În bucătărie

În ultima vreme gătesc cât pot de des. Şi o fac cu plăcere, fără să fiu constrâns de vreo nevoie anume, cum ar fi să fac economie, spre exemplu. Pentru mine gătitul nu e doar o activitate relaxantă, plăcută, cât mai ales interesantă. În particular, cu cât petrec mai mult timp în bucătărie, cu atât regăsesc mai multe din aromele şi gusturile copilăriei, pe care le credeam definitiv dispărute.

O vreme am crezut că m-am schimbat eu de nu mai simt gusturile ca înainte. E drept, m-am schimbat, dar nu atât de mult. Apoi m-am gândit că poate ingredientele nu mai sunt aceleaşi - laptele, carnea, fructele, legumele. Şi asta e adevărat, dar numai în parte.

Ce s-a schimbat însă cu adevărat e volumul de timp şi de muncă pe care oamenii sunt dispuşi să-l investească în gătit. Începând cu alegerea ingredientelor. Acum totul merge pe repede înainte. Pe vremuri era altfel. Îmi amintesc cum o urmam disperat pe bunica mea la cumpărături, pentru că ştiam că nu se va decide să cumpere nici măcar o legătură de mărar sau de pătrunjel înainte să dea ocol întregii pieţe. Cântărea din privire legăturile, apoi strivea între degete un fir ca să-l miroasă îndelung. Fără nici o grabă. Chiar dacă găsea de prima dată ce căuta, nu cumpăra până nu vedea şi restul pieţei. Abia când îşi termina rondul se întorcea la taraba unde găsise ce voia, deşi ştiuse din prima că acolo se va întoarce, dar trebuia să fie sigură că nu există ceva şi mai bun mai departe. Nu era mulţumită doar cu ceva bun, trebuia să fie cel mai bun. Noroc că mergea rar la piaţă, era plăcerea lui Tataia să facă cumpărăturile. Putea să şi care mai mult. Iar el se ducea întotdeauna dimineaţa devreme, înainte să mă trezesc eu. Spunea că legumele trebuie cumpărate cu roua pe ele, înainte să le bată soarele.

Răbdarea de la alegerea ingredientelor era dublată de răbdarea şi priceperea de la gătit. Mamaia n-ar fi făcut nimic altminteri de cum se cuvenea. Pentru ce trebuia lăsat mai mult, începea pregătirile din ajun. Iar ce se cuvenea făcut doar la sfârşit era terminat chiar pentru atunci când trebuia. Făina era cernută şi lăsată să se odihnească înainte de a fi folosită, piperul nu era pisat decât în ultimul moment, ca să nu-şi piardă aroma, carnea nu era tocată decât în casă, chiar înainte de a fi folosită, pentru a nu se oxida. Nu făcea rabat de la nimic, totul trebuia să fie perfect. Nu-mi mai amintesc decât puţine detalii, pentru că eram prea mic şi neştiutor ca să fiu atent la tot - diferenţa dintre un aluat şi altul, alchimia preparării sosurilor, combinaţiile de grăsimi, şi aşa mai departe. Cea mai mare parte din aceste informaţii s-au pierdut. Pe unele, puţine, mi le mai amintesc. Spre exemplu, că folosea grăsime de pasăre pentru foietaje. Sau că prăjea cartofii în unt. Sau că fierbea mălaiul în lapte. Sau că punea cel puţin trei feluri de brânză la soufflé-uri şi budinci, care-i şi ieşeau dumnezeieşte.

Îmi dau acum seama tot mai clar seama că gătitul nu e despre reţete, cât despre amintiri. În cazul meu, amintirea bunicilor.

(Bucureşti, martie 2019)