N-am vrut decât să umblu cu inima la vedere.
Să se înfrupte toţi din ea ca din cireşul de la marginea drumului.
Am vrut să-mi scot inima la plimbare, fragedă, dolofană, mustind de dorurile ei.
Să o las să explodeze în mijlocul oraşului. Să se reverse peste maluri.
Să inunde sălile de conferinţe.
Oricine să o poată atinge şi să facă ce vrea cu ea.
În fiecare zi cineva mă învaţă de bine să mă îngrop în cinism şi lehamite.
Să fiu dârză şi a dracului. Să-mi fie bine.
"Închide-ţi naibii inima aia, face zgomot şi aruncă umbre, e agitată şi mai ales penibilă".
Nici să-mi dau duhul cum se cuvine nu-mi dă voie.
Când se lasă frigul şi toate încep să zornăie a gol
Iar în adâncul fiecărui lucru se strecoară gustul depărtării
Când nimicul creşte ca o nouă piele peste trupul dorinţelor împietrite
Apare cineva din senin şi mă priveşte
Îmi zâmbeşte.
Şi inima mea se deschide ca o gură înfometată.