Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Vacanţă în Puglia (3): Monopoli, Polignano a Mare şi Trani


Eduard Ţone

08.04.2019
tuktuk.ro, februarie 2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
O excursie de o zi în Puglia, de-a lungul coastei Mării Adriatice a avut în program trei localităţi: Monopoli, Polignano a Mare şi Trani. Reamintesc că aveam "tabăra de bază" în Ostuni, orăşel aflat la 80 km sud de Bari. Iar pentru această incursiune am pornit tocmai către Bari, Monopoli şi Polignano aflându-se până în capitala Pugliei, Trani fiind mai la nord. Nu aveam să ajungem şi mai în nord de Trani, în zona Foggia, acolo unde se află Parco Nazionale del Gargano despre care auzisem lucruri frumoase. Dacă ai mai mult timp de scotocit Puglia, e recomandabil să ajungi şi acolo.


Monopoli

Nu ştiu de ce, Monopoli mi-a amintit la un moment dat de picturile artiştilor renascentişti italieni de secol 17. I-am colindat un pic străduţele medievale şi am prins "ora de aur" a soarelui cald, ce mângâia bătrânele ziduri din vechiul port de pescari. Numele oraşului derivă din greacă: monos polis, adică unic şi singular, întrucâtva o definiţie modernă a acestei localităţi în care s-a demonstrat prezenţa umană încă de acum 20.000 de ani. În secolul 7, lombarzii, mai apoi bizantinii au făcut din Monopoli un port comercial înfloritor, aflat pe ruta ce conecta Benevento de Brindisi, motiv pentru care localitatea a devenit rapid o ţintă pentru cuceritori.


Monopoli e un adevărat labirint şi nu e greu să te pierzi pe străduţele lui, deşi te vei "regăsi" rapid, întrucât centrul vechi nu e atât de mare precum ar părea. Dacă-ţi începi rondul din Piaţa XX Septembrie, îndreaptă-te mai întâi către catedrala construită în 1693, cu al ei turn înalt de peste 60 de metri, care patronează semeţ oraşul. Continuă apoi către est şi te vei trezi la un moment dat pe malul mării, într-un golfuleţ mărginit de ziduri de apărare, bun prilej pentru o clipă de răgaz şi câteva fotografii.



Continuă apoi către Via Papacenere, care te va duce în spatele zidurilor, pe promenada litorală marcată de clădiri interesante, precum biserica Santa Maria della Zaffira şi castelul Carol Quintul, construit în 1552. Nu am avut inspiraţia să vizităm castelul dar ne-am mai învârtit niţel pe străduţele înguste, am găsit un restaurant drăguţ şi am savurat o porţie de orecchiette, pentru a marca în stil puglian această scurtă vizită în orăşelul cu nume de joc de societate dar cu suficient şarm istoric cât să-ţi impregneze amintirile.



Polignano a Mare

Cine nu a fredonat măcar o dată celebrul cântec Volare? El a fost scris în 1958 de către Domenico Modugno şi se numeşte, de fapt, Nel blu dipinto di blu. Legătura cu subiectul este însuşi Modugno, cel mai de seamă "fiu" al micuţei localităţi Polignano a Mare. Care e atât de mândră de compozitorul considerat primul cantautor italian şi care a ajuns spre sfârşitul vieţii parlamentar, încât i-a "dedicat" o statuie ce tronează cu braţele deschise într-o mică piaţetă de pe faleză.


Sub patronajul lui Modugno, Polignano a Mare s-a dezvoltat într-o staţiune încântătoare, care are o plajă urbană teribil de incomodă dar fantastic de fotogenică.
 


De fapt, Polignano - oraş cu origini greceşti - a fost construit pe marginea unor stânci care se prăvălesc către mare şi este una dintre cele mai vechi localităţi din Puglia, fiind locuit de-a lungul istoriei inclusiv de invadatorii huni sau de către cei normanzi. Mare parte din farmecul său constă în grotele ce s-au format în stânci, cea mai cunoscută dintre ele fiind Palazzese, celebră pentru restaurantul-hotel care s-a deschis în interiorul ei şi care chiar aşa se numeşte: Grotta Palazesse. Imaginea cu acest restaurant e deja celebră şi, printr-o întâmplare fericită, am găsit exact calea prin care să fotografiem din cel mai bun unghi grota cu pricina.


