Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


O carte bine scrisă, care ne oferă un portret al lui Beria aşa cum a fost.

Când l-a prezentat pe Beria preşedintelui american Roosevelt la Conferinţa de la Ialta din februarie 1945, Stalin a spus: "Acesta este Himmler-ul meu." Pe lângă faptul ca a fost şeful poliţiei politice sovietice, coordonând epurările staliniste de la sfârşitul anilor 1930, Beria s-a ocupat de administrarea Gulagului, care cuprindea peste 500 de lagăre de muncă forţată, cu nu mai puţin de cinci milioane de deţinuţi. Amy Knight are marele merit de a demonstra, în această biografie temeinic documentată, că Beria a fost mai mult decât un nemilos şef al poliţiei. Spre deosebire de Himmler, el a jucat un rol hotărâtor atât în politica internă, cât şi în cea externă a ţării sale, fiind omul de încredere al dictatorului sovietic din 1938, când a fost numit şef al NKVD, până la moartea lui Stalin în 1953.

"Primul studiu serios dedicat carierei lui Beria. Chibzuinţa şi atenţia deosebită dovedite de Amy Knight dau naştere unei abordări noi, extrem de interesante. O contribuţie majoră la cunoaşterea politicii sovietice." (Robert Service, The Times Literary Supplement)

"A venit vremea ca Beria să fie supus revizuirii. Există însă pericolul de a se acorda prea multă importanţă liberalismului relativ al lui Beria. Amy Knight nu cade în această capcană. Lucrarea ei este o biografie strict politică, şi încă una foarte reuşită." (Simon Sebag Montefiore, The Times)

"O carte bine scrisă, care este demnă de laudă nu doar datorită faptului că ne face să reflectăm la ce ar fi putut fi Beria, ci şi pentru că ne oferă un portret al lui aşa cum a fost." (David Gordon, Newsweek)


Moartea lui Stalin

În ciuda apariţiei multor materiale noi despre perioada stalinistă ca urmare a glasnostului, amănuntele privind moartea lui Stalin la 5 martie 1953 - eveniment care a declanşat una dintre cele mai înverşunate şi dramatice lupte pentru putere din istoria sovietică - rămân neclare. Pe lângă scurtele comunicate oficiale care vorbeau despre boala lui Stalin şi, apoi, despre moartea lui, trebuie să ne bazăm pe relatările personale ale lui Hruşciov, ale fiicei lui Stalin şi ale altor martori, care diferă în câteva aspecte importante. În circumstanţe normale, asemenea discrepanţe ar putea părea fără importanţă. Stalin a murit însă în plină vânătoare de medici complotişti şi colaboratori evrei, o vânătoare care ameninţa să se transforme într-o epurare a unora dintre cei mai apropiaţi subordonaţi ai lui. Astfel, mişcările şi purtarea celor din jurul lui în acele ultime zile au o semnificaţie specială. Oare i-au grăbit locotenenţii moartea, aşa cum au insinuat unii?

Deşi se afla în mod clar într-o stare proastă de sănătate, Stalin a reuşit să meargă pe picioarele lui până aproape de sfârşit. Pe 27 februarie, a participat, fără subordonaţii lui de la Kremlin, la o reprezentaţie cu Lacul lebedelor de la Teatrul Balşoi. În seara următoare, a văzut un film la Kremlin împreună cu Beria, Malenkov, Hruşciov şi Bulganin, după care s-au retras toţi la dacea lui Stalin de la Kunţevo pentru o cină prelungită. Iată ce spune Hruşciov despre ce s-a întâmplat în continuare: cina a durat până pe 1 martie, la 5-6 dimineaţa. Stalin era destul de ameţit de băutură, dar părea într-o dispoziţie bună, aşa că toţi s-au dus acasă veseli. A doua zi era duminică, iar Hruşciov a stat acasă, aşteptând până noaptea târziu un telefon de la Stalin. În cele din urmă, s-a dus la culcare, fiind trezit de un telefon din partea lui Malenkov, care fusese anunţat de gărzile lui Stalin că ceva nu era în regulă. Malenkov le telefonase deja lui Beria şi Bulganin. Hruşciov a mers cu maşina la dacea lui Stalin şi şi-a întâlnit acolo colegii. "Cekiştii", aşa li se zicea gărzilor, au spus că au trimis-o pe bătrâna menajeră a lui Stalin, Matriona Petrovna, să vadă ce face. L-a găsit dormind pe podea, aşa încât gărzile l-au ridicat şi l-au aşezat pe canapea în camera de alături. Hruşciov lasă să se înţeleagă faptul că aceştia au presupus că Stalin era beat: "Am decis că nu era bine pentru noi să ne facem cunoscută prezenţa în timp ce Stalin se afla într-o stare atât de jalnică. Ne-am despărţit şi ne-am dus cu toţii acasă." Mai târziu, în aceeaşi noapte, Malenkov a sunat din nou să spună că "cekiştii" erau îngrijoraţi că ceva nu era deloc în regulă cu Stalin. Din nou s-au întâlnit la dacea, chemând şi nişte medici. Starea lui a fost diagnosticată ca fiind gravă şi au pus un om care să stea de veghe la căpătâiul lui.

