Deşi nu sunt credincios
îmi place s-ascult rugăciunea fiicei mele
gustând senzaţia rostirii întru credinţă
neapăsată de ideea mântuirii, gura ce se bucură
de Caana
şi Galileea.
De unde stau, eu aud fiecare cuvânt
aud mişcarea arcurilor când ea se mişcă în pat
şi văd uşa din faţă deschisă către
locul unde furtuna se înteţeşte
dezlipind geamurile din tocul
de lemn putred. Fiica mea odată m-a întrebat
care-s uşile unde să răspundă chiar ea
la întrebare.
Sticla vibrează sonor
afară norii se-nnoadă, se umflă.
Muzica ursuză a furtunii ce trece.
Am renunţat la obiceiul să chemăm morţii
pe nume şi întrebarea nu e dacă
rugăciunea ne va susţine
ci cât de curând vor fi supuse încercării
ceea ce-nvaţă copilul.
(în perioada 1 iunie 2019 - 1 septembrie 2019, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)
0 comentarii
Arhiva rubricii
Să uităm înseamnă să nu mai scriem, Ioan T. MorarAutoportret, Linda Pastan, traducere de Ioana IeronimBocca di leone, Marin SorescuÎntre două vârste, Aleš Mustar, traducere de Paula Braga ŠimencCăpăstrul cailor, Edward Thomas, traducere de Ioana IeronimToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate