu? Ia, că sunt destule. Ea îi caută în geantă până găseşte flaconul, intră în baie şi iese ceva mai binedispusă.
- Îşi fac imediat efectul, o să vezi că te simţi mai bine - dă-ncoace, să iau şi eu!
- Poftim, îi întinde Nana flaconul gol, le-am aruncat în budă şi am tras apa după ele.
- De ce-ai făcut asta? Erau bune.
- Vezi sticla asta de coniac? Eu am băut o jumătate de deget, restul l-ai băut tu.

Dă din umeri, habar n-avea cât băuse, că doar nu-şi ţinea socoteala, dar nici nu-i vine să se supere pe ea - bine, dacă aşa ai vrut tu. Atâta doar că până luni sunt trei zile, dar, în mod ciudat, nici asta nu pare o problemă prea mare, Péter n-o să se supere, o să-i dea altele şi gata, precis mai avea destule sau, dacă nu, putea să-i facă rost oricând.
- Ia astea pe tine, scotoceşte Nana într-un sac de haine, îi întinde o pereche de bermude şi un tricou. Fă-ţi rucsacul, autobuzul pleacă în juma' de oră.
- Unde mergem? Că ne aşteaptă Vali şi Irina, o să-i cunoşti şi tu, îs faini! Şi pe urmă ne ducem la Vasilica - e cea mai bună prietenă a mea, ne face de mâncare.
- Credeam că eu sunt cea mai bună prietenă a ta. Acum ai alta?
- Nu e acelaşi lucru - cum putea să creadă una ca asta? Nu, ea a avut grijă de mine toate săptămânile astea, practic s-a mutat la mine, ştii cum m-a păzit? Ca un căţel credincios, e o fată formidabilă, mă iubeşte.
- Am observat, spune Nana, acră. Unde ţi-s bocancii? Îi scoate din mica debara din hol, îi verifică, îi înşiretează. Hai că ne aşteaptă Kuki la autogară!

Nu-şi mai aminteşte aproape nimic din drumul pe Valea Mureşului, chiar şi săptămânile de dinainte erau nişte pagini albe în viaţa ei, nu are nicio idee ce-a făcut sau ce-a spus, era ca într-un somn cu ochii deschişi din care nu voia să se trezească, o dată a adormit chiar la clasă, cu capul pe catedră, dormea şi după ce-a sunat, iar elevii n-au îndrăznit să iasă în pauză - de ce nu m-aţi trezit, măi?! Am încercat, dar nu ne-aţi răspuns - şi, dacă nu le-a dat voie nimeni să se ducă afară, ei au stat cuminţi, şi-au mâncat sendvişurile şi au aşteptat să intre Vali, sunase deja de intrare şi începea ora de franceză, dar ei erau tot nemişcaţi în bănci, el a trezit-o, mirat, dar ea n-a dat explicaţii, s-a năpustit spre cancelarie să ia catalogul pentru ora următoare. Ce tot aveau toţi că o trezeau, ce tot avea lumea asta cu ea, nu voia decât să doarmă şi s-o lase toţi în pace, pentru totdeauna.

La Bilbor coboară cu rucsacurile doldora, urcă pe drumul de ţară, trec căruţe mici cu oameni indiferenţi, unul le aruncă: hova, hova. În Călimani e frig încă, nu-i vreme de cort şi excursii, dar ei merg şi tot merg, înaintează în aerul compact al serii. Kuki şi Nana au rămas în urmă obosiţi, transpiraţi, dar ea nu s-ar mai opri, trec printr-un sat cu câteva case risipite pe dealuri, să intrăm aici, zice Kuki, la crâşmă. Miroase pustiu, ca-ntr-o pivniţă goală, la mesele de metal puse direct pe duşumeaua neagră, dată cu ulei de motor, trei-patru bărbaţi beau sirop din nişte pahare gălbui de-atâta spălat, ea salută şi îi întreabă de sănătate, niciunul nu răspunde, de la tejghea o femeie se uită la ea tăcută, Kuki o lămureşte că ăia nu vorbesc româneşte, nu înţeleg o iotă din păsăreasca ei. Încearcă el să cumpere nişte dulciuri, glucoză poate, nişte napolitane. Nincsen, zice femeia, ursuză, n-avem decât spirt şi nici din ăla nu mai avem - şi ăştia ce beau, şi-au adus de-acasă? Da, de-acasă, îndrugă ea, nu face decât să repete ce spune el, n-are nimic de vânzare, să plece odată ca să poată închide.