Una dintre gărzile de corp ale lui Stalin, A.T. Rîbin, spune o poveste foarte diferită. Citând relatarea comisarului adjunct care se ocupa de dacea, Lozgaciov, el spune că Hruşciov şi alţii au plecat de la dacea lui Stalin pe 1 martie, pe la 4 dimineaţa, după ce au băut doar suc de fructe şi au fost escortaţi de către ofiţerul MVD de serviciu, col. I. Hrustalev. Stalin le-a spus gărzilor apoi că se duce la culcare şi că ar trebui să facă şi ele acelaşi lucru.

Pe 1 martie, la prânz, gărzile erau puţin îngrijorate din cauză că la Stalin nu se vedea nicio mişcare, dar, pe la 18.30, luminile erau aprinse în biroul lui şi pe hol. Au aşteptat ca acesta să-i cheme, dar nu a făcut-o. La 22.30, au hotărât că cineva trebuia să vadă ce făcea Stalin, dar nu s-au putut hotărî cine să facă acest lucru. În cele din urmă, a sosit corespondenţa, ceea ce i-a oferit lui Lozgaciov pretextul de a merge la Stalin. Acolo, l-a văzut pe Stalin întins pe covor, lângă masă, incapabil să vorbească, dar conştient. A fost în stare să aprobe din cap când l-au întrebat dacă îl puteau muta. Gărzile, care au observat că Stalin era rece şi au dedus că trebuia să fi zăcut acolo cel puţin de la ora 19-20, l-au ridicat şi l-au aşezat pe canapea, apoi l-au sunat repede pe şeful MGB, Ignatev. Conform acestei relatări, Ignatev "s-a arătat lipsit de curaj" şi i-a trimis la Beria - o reacţie curioasă, având în vedere faptul că Ignatev era cel mai mare duşman al lui Beria. Gărzile se pare că au ales să-l sune pe Malenkov. Acesta a sunat înapoi, spunând că nu reuşeşte să-l găsească pe Beria şi să încerce ei să dea de el. O jumătate de oră mai târziu, Beria însuşi a dat telefon gărzilor, ordonându-le să nu spună nimănui că Stalin se simţea rău.

Lozgaciov a stat singur cu Stalin, aşteptând sosirea medicilor, pe care a presupus că îi chemase Malenkov. Beria şi Malenkov au venit pe 2 martie, la 3 dimineaţa. În momentul acela, Stalin părea că doarme adânc şi sforăie. Beria a mustrat gărzile fiindcă făcuseră tărăboi pentru nimic şi, în ciuda protestelor lui Lozgaciov, care susţinea că Stalin era bolnav, Beria a plecat împreună cu Malenkov. La 7.30, a sosit Hruşciov şi a anunţat că ajutorul medical era pe drum. Între timp, o altă gardă l-a sunat pe Molotov, care a spus că va veni imediat. Doctorii au sosit între 8.30 şi 9, diagnosticând imediat o hemoragie cerebrală. Au început să-i facă injecţii lui Stalin şi să-l alimenteze cu oxigen, aplicându-i şi lipitori. În acest moment, erau de faţă Beria şi toţi ceilalţi membri ai conducerii.

