Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Veghea naţiunii naşte îngeri


Delia Oprea

10.04.2019
Editura LiterNet
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Delia Oprea
Veghea naţiunii naşte îngeri
Editura LiterNet, 2001




*****
Intro

Delia Oprea scrie dintotdeauna, la 21 de ani transformă scrisul într-un secret fericit ca să poată supravieţui, la 29 aruncă tot ce a scris, dar după o vreme se regăseşte tot în scris, de atunci scrie pentru ea, pentru secunda miraculoasă când se transformă din om în cuvânt.

Nu i-a trecut prin minte că scrisul ei ar putea fi pentru altceva decât pentru propria plăcere până în ziua când descoperă Internetul pe care îl consideră imediat prelungirea firească a universului ei.

Aici este citită prima oară scriind poezii.

Aici e firesc să debuteze. O face cu un roman pentru că indiferent ce a scris sau va scrie romanul este forţa ei cea mai mare. Şi plăcerea. O face acum, târziu, întortocheat poate din perspectiva celorlalţi dar perfect coerent pentru ea, o face cu acest roman care îi restituie tinereţea.

Notă: Cu acest roman a debutat, pe 15 noiembrie 2001, activitatea editorială a Editurii LiterNet, care a publicat de atunci peste 350 de volume, descărcate în 1,84 milioane de exemplare. Puteţi descărca acest volum gratuit aici.

Fragment

Dragă tată, la început am vrut să-ţi scriu un bilet, atât doar, un bilet sec de douăzeci de cuvinte în care să-ţi descriu gestul meu fără să ţi-l explic. Umblam pe străzi ore în şir fără să văd oamenii, maşinile, fără să-i aud, fără să-i simt, complet închis într-un univers muribund în care scriam cu înverşunare douăzeci de cuvinte tatălui meu. Mereu alta, niciodată vreo versiune nu mi se părea prea bună. Măcinam cuvintele cu furie şi îndârjire căutându-le pe cele mai aspre, mai grele, mai cumplite. Umblam pe străzi până îmi amorţeau picioarele, mâinile, în special mâinile pentru că pumnii îi ţineam strânşi într-o încordare fizică egală cu cea din mintea mea. Nu ştiu dacă am dormit undeva, nu ştiu dacă am mâncat ceva, nu mai ştiu nimic dar şi acum aş putea să-ţi scriu zeci de variante ale biletului spre tine. Apoi m-am hotărât să-l scriu şi singurul loc în care puteam încă veni era aici, în camera Anei, o cameră albă şi înaltă cu perdele de dantelă.

M-am trezit în baie, Viorica mă spăla ca pe un copil, nu m-am mirat, nu-mi era ruşine, lumea mea era aproape goală de orice lucru care ţinea de viaţă, aveam amintiri fotografice despre gesturi umane, dar nici măcar ele nu păreau ale mele. Buretele, Viorica, apa, săpunul erau toate gesturi ale unei vieţi trecute, încheiate, uitate. Nu realizam că nu simt săpunul pe piele sau mirosul lui, că nu auzeam apa, nu percepeam continuu prezenţa Vioricăi, nu o înţelegeam.

Cred că au trecut câteva zile, din acea perioadă nu păstrez nici o amintire legată de timp, probabil au trecut câteva zile, în care am dormit sau am făcut altceva, dar biletul nu am reuşit să-l scriu. Acesta a fost primul semn. Biletul, pe care-l înfigeam cu furie în tine de zeci şi sute de ori, ca pe un pumnal, cu dorinţa sălbatică să suferi aşa cum suferisem eu în camera Anei, a dispărut, a încetat să fie unicul obiect al universului meu. Şi am rămas gol. Viorica m-a îngrijit ca pe un copil, dar nu eram un copil, mai degrabă eram un mort.

