Te uiţi în oglindă, îţi numeri prietenii, oasele, rămăşiţele, vii şi adormiţii, îţi pipăi suprafeţele. Nu e nimeni acolo. Doar o haină impermeabilă, un paravan, un colac de salvare. Ceva care te ajută să pluteşti la suprafaţă, să te fereşti de vuietul depărtărilor, de vocile necunoscuţilor din tine. Îi dai numele Eu sau Monica. Te apără, ca o armată de anticorpi, de melancolie.
Ea nu e a ta, tocmai de aceea e un hău fără fund.
În fiecare inimă e un cimitir.
Uneori vezi gesturi, nu ştii ale cui, umbre, obiecte, dai ochii cu salturile vulpilor din amintiri de care n-ai habar. Cobori într-o mină sau urci un deal, treci printr-o pădure, ai o casă în vis pe care o cunoşti perfect deşi n-ai văzut-o niciodată. Îi ştii fiecare detaliu. Mergi mereu pe aceleaşi drumuri dintr-un oraş despre care nu ai idee unde e, când e.
Ce numeşti Eu sau Ozana e o levitaţie pe deasupra unor vaste teritorii ascunse. În fiecare copac sunt alţi copaci şi în fiecare casă sunt alte case.
Şi fiecare câmp e locuit de toate cele întâmplate în el.
Lucrurile par că se îndepărtează în timp, dar ele absorb timpul exact ca trunchiurile care îşi poartă anii în cercuri concentrice.
E suficient să priveşti în foc sau o apă curgătoare ca să-ţi fie limpede.
Să priveşti aşa cum priveşte pisica.
Melancolia e răsuflarea fantomă a tot ce s-a pierdut.
Egoismul e un balon de săpun, o barcă de hârtie, o plasă întinsă peste întinderea nesfârşită a pierderilor şi aşteptărilor
a tuturor mirărilor ororilor fericirilor întâmplărilor durerilor.
În fiecare apus de soare sunt îngropate toate iubirile.
Şi în fiecare uliţă peste care se revarsă lumina răsăritului
sunt îngropate toate copilăriile.
Şi fiecare despărţire e tot mai grea pentru că în ea atârnă toate despărţirile lumii.