Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Povestea Cavalerului de iarbă verde


Florin Cojocariu

17.04.2019
Editura LiterNet
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Florin Cojocariu
Povestea Cavalerului de iarbă verde
Editura LiterNet, 2001



*****

Intro

Florin Cojocariu vede lumina zilei într-o noapte din mai 1967 în Suceava. Se îndrăgosteşte prima oară la 7 ani şi se dăruie total ducînd ghiozdanul iubitei pe drumul spre casă. Apoi adoarme în fiecare noapte visând cum o salvează din situaţii de o gravitate deosebită. Nu e făcut pionier decât în clasa a şaptea. Până pe la 17 ani nu prea înţelege ce-i cu el, îi e grozav de frică de fete, motiv pentru care citeşte cărţile de biologie ale maică-si şi e pasionat de electronică. Intră la Facultatea de Fizică pentru că, spune el, e pasionat. O abandonează în ultimul an ca să se apuce de tot felul de afaceri, noua modă a anilor 90. Reuşeşte în afaceri apoi eşuează lamentabil. Are ochelari şi reputaţie de om nesuferit. Se apucă de scris din frustrare (are foarte multe frustrări). Unii citesc ce scrie şi zic că e bine. Alţii spun că nu. Nu se ştie exact de ce anume dar el învaţă, în cursul unei maturizări cam târzii, că nu trebuie să existe explicaţii la orice. După zece ani de la abandonarea facultăţii se hotărăşte s-o termine, prilej de împlinire şi satisfacţie. Cu atât mai mult că dă şi proba la sport alergând pe un teren în spatele facultăţii spre deliciul tinerei generaţii. E cam gras, coleric şi are mania să discute logic cu soţia. Pleacă în Franţa din motiv de iubire. Acum stă acolo din acelaşi motiv şi altele care au apărut între timp. (Între timp s-a întors în România şi s-a apucat de grădinărit - Nota LiterNet)

Notă: Acest roman a fost al doilea publicat de Editura LiterNet, pe 22 noiembrie 2001. LiterNet a publicat de atunci peste 350 de volume, descărcate în 1,84 milioane de exemplare. Puteţi descărca acest volum gratuit aici.

Fragment
unu. Dimineaţa cavalerului
În care este vorba despre cum era cât pe ce să înceapă totul şi de fapt nu începe nimic. Şi în care Cavalerul are primele semne ale absurdităţii şi nebuniei faptelor sale din ultima vreme. Primul vis.

Frunzele dezmierdate de uşoare adieri de vânt desenau cu umbra lor figuri tremurătoare pe faţa Cavalerului. Era o dimineaţă de vară întârziată şi ezitantă în care gângăniile câmpului ridicau un zumzet ce creştea sau scădea după cum soarele intra sau ieşea din nori. Era un soare în care nu poţi avea nici o încredere.

Cavalerul dormea rezemat de un copac. O picătură de rouă care tremura pe mustaţa lui răsucită în furculiţă căzu când un bondar gras şi cu vederea slabă încercă să polenizeze celebra mustaţă. Cavalerul zâmbea. Visa. Şi visul lui nu era dintre cele obişnuite. Sau dimpotrivă, era exact ca un vis obişnuit, adică straniu şi ilogic.

Lumea din jur era necunoscută. Pe scurt, Cavalerul se visa având misiunea de neînţeles de expert contabil. Purta straie ciudate în care se simţea mai mult dezbrăcat. Din când în când îşi pipăia capul şi un fior de groază îi străbătea inima când realiza că nu are coif. Probabil toate aceste simţăminte neplăcute au fost adăugate sau inventate când s-a trezit, pentru că în vis Cavalerul îşi îndeplinea misiunea absurdă cu multă naturaleţe.

Camera în care stătea aplecat asupra unor vrafuri de hârtii era mobilată cu lucruri colţuroase şi era mult prea luminoasă pentru gusturile obişnuite. Tot felul de obiecte drăceşti scoteau zgomote la intervale regulate. Unele bâzâiau, altele mârâiau şi unul chiar scotea triluri minunate. (Un telefon, fără îndoială)

Şi când era Cavalerul nostru mai concentrat în calcule complicate (el care în realitate nu ştia să numere peste 100) se aude o bătaie timidă în uşă.
- Daaa! urlă omul nostru fără a-şi ridica ochii. Maniera asta de a invita pe cineva să intre îi era totuşi complet necunoscută şi avea să-l jeneze nespus pe Cavaler atunci când se va fi trezit şi va fi rememorat coşmarul.

Uşa se deschise încet, pe un sfert, şi prin crăpătură apăru capul omului său de încredere, Marancho, care a rămas şi în vis acelaşi coate goale, un prost viclean cum îl cunoaştem din realitate. Numai că, nu se ştie de ce, probabil este o regulă a viselor, acum îl chema Marcu.
- Şefu', se poate?