Prima senzaţie a fost un parfum special, unic, parfumul pe care-l simţisem în prima seară când am intrat aici şi care m-a urmărit atunci când interzisesem oricăror altor amintiri să mai încapă în mine. Parfumul a creat o fisură prin care a intrat durerea. O durere atroce, care rodea din mine ca un acid, aveam impresia că sufletul îmi sfârâie şi ies aburi, o durere fără început, fără lacrimi, arhetipul durerii. Mi se părea că durerea îmi venea din afară, din exteriorul meu, dar odată ajunsă în mine se coagula într-o sfera incandescentă care mă ardea. Strâns ghemuit în camera Anei am fost sigur că acela este sfârşitul. Nu ştiam ce este sfârşitul, dar acea stare am crezut că este lumea în care urma să trăiesc până la sfârşitul timpurilor. Nu era resemnare, pentru că nu ştiam ce înseamnă resemnarea ca noţiune, nu ştiam nimic, eram durerea şi în acelaşi timp o primeam din afară, exact cum până de curând fusesem om cu aspiraţii, cu gânduri şi dorinţe, atunci devenisem durere.

Am trăit momente cumplite de supremă insolenţă în care în loc să-mi primesc durerea ca pedeapsa ce de fapt era, eu mă ridicasem alături de Dumnezeu ca să o pogor asupra mea. Încercam să-mi neg destinul, destinul meu şi al Anei, să-l neg ca apoi să-l pot reinventa. Lângă durere a apărut furia, frustrarea, vina, mai ales vina. Şi aş fi continuat la infinit să simt tot răul dar Ana m-a salvat. A apărut la capul patului, Ana mea, cu un zâmbet cum nu mai văzusem niciodată pe buzele ei. Ana zâmbea trist, avea o cută mică care îi schimba de multe ori zâmbetul într-o grimasă de tristeţe, dar atunci Ana a zâmbit ca o lumină, un zâmbet orbitor, grav, dar nu trist.

Vezi tată, acestea nu sunt amănunte, fiecare mişcare, chiar şi adierea de o clipă a unui gest au o importanţă primordială. Nu mi-a vorbit, dar prezenţa ei a absorbit tot răul din mine: agresivitate, durere, insolenţă, toate stările care îmi îndureraseră până atunci fiinţa au fost absorbite, anulate, a făcut un gest cu mâna care nu exista aici în această lume. Mâna fragilă cu degete prelungi era transparentă în lumina din jurul ei, nu pot să-ţi descriu gestul, semnificaţia lui însă am înţeles-o imediat. Lângă ea gestul fusese normal, semnificaţia lui era la îndemână, dar toate au dispărut odată cu ea.

Am rămas cu amintirea unei clipe a cărei putere o simt în mine, puterea e în două cuvinte: te iubesc! Te iubesc, tată. De atunci aceste două cuvinte au devenit centrul vieţii mele, am realizat că nu voi fi în stare să-ţi trimit un bilet şi o vreme am crezut că voi fi nevoit să te văd, dar într-o noapte tot Ana mi-a dat soluţia. Nu puteam dormi şi îi atingeam lucrurile: pieptenii, crema, bluzele diafane. Pe biroul ei era un stilou vechi, masiv, cu peniţa de aur, un obiect ca toate celelalte, din aceeaşi categorie a lucrurilor Anei, dar, când am pus mâna pe el, atingerea mea întru amintirea Anei s-a transformat imediat în altceva: era o senzaţie veche, veche dar atât de familiară, încât aproape m-am speriat. Un băiat care folosise ani la rând stilourile la şcoală, a folosit o singură dată în viaţa lui un stilou pentru a scrie. Într-o vară cu gust de incendiu scrisesem poezii, trei luni în care stiloul din mâna mea devenise un vehicul miraculos prin care sufletul meu îl puteam scoate la suprafaţă. Pentru tine, tată.

Cu stiloul Anei în mână, înfrigurat în camera ei am regăsit senzaţia toridă din vara poeziilor mele. Şi atunci am ştiut: iubirea mea pentru tine trebuie să o cunoşti, fizic nu mă mai puteam apropia de tine pentru că planurile mele nu o permiteau, aşa că m-am hotărât să-ţi scriu. Poate ceea ce îţi voi scrie va fi un roman, poate va fi doar o poezie, poate nici nu va exista ca gen literar pentru că tot ce vreau este să mă condensez în el şi să mă trimit ţie. Voi scrie repede pentru că nu mai am mult timp, este ceva ce trebuie să fac, dar e şi ceea ce îmi doresc acum să fac. Este un gest în care adun împăcarea cu tine şi împăcarea cu mine, înlăuntrul acestor pagini va fi fiul tău, cel pe care nu îl cunoşti, dar în acelaşi timp ele vor fi scrise de mine, cel pe care eu nu-l cunosc.

