Apă

În fiecare formă de viaţă există risipită o frântură de tine.
 

Apa are gustul buzelor tale, cerul e doar o proiecţie a privirii tale într-un hău fără fund, o reflexie a privirii tale în lumina absenţei.
 

Tot ce poate fi simţit eşti tu: copilul care suferă de foame, fetiţa aceea din parc care râde, nuferii care înfloresc în nopţile de iulie, mirosul toamnei, adolescenta firavă de pe treptele Ateneului care îşi ţine bărbia în palme, bătrânul care abia îşi mai târăşte umbra printre ruinele amintirilor, copilul care aleargă după porumbei, tânărul care e deportat în lagăr şi învăţat să ucidă, puştiul care udă cearceafurile noaptea într-o casă de corecţie, adolescentul care e dresat prin umilinţă şi durere să urască, bărbatul care are atacuri de panică, femeia care plânge în somn, pasărea care a căzut din cuib, câinele şchiop, satul părăsit, animalul care se retrage într-o scorbură să moară în cea mai adânca singurătate, foamea de viaţă, melancolia de amiază, poveştile pe care mi le spus singură...
 

Aici, unde sunt, în exil, au înflorit teii. Mirosul lor e o rană pe care n-aş vrea să o las să se închidă pentru că mă face să-ţi simt mai limpede absenţa.
 

Eşti ecoul care răzbate prin zidurile caselor vechi, vântul răsăritului care pune în mişcare visele.

Mâna care conduce arcuşul din care ţâşneşte muzica e întotdeauna a ta, fără tine viaţa e afonă şi stearpă.

Eşti aluatul din care sunt făcute toate nostalgiile: ai să îmbătrâneşti, ai să suferi, ai să mori, în forma asta nu ne vom mai întâlni niciodată.

Toate poemele lumii duc spre chipul tău şi îmi arată în fiecare dimineaţă
cum răsare soarele din adâncul privirilor tale.