O duminică de primăvară la Roşia

Duminică dimineaţa m-am sculat de cum s-a luminat de ziuă, deşi avusesem o săptămână grea. În seara de dinainte terminasem târziu lucrul, dar asta nu era ceva neobişnuit. M-am spălat, m-am bărbierit, m-am îmbrăcat cu haine curate şi am ieşit la plimbare. Singura direcţie care mă inspira era în josul drumului, unde se întindea câmpul înverzit. Deşi frigul era pătrunzător, ca pentru o dimineaţă de final de iarnă-început de primăvară, câţiva ghiocei apăruseră deja în iarba colorată în verde crud. Respiram cu plăcere aerul tare care cobora de la munte. Am tot mers până când am obosit. Am dat să mă aşez pe un guguloi de pământ, dar l-am simţit rece şi umed, aşa că m-am ridicat imediat. Mi-am continuat plimbarea. Singur în plin câmp, mă gândeam oare ce face acasă Rada, singură cu fetiţa, în timp ce pe mine mă trimiteau şefii în delegaţii de două săptămâni, şi mă ţineau de trei ori mai mult, zicând că n-au pe cine să trimită la schimb. Aş fi vrut să sun acasă, dar şi dac-aş fi avut cum să ajung până în oraş, la Rovinari, poşta tot ar fi fost închisă. Mi-am dat seama că s-a făcut târziu abia când am văzut că soarele începe să coboare spre orizont. Era şi din ce în ce mai frig. Trebuia să mă întorc.

Abia atunci m-a năpădit tristeţea adevărată. În afara fâşiei înguste de câmp verde pe care mă plimbasem, totul în jur era negru-cenuşiu, un adevărat peisaj selenar, dezolant, munţi întregi tocaţi mărunt pentru cărbune, straturi groase de noroi şi praf. Iar pe măsură ce mă apropiam de baraca de lemn presat unde eram cazat împreună cu restul echipei, şoferul şi operatorul, mă împresurau tot felul de fiare şi maşinării ruginite, simţeam din ce în ce mai pregnant mirosul greu de motorină şi cauciuc ars.

(Bucureşti, martie 2019)