Am citit atâtea cărţi despre dragoste, dar mereu, mereu este vorba de altă dragoste. Dragostea dintre un tată şi un fiu este subînţeleasă, de la sine înţeleasă fără probleme şi atunci fără interes.

Ce se întâmplă însă când un tată de vârsta bunicului are un fiu de vârsta nepoţilor, când între ei nu există un loc comun în care să-şi poată manifesta sentimentele, ce se-ntâmplă când educaţia tatălui este de fapt făcută pe timpul bunicului, iar fiul îşi trăieşte epoca lui? Un tată atât de ocupat, atât de important pentru alţi oameni, încât importanţa lui ca tată devine minimă sau chiar nulă. Unde se pot întâlni ca să se iubească, ca iubirea lor să fie un sentiment frumos, liber, tolerant? Poate un asemenea spaţiu nu a existat, nu fiindcă erau atâtea piedici între noi doi, ci pur şi simplu pentru că nu am ştiut să ne exprimăm iubirea.

Vezi cât e de interesant?

Am dorit să semăn cu tine şi încercând, uneori peste puterile mele, să fiu la înălţimea ta m-am lovit de omul obişnuit care eram şi care nu putea fi ridicat peste ceea ce era. Sau poate eram deosebit, altfel, nu în rigurozitate, ci în visare, nu în acţiune, ci în contemplare, care nu însemna lene ci alt mod de a percepe realitatea.

Ar fi putut fi un roman frumos, un roman rotund, închegat, dar nu va fi aşa. E prima oară când scriu, după multă vreme. L-aş fi putut scrie perfect dacă în aceşti ultimi ani aş fi scris, numai că de exact şapte ani am scris doar ecuaţii, extemporale la biologie şi cam tot ce scrie un elev şi un student. În toţi aceşti ani stiloul meu a fost constrâns să scrie fără a i se da libertatea să devină instrumentul minunat care să transforme în cuvinte mintea mea cu toate gândurile din ea. Eu l-am obligat şi o acţiune de o asemenea importanţă a fost complet ambiguă.

Ce m-a determinat să nu mai scriu? Ţi-aduci aminte, aveam patrusprezece ani. Obţinusem buletinul şi nu ştiu de ce lucrul acela a avut o importanţă capitală pentru mine. Îmi părea maturizarea mult visată. Carnetul cu coperţi dubioase, cafeniu murdar, era simbolul unei acceptări într-o lume după care tânjeam: lumea ta, a oamenilor maturi. Ciudat mod de a gândi, în acel timp mama îmi părea o fetiţă în care nu puteam avea încredere. Copiii, de obicei, pun pe acelaşi plan pe părinţii lor, eu nu, tu erai cel matur, iar mama un soi de fetiţă mai apropiată de vârsta mea, decât de a ta.

Divaghez şi îmi pare bine. Nu am cum să scriu perfect, stilul meu nu este format, nu e muncit, ideile mi se învălmăşesc fără o ordine, oricare ar fi ea. Se leagă atât de multe lucruri de acel an, încât îţi voi povesti despre el. Pentru că asta doresc să fac în locul paginii goale. Ca semn suprem de iubire îţi voi da gândurile mele, îţi voi face cunoştinţă cu băiatul tău aşa cum nu l-ai cunoscut: complet indiferent la matematică şi fizică, dar în stare să-şi sacrifice o vacanţă întreagă de vară într-un Bucureşti torid, pentru a scrie poezii.

Vroiam să pătrund în lumea ta, voiam să mă vezi şi nu într-un viitor oarecare ci rapid, imediat. Am scris câteva zeci de poezii. Una dintre ele se chema "Prima iubire" şi am înţeles-o abia când am întâlnit-o pe Ana, acum şapte luni. Atunci am înţeles poezia pe care am scris-o la patrusprezece ani. Intuiţie poetică. Tată, eu am avut-o. Poezia o mai am în forma ei de atunci şi este singura pe care am păstrat-o, adăugând o altă intuiţie.

Am scris o vară întreagă poezii, am umplut foi şi caiete şi în final am ales douăzeci. Cu greu. Îmi aduc perfect aminte că mă sculam noaptea să schimb câte o poezie cu alta. Mă fixasem la douăzeci şi nicicum nu vroiam să renunţ la acest număr. Aceste trăsături îmi vin direct de la tine: eram perfecţionist şi conservator. În final am reuşit să aleg exact douăzeci de poezii. Evident, erau nişte poezii de copil, exceptând-o pe cea cu iubirea şi poate că erau perfect obişnuite, dar aveam patrusprezece ani şi însuşi gestul de a-mi sacrifica o vacanţă pentru douăzeci de poezii era minunat. Nu numai poeziile, în sine, conţineau o promisiune, ci şi plăcerea cu care scrisesem atâtea poezii. Le-am bătut la maşină şi le-am legat într-un fel de caieţel căruia îi făcusem o copertă dintr-o foaie de plastic galbenă. Ştii ce-mi mai amintesc? După ce a fost gata, spre durerea mea profundă, pe plasticul lucios nu se putea scrie. Am încercat toate creioanele şi cariocile şi în disperare de cauză am lipit o hârtie albă pe care, în sfârşit, am reuşit să scriu titlul şi numele. Am ezitat mult la un gest de snobism artistic: aş fi vrut să scriu pe prima pagină că ţi le dedic ţie, dar nu am îndrăznit, aşa că, poeziile mele au ajuns pe biroul tău fără dedicaţie.

Aşteptam înfrigurat răspunsul tău şi el a venit prompt, aşa cum sunt toate acţiunile tale.

"Le-am citit - mi-ai spus - nu are importanţă dacă poeziile sunt bune sau nu, ceea ce contează este că un băiat de vârsta ta nu trebuie să-şi piardă timpul scriind poezii".

Emblema relaţiilor noastre a fost neînţelegerea. În valoare absolută fiecare aveam dreptate, amândoi eram corecţi, cinstiţi. Atunci însă, ca de altfel de atâtea ori, dreptatea ta a învins. Am fost crescut în ideea că tu ai dreptate. Şi aveai. Doar că uneori dreptatea ta nu era şi a mea. Când doi oameni de acest fel se întâlnesc, aşa cum ne-am întâlnit noi, trebuie să existe o mare înţelegere şi maleabilitate din partea fiecăruia pentru a nu se ajunge la conflict. Din păcate tu eşti oricum numai maleabil nu, iar înţelegerea ta profundă şi atotcuprinzătoare nu ai pus-o niciodată în slujba înţelegerii unui băieţel care te adora.

Te iubesc, acum ştiu că iubirea nu este o slăbiciune ci o stare de graţie. Te-am adorat, te-am divinizat păcătuind grav faţă de Dumnezeu. Pentru mine Dumnezeu lua chipul tău. De atunci am fost iertat, iertarea mi-a fost adusă de o fată înaltă, roşcată, înfricoşător de frumoasă care m-a botezat întru viaţă, iubire, bunătate şi înţelegere.

Datorită ei nu îţi trimit o foaie albă şi rece, ci un caiet cu pătrăţele plin cu gândurile mele, plin de mama şi de Ana. Aceste două femei reprezintă cele două puncte principale ale vieţii mele. Singura ordine în care le pot gândi este cea cronologică şi singura stare este iubirea. Ani de zile undeva în sufletul meu am simţit o jenă, o ruşine că o iubeam pe mama atât de pasionat. Mama m-a învăţat iubirea ei, pasiunile ei, dorinţele ei din care fără să vrem te-am exclus pentru că mama, ca şi mine, te adora fără să te iubească. N-am să-nţeleg niciodată cum o fată ca ea, plină de viaţă şi dornică de iubire a putut să te aleagă pe tine, profesorul bătrân şi pedant şi intransigent. Poate a atras-o chiar diferenţa dintre voi.