Rîbin nu pomeneşte de Matriona Petrovna şi nici nu indică faptul că Hruşciov era împreună cu Malenkov şi Beria în momentul primei lor vizite la dacea petrecute în toiul nopţii. În timp ce Hruşciov spune că Malenkov a fost chemat din nou de gărzi după această vizită pentru că începuseră să se îngrijoreze în privinţa lui Stalin, Rîbin spune că ele ştiau că Stalin era foarte bolnav din momentul în care l-au găsit (se pare că pe la ora 23) şi nu se referă la un al doilea apel telefonic către Malenkov.

Pentru a complica şi mai mult lucrurile, un articol recent, bazat pe manuscrisul nepublicat al unuia dintre doctorii care l-au îngrijit pe Stalin în ultimele clipe, spune că acesta fusese văzut de o gardă (care s-a uitat prin gaura cheii) lucrând la biroul lui până la 3 dimineaţa, pe 2 martie, şi că, abia la ora 7 dimineaţa, garda s-a dus din nou să vadă ce făcea Stalin şi l-a găsit zăcând inconştient pe podea. Se pare deci că doctorilor care au fost chemaţi să-l îngrijească pe Stalin li s-a spus că acesta n-a fost găsit în starea respectivă decât mult mai târziu.

În memoriile ei, intitulate Douăzeci de scrisori către un prieten, Svetlana Allilueva a adăugat puţine lucruri la versiunea lui Hruşciov, confirmând însă că tatăl ei a fost găsit căzut pe podea pe 2 martie, la ora 3 dimineaţa. Ea însăşi n-a fost chemată la dacea decât târziu, în acea dimineaţă. Nu de mult însă, bazându-se pe informaţii transmise ei de către un membru al personalului gospodăresc de la Kunţevo, Allilueva şi-a pus serioase întrebări despre felul în care a fost tratat părintele ei. Allilueva spune că menajera lui Stalin l-a găsit inconştient pe podea târziu, pe 1 martie şi a cerut ca doctorii din clădirea alăturată să fie chemaţi imediat. În loc să facă asta, comandanţii gărzii au decis că mai întâi trebuia să fie informaţi şefii lor şi, neştiind ce să facă, au început să se ceartă. Acest lucru a durat câteva ore, timp în care Stalin a zăcut întins la pământ fără niciun fel de ajutor. În cele din urmă, liderii de la Kremlin au sosit să vadă dacă era ceva în neregulă cu Stalin. Allilueva notează următoarele:
Allilueva susţine că doctorii au ajuns la Kunţevo abia pe 2 martie, la 10 dimineaţa. Fişele medicale ale lui Stalin, cu însemnările lui Vinogradov, aflat acum în închisoare, nu erau de găsit. Apoi, ea afirmă că, imediat după moartea tatălui ei, Beria a ordonat ca reşedinţa de la Kunţevo să fie evacuată. Cei care au insistat ca doctorii să fie aduşi imediat ce au văzut că Stalin se simţea rău au fost concediaţi. Tuturor li s-a spus să păstreze tăcerea. Locuinţa a fost sigilată şi uşile blocate. Allilueva notează că, potrivit anunţului oficial din presă, Stalin fusese doborât de boală în apartamentul său din Moscova, nu la Kunţevo. Ea spune că s-a procedat aşa pentru ca, dacă cineva de la dacea dezvăluia mai târziu ce s-a întâmplat înainte ca Stalin să moară, povestea acelei persoane să poată fi discreditată.

