Raţionali, adică rezonanţi (Hartmut Rosa, un gînditor de lucru)

Foarte scurta (sub 100 de pagini format mic) culegere de texte scurte (articole, însemnări de jurnal sociologic, convorbiri etc.) intitulată Remède à l'accéleration. Impressions d'un voyage en Chine et autres textes sur la résonance [Remediu pentru accelerare. Impresii dintr-o călătorie în China şi alte texte despre rezonanţă] (Philosophie Magazine Éditeur, Paris, septembre 2018) constituie o foarte instructivă introducere în gîndirea unui, nu ştiu dacă important, dar interesant şi, mai cu seamă, util gînditor (filosof-sociolog) contemporan, Hartmut Rosa.
 
Hartmut Rosa este ceea ce se cheamă deja un "autor global", semnînd pînă în momentul de faţă două ample sinteze traduse în foarte multe limbi, practic în toată lumea - mai puţin România (ce să fac, din germană nu traduc!), intitulate (potrivit versiunilor lor franceze, pe care le-am consultat eu) Accelerare. O critică socială a timpului (2005) şi Rezonanţă. O sociologie a relaţiei cu lumea (2016).
 
Din foarte precisa prefaţă a lui Alexandre Lacroix la culegerea Remède à l\'accéleration... aflăm că, născut în 1965, Hartmut Rosa a studiat cu Axel Honneth şi Charles Taylor, fiind considerat un moştenitor al "marxismului cultural" - sau, mai exact, al unei critici culturale a capitalismului - dezvoltat(e) de celebra Şcoală de la Frankfurt, altfel spus un reprezentant (alături de Rahel Jaeggi şi de Rainer Forst) al unei a patra "biblice" generaţii a acestei şcoli, după Theodor W. Adorno, Walter Banjamin şi Herbert Marcuse (prima generaţie), Jürgen Habermas (a doua generaţie) şi Axel Honneth (a treia generaţie).
 
Potrivit lui Rosa, capitalismul "modernităţii tîrzii" se caracterizează printr-o "accelerare socială" generalizată, adică prin faptul (simptomul) de a "nu avea timp", fenomen care, dacă în prima etapă a modernităţii capitaliste, avea un sens şi o direcţie dat fiind că avea un telos, fiind deci orientat spre viitor (ca "progres" pentru dobîndirea unor mai mari libertăţi, a mai multor opţiuni şi a unei mai puternice autonomii în vederea unei "vieţi mai bune"), fugind deci spre ceva, acum, în "modernitatea tîrzie" (sau întîrziată?), s-a inversat, inducîndu-ne, aşadar, în eroare faţă de noi înşine în auto-analizele noastre laborate sau spontane, accelerarea devenind, din fugă-spre, fugă-de, adică fugă pe loc, nu pentru a ajunge undeva, ci pentru a rămîne pe loc, adică pentru a nu rămîne în urmă şi a nu fi azvîrliţi în trecut, adică "ejectaţi", scoşi din joc, eliminaţi de pe banda de alergare care a devenit istoria, acest aparat al alergatului în gol, degeaba, şi, în general, practica aşa-numitului fitness ca "menţinere în formă" pentru "păstrarea locului" şi "menţinerea în joc" trebuind să fie considerat (spun eu) hiper-simbolul non-epocii sau al an-epocii (in)actuale. Modernitatea tîrzie ca mobilizare degeaba, pentru menţinerea statu quo­-ului, de unde inevitabilul, structuralul conservatorism şi chiar reacţionarism (şi chiar fascism, cf. Paul Virilio) al fenomenului vitezei şi accelerării actuale, dat fiind că acestea nu mai apar ca fiind trase, aspirate înainte, ci împinse, mînate de la spate nu de spaima de a cădea în trecut, ci, mai dramatic, de aceea de a nu deveni, pur şi simplu, ca atare, trecut, caducitate, obsolescenţă "în sine": fugim, ne lăsăm acceleraţi ca să nu devenim, Doamne fereşte, istorie, să nu ne transformăm într-o tradiţie goală, pentru nimeni, într-o tradiţie-moarte, în tradiţie-neant. Viteza şi accelerarea contemporane nu ne duc nicăieri, ci sînt menite a ne ţine, tocmai, pe loc şi în joc. Viteză întru sedentaritate. Adică exact combinaţia de dezvoltare şi arhaism pe care o prezintă, ca simptom greu de descifrat imediat, democraţiile "iliberale" strict contemporane, adică actualitatea strictă, imediată, ca re-actualizare a in-actualului.
 