Am să revin la cei patrusprezece ani ai mei, la acel an, anul 1982. În ziua în care mi-ai respins poeziile am crezut că trăiesc cel mai cumplit moment al vieţii mele. Mi s-au prăbuşit atunci toate visele, intrarea mea triumfală în lumea ta era un eşec total. Sufeream nu pentru că îmi amputai sufletul ci pentru că mă vedeam pe vecie condamnat să trăiesc în afara lumii tale. Eram atât de necopt şi naiv. Mă întreb ce soartă ar fi avut poeziile mele dacă m-aş fi dus cu ele la mama. Din păcate însă, pentru mine mama era instrumentul de făcut mâncare, curăţenie. Orbit de tine, până la patrusprezece ani, nu am ştiut că mama este un om strălucit, o minte biciuitoare, o inteligenţă vie şi neastâmpărată. Ana gândea impecabil, dar încet, mama era un fulger. Ele însă nu se deosebeau fundamental, în esenţă, doar modul lor de a reacţiona era altul, trăiau în alte viteze.

A fost greu să accept hotărârea ta, adică nu să o accept, ci să o aplic. Niciodată în acel timp nu am pus la îndoială faptul că aveai dreptate, văzut prin logica ta îmi părea un lucru just, dar nu întotdeauna lucrurile juste sunt şi uşor de făcut. Îmi creasem o idee ciudată, habotnică aproape, că îmi alesesem calea cea mai uşoară pentru ca să pătrund spre tine, drumul către tine nu putea fi unul al plăcerii, iar eu scrisesem cu plăcere. Aşa că am abandonat poezia şi am încercat altceva. Fără succes. În scris aş fi putut evolua. În orice altceva eram un mediocru. Mediocritatea este un defect groaznic pentru că exclude evoluţia. Eşti şi rămâi.

Azi înţeleg de ce acest episod mi-a rămas atât de adânc întipărit în minte, el urmărea perfect algoritmul după care s-a desfăşurat toată relaţia noastră. Pe lângă ce avea să urmeze mica mea durere era nesemnificativă şi totuşi mintea mea a catalogat-o la maximă importanţă pentru că, undeva adânc în mine, necunoscut mie dar prezent, eu am luptat mereu cu tine, de cele mai multe ori împotriva mea.

Din punctul tău de vedere eu sunt un egoist. Mica mea tragedie este complet nesemnificativă faţă de ororile care au urmat în viaţa noastră, numai că vezi, tată, totul este relativ.

Am trăit sechestraţi timp de şapte ani. Tu la modul cel mai crunt, şapte ani de închisoare în propria casă, eu într-un alt mod, nu atât de drastic ca al tău, dar uneori mult mai greu de suportat. Închis în cele patru camere ale apartamentului nostru tu ai continuat să trăieşti normal, te-ai sculat la aceeaşi oră, ai lucrat, ai gândit, ai refuzat să te laşi cuprins de fobia închisorii, ai găsit chiar o plăcere în a fi închis în propria casă cu cărţile tale, cu soarele de pe balcon şi liniştea străzii noastre. Aveai şaizeci şi şapte de ani şi ţi-ai găsit un soi de echilibru magic în recluziune. Eu aşa ceva nu am cunoscut. Şi nici mama. După groaza primelor săptămâni în care am fost sechestraţi efectiv toţi trei în casă, pentru noi a urmat ceea ce părea eliberarea. Aşa ţi-a plăcut să crezi dar era o minciună.

La vârsta ta în singurătate tu ai găsit forţă şi echilibru, ţi-ai făcut o altă filosofie, ai rezistat, eu a trebuit să accept că sunt singur, complet izolat, trăind însă printre oameni şi lumea mea s-a prăbuşit.

Au fost ani în care nimeni nu a îndrăznit să vorbească cu mine. Profesorul de Geografie, Toader Ioan, şeful comuniştilor pe şcoală, era oripilat că trebuia să mă aibă la ore. Cât a durat şcoala eu nu am dat extemporal la el. Inventase un sistem penibil prin care dădea extemporal numai unora, un fel de rotaţie unde rândul meu nu venea niciodată. Îi era frică ticălosului ca nu cumva printre ape şi ţări să-i strecor ceva rânduri subversive.

A existat şi reversul. Un om minunat căruia îi datorez mult: profesorul de română din liceu.

De cum intra în clasă se uita la mine, niciodată nu ai să ştii cât aşteptam acea privire, tot liceul acel om mi-a spus oră de oră: "rezistă, băiatule, rezistă, noi te iubim".

Dar am ajuns prea repede la ei. Trebuie să-ţi povestesc prima zi a coşmarului nostru comun. Aşa cum am văzut-o eu, aşa cum am trăit-o eu, un băiat de patrusprezece ani.

Nu ştiu în ce măsură ai putut să prevezi consecinţele actului tău, dar sunt sigur că nu l-ai minimalizat, ai sperat poate că vei fi pedepsit doar tu, arestat, judecat, închis, torturat, tu ai fi putut duce orice. Ai judecat toate posibilităţile şi probabil te-ai gândit că noi doi, mama şi cu mine, nu vom fi afectaţi.

Cum ai putut crede aşa ceva? Indiferent ce s-ar fi întâmplat cu tine noi am fi fost afectaţi. Oricât de departe ai fi fost dus sau sechestrat noi am fi resimţit la fel de intens gestul tău.

Nu spun - Doamne fereşte! - că nu ar fi trebuit să faci ceea ce ţi-a dictat conştiinţa, doar din grijă faţă de noi, ci îţi spun că trebuia să ne spui şi nouă, trebuia să ne incluzi şi pe noi în gestul tău minunat de revoltă, ar fi trebuit să fim alături de tine, nu inconştient şi din viteza întâmplărilor, ci mândri de tine şi de poziţia noastră.

Din nou o situaţie paradoxală: paradoxul care a guvernat relaţiile noastre, chiar şi a ta cu mama. Aveam fiecare dreptate. Tu, îngrijorat de soarta noastră, dornic să ne scuteşti de pericole sau de panică. Mai ales de panica inutilă. Noi, pe de altă parte, aveam dreptul să ştim ce se va întâmpla cu vieţile noastre. Între noi nu exista drum de mijloc, nu exista medie, nu exista nimic. Erai tu cu drumul tău şi noi cu al nostru. Fiecare închişi în poziţia frustrantă a unei inutile dreptăţi.

Povestind încerc să nu retrăiesc, dar involuntar îmi vine în gură gustul îngrozitor de amar al frustrării, al fricii, nimic nu se compară cu frica. Frica este, de departe, sentimentul cel mai devastator. Culmea este că frica cea adevărată, pârjolitoare, tentaculară, vastă apare nu în momentul de primejdie maximă, ci înainte sau după pericol. Am cunoscut toate fricile. Ajunsesem să urăsc momentul în care adormeam pentru că era un punct indisolubil legat de bătăile din uşă. Adormeam şi în următoarea clipă bubuiala se pornea neîntrerupt. De atunci nu mai suport furtunile de vară. Tunetele mă înspăimântă pentru că adânc în mine ele sunt legate de zgomotul acela înfiorător de la uşă. Preferam să stau cu ochii deschişi şi să înşir clipele nopţii. Îmi părea că, treaz fiind, nu mi se putea întâmpla nimic, că aveam capacitatea de a inventa momentele care vor urma şi din care lipseau bătăile la uşă.

Ce însemnătate puteau să aibă bătăile la uşă pe lângă percheziţiile lungi, meticuloase, pe lângă dispariţiile tale de câteva ore în birou de unde nu ştiam dacă vei mai veni întreg. Nici una, şi totuşi bătăile în uşă erau spaima mea supremă. Duşmanul era încă nevăzut, dar ştiam că venise. Îţi spun aceste lucruri ca să înţelegi că gestul tău a avut urmări mari dar şi unele mici, aparent fără importanţă, dar care ne-au schimbat profund şi ireversibil viaţa şi toate aceste schimbări s-au petrecut peste noi, am fost târâţi de ele. Tu le-ai întâmpinat, peste noi s-au abătut.

Tu ai vrut să ne aperi, să nu ne panicăm, noi am fi preferat să ştim şi să fim alături de tine. Universurile paralele există şi trăim uneori în ele, unii cu alţii. Patrusprezece ani am intuit că nu trăim în acelaşi univers şi am dorit cu patimă, cu furie, uneori, să pătrund în universul tău, să-mi câştig în acest fel dreptul la existenţă, poate în alt scenariu aş fi reuşit, poate dacă duceam în continuare aceeaşi existenţă, perseverenţa mea, ajutorul mamei sau chiar ajutorul lui Dumnezeu mi-ar fi deschis uşa spre tine, dar nu a fost să fie.

Puteţi descărca integral acest volum gratuit aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer