N-aş schimba nimic, nici poziţia ceainicului
Nici numele care ne-aruncă în închisori diferite, nici preţul fericirii.
Nici măcar o cicatrice.
Nici desenul african de pe masa la care am băut ultima cafea împreună şi care arăta ca dracu'.
Nici numărul anilor care ne-au mai rămas.
Asta e viaţa perfectă. Suntem şi ştim amândoi că suntem.
Bunica a fost cea mai fericită femeie.
Ea a ştiut mereu că se va îngropa cu bunicul.
Îi plăcea să citească.
După ce el s-a dus, a început să lucreze mai mult cu mâinile.
Ca să poată fi doar cu el în gând.
Fiecare iubit şi-a lăsat în mine câte ceva
O pereche de ochelari de soare
O cămaşă
Un claxon de bicicletă
Simţul datoriei
O ghindă din copilărie
Un fel anume de a zâmbi
Poeme ratate
Spaime
Fier vechi
Bunica mea şi-a lăsat în mine povara fericirii
Am trăit mereu cu perna pe faţă
A trebuit să sufoc tot ce aveam în plus
Când eşti sărac lipit nu superi pe nimeni
Uneori, când se lasă liniştea
Mă văd traversând străzi din oraşe uitate
Îmi văd braţele sprijinite pe o masă sau mâinile cojind castane
Într-o altă viaţă.
Nu contează că nu există mâine.
Ne vor îngropa împreună.
Bunica mea şi-a lăsat în mine credinţa
Sunt momente când toate încep să ţipe
Brăţările, agrafele de păr, rochiile de seară
toate dintr-odată
Le dau sărmanilor
Le arunc
Dar se întorc înapoi la mine
În somn
Şi ţipă
Şi ţipă
În jurul meu doar binefăcători care îmi explică linia orizontului
Zgomotul străzilor, trecerea anilor, tăcerea zeilor,
Distanţa dintre atunci şi atunci.
Bunica l-a iubit pe bunicul din prima clipa şi nu i-a spus nimeni că nu se face aşa.