Limba celorlalţi. Înţelegere şi înţelegere. Mama

Limba celuilalt. Limbile celorlalţi. Alteritatea este înainte de toate lingvistică, este percepută şi concepută, la bază, ca fiind de ordinul limbii şi al înţelegerii, şi nu numai în sensul prim, primar, al contactului faţă în faţă dintre doi, al întîlnirii dintre doi; doi, cînd se întîlnesc, chiar dacă nu se înţeleg, se pot înţelege; nu între doi, primordial, e problema, nu aici apare neînţelegerea, neînţelegerea neînţelegerii, proasta înţelegere a neînţelegerii. Ci între grupuri, oricît de mici, pentru că imediat, cei dintr-un grup neînţelegînd ce îşi spun cei din celălalt grup, bănuiesc, presupun, automat, ceva rău, ceva vrăjmaş: un complot, o conjuraţie, o înţelegere. Cei care se înţeleg lingvistic sînt bănuiţi imediat că se înţeleg şi politic, presupunem întotdeauna că înţelegerea lingvistică invită, dacă nu chiar obligă la înţelegere politică. Şi ce se pot înţelege unii care se înţeleg, ce pot pune ei la cale (ca drum deci, ca plan, ca deplasare de situaţie) altceva decît să-i elimine, fie şi "doar" asuprindu-i, pe aceia pe care nu-i înţeleg (lingvistic), dar care, la fel ca şi ei, s-ar putea înţelege (politic) împotriva lor. Înţelegere şi înţelegere.
 
Trebuie revenit prin urmare la indivizi, la întîlnirea dintre doi, nu dintre mai mulţi şi mai mulţi. În întîlnirea dintre noi, alteritatea, adică reciproca neînţelegere lingvistică practic nu contează, este dezamorsată, mai mult, nici nu apucă să se constituie, este, literal, sub-minată, nu are pe ce să se aşeze şi să se "construiască" (căci dacă, de fapt, construcţiile sînt despărţiri, separaţii, nu reuniri? Dacă, de fapt, construcţia nu construieşte, ci de-construieşte? Dacă, de fapt, o punte e un zid?), căci fiecare, singur fiind, nu are cu cine să comunice, adică să conspire, adică să se înţeleagă dat fiind că se înţelege. Sau n-o poate face decît "în sine", adică visînd, delirînd, fantasmînd, fabulînd identităţi colective.
 
Şi atunci mai degrabă între doi bariera este deconstruită, anulată, iar conjuraţia partinic-patriotic-lingvistic-politic-identitară este deviată, salvată, pozitivată sau redresată spre depăşirea neînţelegerii lingvistice, spre neutralizarea ei. Între doi oameni, diferenţele lingvistice nu contează, căci asupra esenţialului oamenii s-au înţeles deja, sînt deja înţeleşi. Doar cînd apar comunităţile apare şi privatizarea, idiomatizarea înţelegerii dintre oameni, adică rabatarea ei pe lingvistic şi absolutizarea lingvisticului, a înţelegerii ca bază pentru înţelegeri.  
 
Adică a intraductibilităţii. Atunci cînd lingvisticul este absolutizat idiomatic pentru a marca alteritatea, diferenţierea cît mai substanţială şi, deci, mai de nedepăşit dintre grupuri de oameni, apare şi ideea de intraductibilitate, adică nevoia şi, dacă nu (ideal) imposibilitatea tranşantă, măcar caracterul problematic, imperfecţiunea, relativitatea şi, deci, caracterul suspect, mundan, tranzacţional deci de-a dreptul comercial, "decăzut" şi "căzut", al traducerii.
 
Între doi oameni nu este nevoie de traducere. Pentru că nu este nevoie de lingvistic. Între doi oameni s-a spus deja totul, non-discursivul domină, ei fie se ucid, fie se iubesc. Fie şi una, şi alta în acelaşi timp. Între doi este poezie.
 
Însă ei pot ajunge (iar dacă se poate, se şi ajunge: posibilitatea este un vid care are oroare de sine, care nu poate să nu se umple cu sine, adică cu propria sa realizare; este o pantă, un plan înclinat, o înclinaţie irezistibilă), după stabilirea, dacă nu a limbi comune, măcar a unei cod comun, să se înţeleagă pentru a-i combate pe alţii pe care nu-i înţeleg, dar care, se înţeleg şi, la fel ca ei - se înţelege, este de la sine înţeles! -, s-ar putea înţelege.
 
Între doi nu apar limbi. Între doi este poezia, care e, ideal, trans-lingvistică, care trebuie, apoi, refăcută, recucerită lingvistic, din multiplicitate şi adversitate: înţelegere din neînţelegere.
 
Poezia şi traducerea apar în acelaşi moment şi din aceeaşi situaţie. De aici, înţelegea lor secretă, greu de înţeles pentru cei care folosesc înţelegerea lingvistică pentru a se înţelege: şi pe ei înşişi, ca fiinţe individuale, şi pentru a se înţelege cu cei cu care se înţelege, cu care, dat fiind că se înţelege lingvistic, chiar are impresia că se înţelege, întotdeauna împotriva altora, care la rîndul lor, dat fiind că se înţeleg şi li se pare că se înţeleg, s-ar putea înţelege, şi chiar o fac, împotriva "noastră".
 
Căci atunci cînd ţi se pare, minimal, că te înţelegi cu alţii (cînd, de fapt, "limba maternă" este mai curînd o ne-limbă sau o pre-limbă: mama e mediul, nu limba, care înseamnă distanţă; cu mama nu "comunici", mama te-a înţeles deja, dintotdeauna deja), acest grad minim care nu va putea fi depăşit, care adică nu poate fi folosit la o adevărată înţelegere, va fi exploatat pentru a te înţelege împotriva altor înţelegeri.
 
Limba (starea lingvistică) e conspiraţie şi nostalgie.