Când auzeam de vieţi anterioare în copilărie mă umfla râsul.
Jumătate dintre colegele mele aveau convingerea că fuseseră Cleopatra.
De Hypatia nu auziseră.
Celelalte fuseseră mari femei de curte, prinţese, eroine.
Cam toate trăiseră în veacuri de glorie.
Unele se concentrau aşa, cu ochii închişi
Şi descriau pietrele caldarâmului, postavurile hainelor, baluri mascate.
Coridoare cu coloane de marmură.
Răstimp în care băieţii se jucau de-a gladiatorii în praful drumului.
Pe la 15 ani am început să cobor în somn într-o mină.
Să văd drumuri înzăpezite.
Şi scene despre care n-aş putea vorbi nimănui.
Mi se arăta în vis un bărbat
Purta o căciulă zdrenţuită
Îmi spunea să scriu după dictare
"Nu există umanitate"
Fetele se trezeau în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze
Probau rochiile mamei şi pantofii ei cu toc
Îşi aminteau serate dansante, cavaleri, grădini înflorite
Băieţii îşi aminteau chiolhanuri, fapte de vitejie
Eu îmi aminteam foamea şi frigul
Păduri nesfârşite
Scârţâitul paşilor în omăt
Scrâşnetul dinţilor
Sunetul Maşinilor de ras
Şi ziua de mâine pândind după colţ ca gardian înarmat