Casele mici în spatele porţilor încuiate ca nişte cripte nevizitate, nu vede animale pe-afară, doar nişte vaci scheletice pe coastă, pasc iarba galben-verzuie de astă-iarnă, nu le păzeşte nimeni, nu se întâlnesc cu nimeni, biserica e închisă, n-are popă decât duminica, spune Kuki, el ştie cum merg treburile pe-aici. Trec pe lângă micul cimitir fără cruci, toate pietrele de mormânt au formă de poartă. O cuprind neliniştea şi un fel de spaimă nedesluşită, acum nu mai e aşa de sprintenă, Kuki a trecut în faţă, Nana după el, ea a rămas mult în spate, strigă nu ne oprim? Nu, încă puţin, imediat apune soarele, să mai mergem. Ies din sat şi urcă pe drumul care s-a transformat într-o cărare de buşteni, se împleticesc pe urmele întărite ale trunchiurilor trase spre vale, ajung într-o poieniţă, lângă un pârâiaş cristalin, aici stăm! zice Kuki - ea îşi dă jos rucsacul, să întindem cortul! Dar el a dispărut printre brazi după vreascuri pentru foc, înarmat cu un briceag secuiesc uriaş. Nana desface cortul fără o vorbă, ea coboară puţin mai jos, acolo unde pârâiaşul face un ochi limpede, se văd pietrele colţuroase de pe fund, se spală pe faţă, mâinile îi tremură, apa îi scapă printre degete şi renunţă, îşi bagă capul de tot în apa curată, mai rece ca gheaţa, care sclipeşte dubios în ultimele raze ale soarelui ce dispare printre brazi. E o tăcere absolută, din când în când trosneşte câte o creangă uscată, pustietatea o invadează, tremură din tot corpul, întunericul coboară şi o apucă lacom, o înhaţă şi o târăşte în prăpastie, ea se zbate înnebunită, vârtejul o trage la fund, o doare pieptul, o dor picioarele, capul, tot trupul ei izbucneşte în durere dintr-odată, tortura e insuportabilă şi golul din propriu-i creier o soarbe ca şi când nimic n-ar fi, n-ar fi fost niciodată, într-un început al universului în care Big Bangul nu s-a întâmplat încă, nu ştie de unde vine sfâşierea asta, valul uriaş o striveşte, o trânteşte de malul realităţii, o ia din nou şi o duce cu el, o mai izbeşte încă o dată şi încă o dată şi încă o dată - de stânci, de brazi, de cer, de pământul ăla pietros. Frisoanele îi scutură corpul, vomită şi strigă ceva, aaaaaaa! Uaaaaa! Huuuu-aaaaaa, geme din gâtlej ca un bivol rănit şi strigă iar, în agonie, sunetele alea nu şi le cunoştea, le scotea fără voia ei - dar e ea, ea era, ea: se vede pe sine, îşi explorează corpul pe dinăuntru, inima, rinichii, stomacul, plămânii, vede cum îşi reintră în corp, acum ea e ea, nu-i altcineva - şi asta o înspăimântă, mai dureros ca naşterea, fără niciun drept asupra cărnii, fără niciun gând, doar spaima absolută, durerea şi frica, frica.

Simte cum braţele Nanei o cuprind şi o trag afară, cum o strânge cu putere, o smulge din ghearele nimicului, o leagănă şi o sărută peste tot, pe obraji, pe gură, cap, umeri, sâni, pe mâinile din care dă alandala, ca o morişcă, urlă întruna, de parcă ar fi murit cineva, dar cine? cine-a murit? ea a murit, moare acum, a murit şi mai moare încă, îşi plânge propria moarte, nefiinţa, abisul.

***

Editura Polirom şi Librăria Humanitas Kretzulescu vă invită joi, 28 februarie 2019, ora 19.00, la lansarea volumului ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega, recent apărut în colecţia Ego. Proză.

Vor vorbi, alături de autoare: Elena Vlădăreanu, Iulia Popovici.
Va modera: Carmen Muşat.
Lansarea va fi urmată de o sesiune de autografe.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer