Activitatea Alinei Nelega se leagă, însă, şi de literatura de ficţiune. Editura Polirom a publicat la începutul anului 2019 ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cel de-al doilea roman semnat de autoarea târgumureşeană. Cartea explorează zece ani din biografia Cristinei Nemeş, o ardeleancă tânără, absolventă de Litere la Cluj, interval care marchează şi ultimul deceniu de comunism în România. E o lucrare densă şi puternică, în care se vor regăsi mulţi oameni care au trăit respectivele vremuri, dar care transmite un mesaj consistent şi celor care s-au născut abia după ce s-a instaurat la noi în ţară aşa-numita democraţie.
Femina ludens
Andrei Vornicu: Aţi debutat în roman cu ultim@vrăjitoare, în 2001 (descarcă textul aici). Cel de-al doilea roman, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a apărut la începutul lui 2019, deci după aproape 18. Cum de i-a sosit vremea acum şi nu mai devreme?
Alina Nelega: Acum câtva timp, una din fiicele mele mi-a trimis un citat de pe Facebook care conţinea o alocuţiune amuzantă a unui scriitor, gen "mulţumesc familiei mele şi câinelui, fără de care acest roman ar fi apărut cu cinci ani mai devreme". În aceeaşi paradigmă, aş mulţumi şi eu teatrului, fără de care probabil acest roman ar fi apărut după un interval de timp mai firesc, adică mult mai devreme. Trebuie să admit totuşi că, fără experienţele mele de teatru din ultimii ani, nu aş fi reuşit să-l scriu. Vorbesc, desigur, despre experienţele artistice, nu despre altele.
Ceea ce s-a întâmplat în viaţă este că, după ultim@vrăjitoare, roman care a apărut concomitent cu www.nonstop.ro, pentru care am luat premiul Piesa Anului 2000, cumva teatrul s-a impus în prim-planul vieţii mele. Trăiam în teatru, iubeam şi iubesc scena în continuare, a fost modalitatea mea de expresie, uneori ca autor dramatic, alteori ca regizoare şi, din 2009 până azi, ca mentor al mai tinerilor scriitori pentru teatru, pe care am încercat să-i dezvolt, să-i antrenez, să le stimulez vocile personale în cadrul masteratului de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Târgu Mureş, facultatea în limba română. Iar faptul că am scris romanul acesta, acum, e cumva neaşteptat şi pentru mine, care am preferat multă vreme un discurs cu impact mai imediat, mai vizibil şi având avantajul că, până şi montate, textele rămân tot ale autorului, ele circulă, sunt traduse, publicate şi pot fi reluate, produse în alte interpretări scenice.
Totuşi, teme recurente - ca mecanismele dictaturii şi drepturile minorităţilor - au continuat să mă preocupe. Ca şi nemulţumirea că, uneori, piesele mele nu au fost înţelese de critici şi au fost comentate cam aiuristic. De exemplu Amalia, personajul din monodrama mea cea mai jucată, Amalia respiră adânc (descarcă textul aici), a fost numită fie "o femeie obişnuită", fie "o femeie cu minte de copil", ori ea nu e nici una, nici alta, e o femina ludens, care se protejează prin intermediul imaginaţiei, jucându-se întruna, pentru a face faţă unei realităţi oprimante şi mutilante. Admit că m-am gândit că aceste roman ar putea fi o cheie de citire a Amaliei, fiindcă cele două personaje principale seamănă mult, deşi datele biografice şi traseele sunt complet diferite.
A.V.: Romanul are o pronunţată încărcătură autobiografică şi marchează perioada dumneavoastră de tinereţe sub regimul comunist, iar parcursul personajului principal, Cristina, este unul tensionat şi problematic. Care ar fi, totuşi, momentele luminoase sau plăcute ale vieţii dumneavoastră din deceniul 1979-1989? Am aici în vedere în principal potenţialii cititori care au aproximativ 20 de ani şi încearcă să înţeleagă ce a fost bine pe-atunci, ca fapt în sine, nu datorită regimului.
A.N.: E adevărat, în acest moment pot spune că am trăit 29 de ani în comunism şi încă 29 după - ceea ce îmi împarte viaţa de până acum exact în două, ca durată. Dar vorbind despre deceniul satanic, cea mai neagră şi mai oprimantă perioadă a dictaturii ceauşiste, singurul lucru bun pe care mi-l amintesc este cel exprimat de personajul meu în finalul capitolului 6 al romanului: "sunt în viaţă, sunt tânără, am douăzeci şi doi de ani, azi am mâncat".
"Orice poveste este, fundamental, despre bine şi rău"
A.V.: ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat este un roman feminin şi, în esenţă, chiar feminist. Care au fost, din punctul dumneavoastră de vedere, cele mai grave forme de opresiune la care era supusă femeia - cu accent pe cea intelectuală - în ultimul deceniu al epocii comuniste?
A.N.: Comunismul a cultivat în noi toate fricile şi prejudecăţile: naţionalismul, sexismul, xenofobia, homofobia. Desigur că opresiunea se exercita asupra fiecăruia din noi, minoritar sau majoritar, doar că, pentru femei, unguri şi homosexuali, ca să enumăr doar trei minorităţi mai vizibile, exista un grad dublu de oprimare, cel al puterii şi cel al prejudecăţilor majorităţii, încurajate, hrănite şi controlate de sistemul comunisto-securist. Cel mai bine este ilustrată această atitudine faţă de femei prin opinia destul de generalizată pe-atunci că, de fapt, iubitulconducător nu era tocmai de vină pentru ce ni se întâmpla, că în spatele lui era tovarăşadeviaţă, cea rea, ţâfnoasă, manipulantă, aşa cum adesea ne apare imaginea femeii în relaţie cu un bărbat care, deşi aparent deţine puterea, de fapt puterea îl deţine pe el, îl transformă şi îl îmbată, îl înnebuneşte şi îl călăreşte. Iar femeile, pe lângă exemplaritatea tovarăşeideviaţă, mai aveau de surmontat şi impunerea unor idealuri politice care ţineau de familia conformă, de obligativitatea de a face cât mai mulţi copii, de interzicerea avortului.
Am ascultat de curând un podcast al unei ziariste formidabile de la Irish Times, despre povestea unui jurnalist irlandez care a cunoscut o rusoaică înainte cu puţin de glasnostul lui Gorbaciov. Viaţa ei (a rusoaicei, respectiv) seamănă foarte mult cu a mea: născută într-un oraş mic, învăţând limba engleză la şcoală şi facultate, descoperind prin cărţi lumea şi abia apoi realitatea cumplită a cotidianului. Una din întrebări era identică cu cea pe care mi-aţi pus-o şi m-am identificat cu răspunsul ei. Nu, nu putem vorbi despre opresiune intelectuală la modul direct, drepturile femeii de a studia existau, erau încurajate mai ales de părinţi. Descurajate însă, în primul rând, de imaginea pe care femeia o avea despre ea însăşi, care era un construct ideologic. Ca şi azi, nu?
A.V.: Dincolo de relatarea unei poveşti de viaţă şi ilustrarea unui deceniu tulbure din istoria recentă a României, ce îşi propune romanul să lase în urmă? Are o miză extraliterară?
A.N.: Nici o poveste adevărată, cred, nu are altă miză decât povestirea. Ca în orice altă poveste, cel care o ascultă sau o citeşte, poate înţelege, dacă e bine spusă, mecanismele fiinţei umane, ale societăţii, resorturile intime ale funcţionării noastre, reflexele şi reacţiile mai puţin conştiente care ne determină acţiunile. Orice poveste este, fundamental, despre bine şi rău. Pentru ca să putem decide, în cunoştinţă de cauză, cât de morale sunt vieţile noastre şi cât ne asumăm din ele. Aşadar, dacă există o miză extraliterară, ea este una de minima moralia. Dar, dacă e să ne luăm după faimoasa scrisoare a lui Dante şi cele cinci niveluri de lectură, nici aceasta nu e o miză extraliterară.
A.V.: Oraşul natal al Cristinei nu este numit în roman, deşi se poate înţelege că e vorba de Târgu Mureş. De ce aţi preferat această ambiguitate?
A.N.: Faptul că Târgu Mureşul nu e numit ca atare, nu se datorează nevoii de a mă proteja, dimpotrivă, am încercat să vorbesc fără menajamente despre acest oraş care e un fel de eşantion al interculturalităţii româno-maghiare, dar care nu vrea să se vindece nicicum, care nu-şi poate depăşi traumele. E drept că ar avea nevoie de ajutor de specialitate, dar mereu avem lucruri mai importante de făcut, nu? Şi pe urmă, nu era nevoie să-l numesc, l-aţi recunoscut doar. Aşa că, nicio ambiguitate.
"În teatru nu eşti niciodată singur, nici ca artist, nici ca scriitor"
A.V.: Cum s-a desfăşurat tranziţia de la teatru la roman, după un interval atât de lung? Cred că este oportun să amintim că dumneavoastră aţi debutat iniţial cu proză şi v-aţi orientat ulterior spre dramaturgie. Romanul reprezintă, prin urmare, o întoarcere la o pasiune timpurie.
A.N.: Nu ştiu dacă e vorba despre o reorientare reală. Cred că n-am plecat niciodată cu totul din literatură, iar din teatru n-am de gând să plec vreodată, nu degeaba el este asemănat, într-un clişeu obositor, cu o mare familie. Fiindcă odată acceptată, nu mai ai cum să scapi de familia ta. Şi, ca în orice familie, nu gândim la fel, ne certăm, ne bârfim, ne urâm adesea, ne invidiem şi lucrăm pe un teren al frustrărilor evidente, de la actori la regizori, critici şi manageri, dar la o adică nu există loc în care solidaritatea de breaslă să fie atât de puternică cum e în teatru. Şi nu numai în România, cam peste tot e la fel. Probabil fiindcă, oricum ar fi, teatrul e muncă de echipă şi nu poţi lucra cu cei pe care-i urăşti, trebuie să faci efortul de a-i ierta şi a-i iubi. Fiindcă spectacolul e întotdeauna mai presus de noi. Dacă se întâmplă ca actorul / actriţa să joace în scenă cu un partener pe care nu-l iubeşte, sau să se certe cu regizorul / regizoarea, să nu aibă încredere în el / ea, să existe tensiuni mari între actori sau între actori, tehnicieni etc., spectacolul suferă, iese prost, iar publicul simte imediat. De asemenea, contactul uman e aproape permanent, mult mai fizic, adesea penibil: atâtea pupături şi îmbrăţişări ca în teatru cred că nicăieri nu sunt. Deşi nu întotdeauna sincere, rolul lor e cumva de a te asigura de non-agresivitatea celuilalt, gen o strângere de mână mai extinsă. Şi face bine, crede-mă, să te mai îmbrăţişezi cu colegii, te îmbunează, te dezarmează, parcă se atenuează tensiunile. Recomand cu precădere în corporaţii, poliţie şi parlament. Lăsând gluma la o parte, teatrul e o lume pe care o înţeleg, în care gesturile sunt adesea mai importante decât cuvintele.
Şi, mai ales, în teatru nu eşti niciodată singur, nici ca artist, nici ca scriitor. Asta e şi bine şi rău. Adică e bine să depinzi de alţii, să împarţi răspunderea spectacolului cu ei, dar e şi rău, fiindcă statutul auctorial nu e niciodată numai al tău, nici măcar ca regizor. O vreme a fost bine pentru mine, pe urmă am avut nevoie de spaţiul meu, de intimitatea mea, de un discurs autonom. Şi asta a venit firesc, la un moment dat, dintr-o nevoie interioară.
A.V.: Care credeţi că este publicul acestei cărţi, cine credeţi sau speraţi că va fi cel mai receptiv şi cel mai prompt la întâmpinarea acestui roman?
A.N.: E o întrebare foarte grea şi nu m-aş aventura să prezic ce categorie de cititori va determina destinul acestui roman. Am avut surprize mari cu piesele mele, de exemplu când am scris Amalia respiră adânc am fost convinsă că textul va declanşa memoria emoţională a unei generaţii de vârsta mea sau mai vârstnice, că publicul tânăr nu va priza conţinutul şi, preocupat de realităţile imediate, şi-aşa împovărătoare, va fi indiferent la povestea personajului. Am avut o uriaşă surpriză cu acest text, care e mai jucat de tineri decât oricare altă piesă a mea şi care are foarte multe montări, la noi şi internaţional. Şi acest lucru m-a mirat, nu credeam că "alţii" vor înţelege realitatea comunismului românesc. De curând (premiera a avut loc în decembrie 2018), el a fost montat în Slovacia, iar secretara literară a teatrului mi-a scris un mesaj duios, care se termina cu propoziţia "Amalia este a noastră, a slovacilor." Bun şi-aşa.
Revenind, tot cu cuvintele altora, aş vrea să citez indirect un critic şi filosof britanic faimos, de prin secolul 19, John Ruskin. El spunea că există două categorii de cărţi: cele ale momentului şi cele pentru toate timpurile. Mai departe, lămurea: există cărţi proaste ale momentului şi cărţi bune ale momentului; cărţi proaste pentru toate timpurile şi cărţi bune pentru toate timpurile. Sigur că nici un scriitor nu se îndoieşte că a scris o carte bună. Chiar şi aşa, cine poate spune dacă ea este a momentului sau este pentru toate timpurile?