Relatările de mai înainte, în ciuda discrepanţelor, indică faptul că este posibil ca membrii conducerii să fi întârziat în mod deliberat tratamentul medical pe care Stalin trebuia să-l primească - probabil cel puţin 10-12 ore - când ştiau că acesta era grav bolnav. Apoi au acoperit această întârziere. (Faptul că Stalin ar fi murit oricum este, bineînţeles, doar o presupunere.) Deşi Allilueva pare că îl învinuieşte cel mai mult pe Beria, povestea ei nu îi absolvă de vină pe ceilalţi membri ai conducerii aflaţi şi ei de faţă. Nu spune care erau aceşti oameni, dar insinuează că cel puţin alţi trei - Malenkov, Hruşciov şi Bulganin - erau acolo, lucru pe care îl atestă şi Hruşciov. Este greu de înţeles de ce Rîbin nu menţionează prezenţa lui Hruşciov, mai ales că notează faptul că primul care trebuia anunţat de situaţia lui Stalin era protejatul lui Hruşciov, Ignatev, care l-ar fi anunţat mai mult ca sigur pe Hruşciov înaintea tuturor celorlalţi. Este greu de imaginat că Hruşciov nu şi-ar fi dorit să ajungă la faţa locului cât mai repede cu putinţă.

Nu este greu să descoperim motivele pentru care subordonaţii lui Stalin i-ar fi refuzat acestuia tratamentul medical atât de mult timp. Este posibil să nu fi ştiut ce să-i facă de teamă să nu fie acuzaţi că au greşit cu ceva atunci când l-au tratat. Dacă ar fi trăit, dar cu paralizie, de exemplu, ar fi putut fi acuzaţi de conspiraţie. Apoi, se poate, bineînţeles, să-şi fi dorit ca el să moară. Stalin devenise, în definitiv, un tiran pretenţios şi capricios, a cărui paranoia făcuse din el aproape un neputincios. Chiar şi cei aflaţi în graţiile lui, ca Malenkov şi Hruşciov, nu puteau fi siguri că nu vor deveni la un moment dat obiectul răzbunării lui Stalin.

Deşi deciziile cu privire la Stalin au fost luate probabil împreună de cei patru lideri, unii aveau mai mult de câştigat decât alţii de pe urma morţii lui. Acest lucru era valabil în special pentru Beria, care ar fi fost arestat cu siguranţă dacă Stalin ar mai fi trăit. Hruşciov susţine că, după ce Stalin s-a simţit rău, Beria a început "să-şi reverse ura împotriva lui, bătându-şi joc de el... dar, lucru destul de interesant, imediat ce pe chipul lui Stalin au apărut semne că era conştient şi ne-a făcut să credem că şi-ar putea reveni, Beria s-a aruncat în genunchi, i-a luat mâna lui Stalin şi a început să o sărute". Fiica lui Stalin descrie în mod asemănător comportamentul lui:
Atât Allilueva, cât şi Hruşciov îşi amintesc că Beria nu şi-a putut ascunde bucuria de a fi triumfat când a plecat cu maşina după ce Stalin, în sfârşit, a murit, reacţie care nu este deloc surprinzătoare având în vedere circumstanţele. În ceea ce-l priveşte pe Hruşciov, acesta se pare că a fost cuprins de o oarecare panică. Cât timp Stalin fusese în viaţă, Beria n-a putut să reacţioneze după plac la atacurile declanşate împotriva lui. Acum însă putea să riposteze, iar Hruşciov era mai mult decât temător. "Mai mult decât însăşi moartea lui", îşi amintea Hruşciov, "eram tulburat de alcătuirea Prezidiului lăsat în urmă de Stalin şi mai ales de locul pe care Beria şi-l pregătea pentru el însuşi... Nu-l plângeam doar pe Stalin. Eram teribil de îngrijorat de viitorul ţării. Simţeam că Beria o să înceapă să facă pe şeful cu toată lumea şi că acesta ar putea fi începutul sfârşitului." Ceilalţi lideri însă nu vedeau în Beria o asemenea ameninţare. Unii chiar, în special Malenkov, erau în relaţii strânse, amicale cu el. De aceea, prima sarcină a lui Hruşciov era să-i convingă pe colegii lui că Beria era periculos şi că trebuia să-şi unească forţele împotriva lui. Chiar înainte ca Stalin să moară, în timp ce vegheau la căpătâiul lui, l-a avertizat pe Bulganin că Beria va pre-lua controlul asupra forţelor de securitate şi apoi îi va distruge pe ceilalţi lideri. Se pare că Bulganin a fost receptiv, dar Malenkov nici măcar nu a acceptat să vorbească cu Hruşciov în particular după ce Stalin a murit, replicând că ar trebui să aştepte să se întrunească întregul Prezidiu.