Hartmut Rosa consideră, aşadar, că în locul alienării lui Marx, al dezvrăjirii lui Max Weber şi al reificării lui Lukács, căruia, mai mult sau mai puţin neaşteptat ca "nivel", "regim" sau "stil" analitic, el îi adaugă absurdul lui Camus (nimic Sartre, nimic Heidegger), dar şi recunoaşterea conceptualizată de mentorul său, Axel Honneth (care i-a coordonat doctoratul), în "modernitatea tîrzie" noi trebuie să vorbim (ca translare sau "traducere" conceptual-istorică) de accelerare, acesteia însă - şi abia aici lucrurile încep să devină decisiv diacritice - noi netrebuind să-i opunem, pur şi mai ales leneş-ideologic, ca imediat date, ca spontan evidente, nici "decelerarea" sau "decreşterea" (dat fiind că şi comunismul "istoric" a pierdut pentru că a concurat capitalismului-istorie, definindu-se pe terenul şi pe fundalul acestuia, din aceeaşi substanţă metafizic-industrială - tehnică - la fel ca şi el), atît de la modă în momentul de faţă, dar nici vreun "acceleraţionsm" (falsă gîndire critică).
 
Nu, accelerarea fiind transversală, un concept concurent la fel de transversal, deci de autentic concurent, ar putea fi, spune Rosa, rezonanţa. Încetinirea, lentoarea nu pot fi un adevărat remediu al accelerării deoarece inclusiv, la polul opus, viteza şi accelerarea pot oferi prilejuri de "rezonare", de intrare în rezonanţă.
 
Rezonanţă care - iar aici ajung la unul dintre punctele care mă interesează acum, strict, pe mine - include inclusiv munca. Departe de a fi, aşadar, inevitabil alienată şi departe de a trebui să-i opunem timpul liber ca "regăsire"-"realizare de sine" sau de a o dizolva în "ludic" (intensificînd-o şi extinzînd-o mascat), munca poate fi prilej, la fel ca arta, călătoriile sau religia, de rezonanţă, adică de reciprocitate cu lumea - adică, spun eu, de (re)constituire (deloc departe de sublimul kantian) corelativă a "relatei-lume" şi a "relatei-eu" prin instituirea sau, mai exact, recunoaşterea unor relaţii de reciprocitate rezonantă.
 
Accelerarea modernităţii tîrzii (care, de fapt, ţinîndu-ne pe loc, ţine modernitatea însăşi, ca habitus, în vigoare) ne împiedică să muncim, adică să intrăm în rezonanţă cu lumea prin muncă, în modul "muncii". Noi sîntem împiedicaţi, azi, să muncim cu adevărat pentru ca nu cumva să înceapă să ne placă - adică să "rezonăm" prin muncă! Şi tocmai de aceea scriam la un moment dat (într-un text publicat în catalogul ediţiei 2017 a Bienalei Art Encounters de la Timişoara, şi care ar trebui dezvoltat tocmai pe baza ideilor de acum) că tocmai arta reface munca, plăcerea substanţială, re-materializantă şi, mai ales - adaug acum -, rezonantă a muncii, de care capitalismul tîrziu încearcă cu orice preţ să ne ţină departe. Abia munca - reintrodusă pedagogic în societate de către artă - poate fi cu adevărat subversivă.
 
Iar o a doua idee pe care mi-l face pe Hartmut Rosa folositor este definirea rezonanţei prin ideea de co-prezenţă. Rezonanţa ne "redă accesul" la trecut şi la viitor, în vreme ce accelerarea ne  "baricadează în prezent", "nelăsînd să pătrundă nici amintiri, nici vreo formă de aşteptare" în acesta. Prezentului trebuie să-i preferăm, de aceea, coprezenţa. "Ceea ce mă interesează, altfel spus - spune Rosa -, este fenomenul prin care trecutul, prezentul şi viitorul par a exista simultan, împreună": "simultaneitate a ne-simultanului".
 
Traducînd-prelungind în termenii mei, prezenteismului contemporanului ar trebui să îi preferăm, în primul rînd lămuritor, clarificator analitic faţă de noi înşine, co-temporanul. Pentru că primul tinde să unifice şi să judece - inclusiv în aşa-numita "artă contemporană" - ceea ce există în funcţie de o normă fie şi implicită (contemporanul ca normă), în vreme ce co-temporaneitatea poate oferi cu adevărat un cîmp pentru ceea ce Hartmut Rosa numeşte "experienţe de rezonanţă".   
 
Să fim rezonabili, să raţionăm rezonabil, adică (într-un cuvînt) să rezonăm! Noua rezonabilitate a raţiunii, altfel spus noua raţionalitate, este de ordinul rezonanţei. Noul verb emblematic: a rezona.   
 
Hartmut Rosa promite, adică se dovedeşte, deja, un gînditor productiv, de folos. Adică de lucru. Care ar merita, altfel spus, să fie aprofundat, utilizat, pus la lucru.