 

Altfel, în Polignano am zăbovit puţin, pentru două ore de plajă, pe plaja Cala Porto, aflată chiar în mijlocul oraşului, una fără pic de nisip dar cu o mulţime de pietre, lucru care o face cu atât mai interesantă. Ajungi la ea trecând pe sub podul "Lama Monachile", extrem de pitoresc, flancat de clădirile albe care contrastează superb cu marea de un albastru intens. Apoi ne-am plimbat pe străduţele înţesate de restaurante şi magazine de suveniruri, găsind o sumedenie de locuri din care nu te mai poţi sătura să fotografiezi peisajul marin.



Centrul istoric e foarte bine conservat iar explorarea la pas a "perlei Adriaticii" e tot ceea ce-ţi poţi dori. Şi dacă eşti în căutare de obiective turistice "palpabile", caută biserica Chiesa Matrice (în Piaţa Vittorio Emanuele II) - cu o faţadă decorată în 1628, Arca Marchesale, cunoscut drept Porta Grande, principala intrare în oraş, construit în anul 1530 şi Palatul Marchesale, fosta reşedinţă a lorzilor feudali de Polignano, construit în secolul 15 şi aflat într-o mică piaţetă numită F. Miani Perotti, dincolo de Arca Marchesale.


 

Trani

La nord de Bari am ajuns în Trani, mai degrabă fiindcă citisem despre castelul Svevo, construit în anul 1249, unul dintre multele castele ridicate în sudul Italiei pe perioada domniei împăratului roman Frederic al II-lea, figură importantă şi interesantă a istoriei acestor locuri. Trani ne-a întâmpinat cu căldură, la propriu şi mai puţin la figurat, într-o atmosferă liniştită, aproape pustie. Orăşelul e, în fapt, un fost port de pescari la Marea Adriatică, amintind de simplitatea filmelor italiene de anii 50: clădirile istorice fac bună pace cu cele mai recent construite, cu bărcile din port şi cu câinii care lenevesc la umbra palmierilor.


Mai întâi am "asediat" catedrala San Nicola Pellegrino, care domină faleza, asigurându-şi o poziţie privilegiată, cu profilul ei de secolele 11-12 - perioada istorică în care a fost terminată. După cum îi spune şi numele, lăcaşul de cult e dedicat Sfântului Nicola, un pelerin grec care a ajuns epuizat în Trani, în anul 1094, şi a murit la scurtă vreme după aceea. La scurt timp, rămăşiţele lui au devenit obiect de veneraţie datorită miracolelor pe care se presupune că le făceau, prin urmare Nicola a fost sanctificat iar oasele lui îngropate în noua catedrală care a început să se construiască în 1099 dar terminată mult mai târziu, în 1143.


Cea mai bună parte despre această catedrală este însăşi frumuseţea ei. Exteriorul etalează un impecabil stil Romanesc, cu o faţadă elongată şi o clopotniţă impunătoare. Uşile masive, de bronz, sunt opera unui artist local - Barisano da Trani. Interiorul a fost readus la imaginea Romanesca originală, fiind simplu şi atrăgător prin cele câteva detalii precum figurile cioplite în piatră de la baza coloanelor.


Catedrala are câteva nivele: sub cel principal se află o biserică mai veche, dedicată Sfintei Maria della Scala, în care se află câteva fresce bizantine. La un nivel şi mai de jos este o cameră ce datează din secolul 16 iar cripta principală a bisericii adăposteşte rămăşiţele sfântului care-i dă numele.


După catedrală a venit şi rândul castelului Svevo, aflat în apropiere, edificiu care până în 1970 a servit drept închisoare. Deşi destul de impunător, Svevo dezamăgeşte la impresie artistică, fiind cam gol şi lipsit de sare şi piper, ca o friptură uscată. Iar dacă nu ar trebui să plăteşti bilet de intrare pentru a-l vizita, poate că nu ţi-ar părea atât de rău că pierzi câteva minute pentru a asculta cum îţi sună paşii prin sălile-i goale.


Din lipsă de timp, nu am aprofundat Trani, preferând o plimbare pe faleza reconfortantă, în loc de o adâncire în centrul istoric (adormit la acea oră). Dar am citit despre o biserică din secolul 12 construită de Cavalerii templieri (Chiesa di Ognissanti), mărturie a faptului că Trani s-a aflat pe ruta folosită de către aceştia pentru a se deplasa către şi dinspre Ţinutul Sfânt.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer