Doamna care remaia

Era chiar vizavi de noi, ne separau doar cei câţiva metri de stradă. Lucra de dimineaţa până seara în cămăruţa ei, stând cu faţa la fereastră, aşa că o vedeam mereu, şi când plecam şi când mă întorceam de la şcoală, şi o vedeam chiar şi din casă, pentru că atunci când aveam nevoie să merg la baie trebuia să trec prin dormitorul bunicilor, iar fereastra acestuia dădea chiar spre atelierul de remaiat.

Toţi anii cât am văzut-o, parcă n-a îmbătrânit deloc. Era mereu la fel. O femeie blândă, plinuţă, cu faţa rotundă şi părul tuns scurt şi înfoiat. O femeie parcă fără vârstă. Lucra de dimineaţa până seara, fără întrerupere, şezând cu faţa la stradă, fără să ridice decât rareori privirea de pe cercul ei de remaiat. Avea o maşină electrică cu ac, al cărei zumzăit mă fascina când mă duceam să ridic plicurile cu ciorapii lui Mamaia. De dus, bunica şi-i ducea singură. Eu doar îi aduceam.

Curios e că nu-mi amintesc cum o chema, de fapt nici nu cred că am ştiut vreodată. Pentru mine era doar "doamna care remaia". În atelierul ei se intra printr-o uşă cu ochiuri de geam de la jumătate în sus. Ea stătea întotdeauna pe scaun, cu faţa la masa de lucru din dreptul ferestrei. Lângă perete avea o tavă mare de lemn, în care punea plicurile cu ciorapii remaiaţi, în ordine alfabetică, cu numele clientelor. Alături de tavă avea o stivă de plicuri obişnuite de corespondenţă, şi nişte creioane mici şi boante, cu care scria pe plicuri. Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată ieşind pe stradă, sau ducându-se la piaţă sau altundeva. De fapt, nu cred s-o fi văzut niciodată în picioare, era mereu aşezată la masa de lucru. Seara stingea lumina veiozei la lumina căreia lucra, apoi dispărea. Poate locuia în casa din spatele atelierului? În orice caz, figura ei reapărea la fereastră a doua zi de dimineaţă. În fiecare zi la fel, an după an. Când, la douăzeci de ani, am plecat din casă, ea era încă acolo. Apoi nu ştiu ce s-a mai întâmplat, timp de câţiva ani n-am mai dat pe la casa bunicilor. Când am trecut din nou pe acolo, doamna care remaia dispăruse. Atelierul era pustiu, fereastra tristă, iar uşa zăvorâtă cu un lacăt ruginit. N-a trecut mult timp până când uşa şi fereastra au fost zidite. Locul luminos unde doamna care remaia putea fi văzută prin geam în fiecare zi, de dimineaţa până seara, ca într-o cutie de televizor, s-a transformat într-un perete lung, trist şi orb.

De câte ori trec pe lângă el, îl străbat însă cu ochii minţii, şi o văd pe blânda şi răbdătoarea doamnă care remaia, cu capul plecat ca întotdeauna asupra lucrului, atentă la munca ei, ca o albinuţă harnică, mişcând îndemânatic acul aparatului de remaiat, în zumzăitul înfundat al motoraşului electric comandat cu o pedală.

(Bucureşti, martie 2019)