Miercuri la metrou

Nu mai am multe de zis.
Am cuvintele epuizate, gândurile mele sunt aceleaşi cinci care se repetă de sute de ori pe zi, uneori în propoziţii, alteori în fraze lungi.
Am intrat într-o rutină şi am devenit sigură de asta atunci când am încercat s-o rup. Am făcut-o şi câteva zile am acţionat diferit, m-am plimbat diferit, am mirosit diferit, dar nu m-am putut educa să gândesc diferit.
De asta sunt diagnosticată iremediabil.

Astăzi am luat metroul spre casă, am început să-l iau tot mai des. Devine derutant să nu văd nimic altceva în afară de negru pe geam, deci inevitabil derutant să nu am ce să privesc în afară de oameni care privesc la rândul lor unii spre alţii. Mulţi stau pe telefon.
Am observat o doamnă cu douăzeci de ani peste mine care asculta muzică la căşti şi asta mi s-a părut cel puţin bizar. Mă cert pe mine însămi fiindcă asta mi se pare ciudat, însă obişnuiesc să văd rar persoane mai înaintate în vârstă care au căştile în urechi. Le asociez cu revolta, mie nu-mi place să le port mereu pentru că mă simt ignorantă.
Asta e doar o preconcepţie.

Astăzi însă ascultam o melodie în căşti şi mi-am simţit ipocrizia privind, pur şi simplu, o femeie care asculta şi ea la căştile ei, gândindu-mă că asta e neobişnuit.
Oare cum ar fi decurs o conversaţie între noi două? Dacă stăteam lângă ea, amândouă plictisite, care dintre noi ar fi deschis prima gura?
- Bună ziua. (eu deschid prima gura)
- Bună.
- Mă plictiseam şi am văzut că ascultăm amândouă muzică la căşti. Mă întristează că din ce în ce mai mulţi oameni ascultă muzică la căşti ori stau pe telefon la metrou.
- Da, şi pe mine.
- Şi atunci de ce staţi şi dumneavoastră?
- Tu de ce stai? Mă acuzi de ceva?
- Nu. Mă scuzaţi.
Aici doamna îşi pune căştile la loc în urechi şi oftează adânc şi nervos, în timp ce eu îmi pot imagina detaliat ce gândeşte acum.

Există multe feluri şi lucruri pe care le poţi spune, dar şi mult prea multe situaţii în care să începi să vorbeşti în metrou. Aş fi putut să stau undeva mai departe şi să o văd în timp ce mă uit spre panourile care arată succesiunea staţiilor. Să mă prindă la un moment dat că mă uit la ea, şi să se aşeze ea lângă mine.
- Te pot ajuta cu ceva?
- Nu cred că am nevoie de ajutor. Am observat că aveţi căştile în urechi şi eram curioasă ce melodie ascultaţi.
- Margareta Pâslaru, îmi plăcea în tinereţe.
- Ce coincidenţă, şi mie îmi place foarte mult. (Şi sunt tânără.)
Aici ar fi o pauză lungă, de două sau trei staţii.
- Mă scuzaţi că vă întreb. Sunteţi tristă? (asta aş fi eu)
- Nu cred. De ce întrebi?
- Asociez "gestul" căştilor în urechi cu tristeţea. Mi se pare că cel mai trist eşti la vârsta mea, dar şi că e neobişnuit oricum pentru cineva mai mare să asculte la căşti. E ceva venit odată cu generaţia mea.
- Da, sunt tristă.
- Şi eu.
Trec staţiile apoi şi niciuna din noi nu mai spune nimic. Coborâm la aceeaşi staţie, fără să ne luăm la revedere. Nu o să ne mai revedem.

Altă situaţie ar fi însă mai obişnuită şi asta este de fapt ceea care s-a întâmplat. Sunt obosită şi mi se închid ochii de la somn, n-am unde să privesc, e lumină artificială în metrou şi mă simt din ce în ce mai adormită. Din lipsă de preocupare, feţele altora sunt singurul meu reper. Şi mă simt prost de fiecare dată când îmi intersectez privirea cu a altcuiva. Văd un băiat de vârsta mea şi el cu căşti, văd multe pungi de plastic colorate, femei între treizeci şi şaizeci de ani cu feţe plictisite, bărbaţi în geci maro de piele şi pantofi aproape asortaţi şi, printre toate astea, o femeie îmbrăcată în bleumarin cu plasă verde care ascultă şi ea muzică.
Mă gândesc că toţi sunt trişti şi că au feţe foarte urâte; că ori se grăbesc prea mult, ori deloc. Mă întreb care din ei se mai întreabă.
Ajungem într-o staţie şi trece o lumină pe la geamul vizavi de mine, în care îmi văd reflexia. Am o faţă obosită şi plictisită şi pare că ori mă grăbesc prea tare, ori deloc, ori că nu mă întreb nimic.
Mă uit puţin la mine şi când îmi îndrept capul spre stânga, femeia nu mai e pe scaun. În rest, am rămas vreo cinci oameni în metrou şi doar eu mai ascult muzică.