Cum expertul contabil nu răspundea, Marcu se prelinse prin crăpătura uşii, o închise fără zgomot şi se aşeză cuminte pe un scaun după care se apucă să studieze cu interes un punct situat între nasul expertului şi urechea lui dreaptă. Din când în când îşi dregea glasul, îşi pocnea degetele sau îşi mângîia cu plăcere evidentă chelia.
- Ia zi mă, ce-i? se răsti la el Expertul după ce temina un calcul sofisticat.
- Ce să fie dom' şef, am înţeles că dosarul lu' Servante e la dumneavoastră.

Expertul nostru (sau poate Cavalerul, e greu de precizat într-un vis) avu bănuiala că subalternul lui încerca să-l umilească. De Cervantes auzise şi el ("Cine e Cervantes?", avea să-şi bată capul toată ziua următoare Cavalerul. "Şi de ce mi se părea aşa de cunoscut?" Dar deocamdată, în vis, trăia o certitudine) şi n-ar fi prima oară când Marcu, care urmărea seară de seară concursurile la televizor, ar lansa în instituţie o povestire care să scoată în evidenţă incultura expertului contabil. Mustaţa îi tremură imperceptibil (acesta a fost momentul când Cavalerul a zâmbit în somn alungând bondarul chior ce încerca să-i polenizeze mustaţa) şi pe când trăgea aer în piept, pregătind urletul cu care avea să-l desfiinţeze pe Marcu, acesta continuă:
- Dom' şef, dosaru' lu' Servante SRL, editura aia cu evaziunea la timbrele literale.

Expertul păru că oftează dar de fapt eliberă uriaşa cantitate de aer inspirată anterior, întrebând cu o falsă iritare care cu greu îi masca uşurarea:
- Ei, şi ce-i cu ei?
- Păi am vorbit cu patronul care mi-a explicat deci că ar fi la mijloc o neînţelegere şi că ar mai fi lucruri noi care pot fi luate în consideraţie.

Şi Marcu scoase un plic dolofan din buzunarul hainei, pe care îl puse, cu dexteritatea unui hoţ de buzunare, pe marginea biroului. Expertul luă plicul în timp ce mirarea i se zugrăvea pe faţă în sensul că mustaţa lui luă forma unui pescăruş stilizat. Era plin cu bancnote de o sută de mii. Acum urmă lupta (mai tradiţională pentru noi dar necunoscută Cavalerului) între datorie, onoare, cinste şi faptul că strângea de zece ani bani de maşină şi nu putea să-şi cumpere decât o motocicletă.

Şi nu se ştie de ce tocmai acum motocicleta i se păru perimată, meschină şi chiar ridicolă. Băgă banii în sertar şi urlă la Marcu:
- Bine, acuma ieşi afară!

Fraza se termină gâtuit şi şuierat pentru că de emoţie expertul uită de această dată să inspire întreaga cantitate de aer necesară, aşa că rămase fără suflu şi se înroşi de efort. (Mai târziu se va spune că de ruşine, dar asta-i altă poveste).

Nici nu ieşi bine Marcu din încăpere că intrară, fără să bată la uşă, doi bărbaţi din a căror atitudine se degaja un aer de certitudine absolută. Cel mai burtos şi mai transpirat dintre ei se duse ţintă la expert, care stătea năucit pe scaun, îi puse o mână pe umăr şi rosti cu blândeţe:
- Hai mânca-ţi-aş mustăcioara, ai băgat-o pe mânecă. Vii cu noi!

În acest moment al visului ceva din spiritul Cavalerului se manifestă în cele din urmă. Sărind agil pe o masă urlă la cel ce-şi manifestase dorinţa de-ai mânca mustaţa:
- En garde, căţel de târfă! Pe onoarea fecioarelor din acest regat de nu va ajunge puhavu-ţi trup de mâncător de mămăligă hrană pentru câinii fără de stăpân!

Şi profitând de uimirea ce se aşternu, sări de pe masă direct în cârca grasului pe care îl doborî fără efort şi se apucă să-l sugrume.

Nu se ştie cum ar fi continuat coşmarul dacă celălalt individ n-ar fi pus mâna pe un scaun şi cu o lovitura dibace nu l-ar fi trimis în lumea realităţii pe Cavaler.

Ceea ce de fapt lovi capul Cavalerului a fost o gărgăriţă care a căzut pur şi simplu din copacul sub care dormea. Gărgăriţa (sau scaunul) l-a trezit. Preţ de câteva minute se holbă bizar la peisajul din faţa lui. Care, pe scurt, consta în câmp într-o amăgitoare împreunare cu cerul, undeva la orizont, fostă pasiune din a cărei oboseală se născuse, cu vreun ceas în urmă, un banal răsărit de soare. Ceva mai departe de singurul copac din câmp, de care dormise rezemat Cavalerul, câteva vaci punctau trecerea timpului cu regulate vânturări din cozi în ciuda unor muşte insistente. Liniştea stăpânea peste tot, mai puţin în sufletul Cavalerului.

Marancho, în straiele lui de ţăran, se apropia mergând legănat, de undeva din stânga, dinspre sat, cărând o traistă cu mâncare şi două ploşti cu apă, urmărit fiind cu o privire nefirească de Cavaler. În ochii acestuia, care până nu demult făceau capetele păcătoşilor să se plece vinovate, lucea frica. Frică trezită nu atât de absurditatea coşmarului din care se trezise şi din care nu înţelegea mare lucru, cât de faptul că un avertisment secret era conţinut în acel vis. Un avertisment că ceva teribil urma să i se întâmple în curând.
- Mărite stăpân, am adus de-ale gurii. De vei pofti în această mândră dimineaţa...

Marancho se opri intimidat de privirea nefirească a Cavalerului, care la rândul lui simţea pentru prima oară o repulsie inexplicabilă faţă de slujitorul lui de încredere. După ce-şi pipăi coiful, pe care îl găsi la locul lui pe cap, Cavalerul se mai linişti şi hotărât să uite coşmarul, care fără îndoiala era o lucrătură de farmece a duşmanilor lui menită să-i şubrezească mintea, le alungă cu o mişcare bruscă de mână de parcă ar fi fost nişte muşte agasante, trase o duşcă de apă şi se puse pe mâncat.

doi. Drumurile deşertăciunii
Bătălia de pe dealurile Cotnariului. Ultima iubire a Cavalerului urmată de îmbolnăvirea de angelită mefistofelică. Al doilea vis.

În acele vremuri "a lua masa" era o acţiune de scurtă durată şi oarecum lipsită de poezie. Un om flămând, prea puţin romantism până la urmă. Am putea să ne aflăm în treabă şi să descriem hotărârea cu care Cavalerul muşca alternativ din ceapă, pâine şi brânză însă preferăm să spunem doar că, după ce-au mâncat, cei doi s-au ridicat, s-au scuturat de praf şi au pornit la drum. Dacă vă imaginaţi că s-au suit pe cai aflaţi acum că nu au avut niciodată.

Ca şi "masa", "drumul" a fost complet monoton, a durat aproape toată ziua şi n-a fost punctat decât de acelaşi schimb de replici la intervale regulate:
- Stăpâne, n-am putea a ne ostoi durerea din ciolane adăstind o ţâră la umbra căpiţei de colo?
- Fără îndoială, am putea.

Acestea fiind zise cei doi tăceau şi continuau să meargă prin colbul drumului, drum ce, spre seară, începuse a şerpui printre dealuri. Dealurile Cotnariului. Şi cum roua şi răcoarea din ultimele dimineţi începuseră să zgândăre reumatismul de familie al Cavalerului, trebuiau să găseasca grabnic hanul unde urmau să doarmă şi, mai important, unde erau aşteptaţi.

Vă imaginaţi că deşi oamenii de rând au obiceiul de a umbla de colo colo fără un scop precis şi evident nepurtând în minte un ideal remarcabil, nu stătea în firea Cavalerului nostru să nu aibă un scop. Chiar dacă dintre cele mai banale. Nu cunoaştem deloc părerea lui referitoare la diverse convenţii literare, în orice caz însă, aţi observat desigur cum în anumite situaţii "nu se ştie de ce" i se întâmplă un anume lucru. De fapt se ştie, dar asta vrea să zică pe de o parte că nu e momentul să întoarcem povestirea pe dos şi să începem cu cauzele iar pe de altă parte vrea să vă dea o idee despre naivitatea Cavalerului care, deşi la o vârstă înaintată, nu realizase că nimic nu se întâmplă fără rost şi că totul are o cauză şi un scop.

Furaţi de aceste precizări i-am pierdut din vedere pe cei doi pentru a-i regăsi exact în momentul în care, pe jumătate dezarticulaţi de oboseală, intrau în păduricea ce se zărea la orizont acum câteva ceasuri. Era târziu, soarele tocmai apuse şi în ecoul stins al luminii de peste zi tufele şi copacii din pădurice prindeau forme fantastice. Tot felul de bătrâni înţelepţi cărora le ghiceau privirile amuzate, balauri împietriţi în umbră, draci, femei iluzorii, oşteni păreau a-i privi nemişcaţi de pe marginea potecii pe eroii noştri. Marancho grăbi pasul, aşa că pentru prima oară ajunse să meargă în faţa Cavalerului dorind să iasă mai grabnic din locul ăsta care-i dădea fiori dar neîndrăznind să deschidă gura convins totuşi de ridicolul viziunilor sale. Cavalerul zâmbi, ceea ce dădu mustăţii sale forma unui pescăruş care plonja în apă, şi se întrebă cum de poate fi aşa fricos Marancho după toate împrejurările disperate în care s-au luptat de când sunt împreună. Şi când se pregătea să-i plesnească o usturătoare ironie, de undeva din faţă, izbucni cu claritate un hohot de râs care-i făcu pe cei doi să împietrească. Cavalerul îşi reveni primul, mai ales că hohotul de râs a fost urmat de zgomotul unui ulcior făcut ţăndări şi mai apoi al unei uşi trântite. În faţa lor, după nişte copaci, era, evident, hanul.

Cititorul, mai flămând de intrigi şi acţiune şi pe care o urmă de nerăbdare începe să-l agaseze, poate să se întrebe dacă drumul Cavalerului pe poteca năpădită de buruieni care desparte pajiştile luminoase, unde vacile blânde ale realităţii pasc cu aparenţă bucolică, de pădurile întunecate ale visului unde rătăcesc lupi de le vedem numai ochii nu este aidoma drumului fiecăruia dintre noi prin zilele mărginite de visuri de dimineaţă? Sau poate să nu se întrebe.

Cavalerul se afla deja, neaşteptând la sterpele noastre reflecţii, în mijlocul unui chef şi, dacă e să ne luăm după vocea răguşită, ochii în care luceau toate dorinţele lumii şi coiful dat uşor pe spate, nu a pierdut timpul luând aminte la îndoielile virtuale ale cititorilor şi era deja beat. Atât de beat încât după ce bău pe nerăsuflate (e un fel de-a spune, pentru că jumate din carafă se scurse pe masă şi pe jos) urlă ca muşcat de şarpe, se ridică pentru a ţine un discurs, pe care l-a uitat imediat sau pur şi simplu l-a concentrat în întregime într-un oftat zgomotos, după care se prăbuşi grămadă pe masă, cu coiful înfipt în cana de vin, făcută ţăndări. Mustaţa Cavalerului luă forma unui pescăruş zgribulit pe o stâncă.

Marancho dormea de mult rezemat de un perete şi o asemenea mulţumire i se ghicea pe chip încât şi noi ne mirăm neştiindu-i motivele.

Ei bine, asta a fost bătălia de pe dealurile Cotnariului. Lupte eroice, cea mai mare parte duse cu sine, s-au consumat exact în fracţiunea de secundă în care Cavalerul a vrut să ţină un discurs pe care l-a uitat. A fost momentul în care el văzuse adevărul, atât de clar încât îi păru fără rost să-l mai şi descrie altora? Oare era doar beat? Sau certitudinea efemeră (doar nebunii o au tot timpul) că ştie ce e viaţa, că şi-a înfrânt duşmanii interiori, care nu ocoleşte până la urmă pe nimeni, îl îmbătase definitiv cu iluziile ei. Tot ce vom şti e ce îşi va spune tot el mâine dimineaţă: "Nu există iluzie a victoriei mai mare decât aceasta" când deja va fi uitat gustul de miere al victoriei şi va descoperi gustul amar al mahmurelii. Până atunci vise absurde au început a locui din nou minţile aburite de vin ale Cavalerului.

Se făcea că...

Se simţea copil deşi îl mira grozav că arăta de 40 de ani şi în acelaşi timp se înfiora de trupul lui osos de bătrân ce purta un cap semeţ de adolescent. Alături de el umbla cineva despre care avea certitudinea că e mama. Cu vocea de puşti de zece ani întrebă această singură certitudine, care arăta identic cu Marancho, ce e cu toţi oamenii ăia care stau pe marginea drumului, pe jumătate înfipţi în pământ şi care gesticulează, strigă sau râd ca şi cum ar fi într-o zi de iarmaroc, fără să le pese că sunt imobilizaţi ca nişte pomi sădiţi acolo pentru a decora grădinile cuiva cu gusturi groteşti. Şi mama îi răspundea că ăia sunt păcătoşi şi acolo este iadul. Ce păcate? "Păi, toţi ăştia de-i vezi tu acuma au păcătuit prin uitarea de viaţă." Cavalerul se gândi ce adevăr remarcabil şi trist a aflat, certitudine care îl va urmări şi la trezire, în mare parte confuză din cauză că-i va fi uitat cauza. "Şi uite aşa viaţa a trecut pe lângă ei, amuţită de sufletele lor goale, zâmbind amar ca o iubită părăsită care-şi cunoştea soarta de dinainte de a iubi în faţa ochilor lor trişti pe care ei i-au închis în ciudă, strâns, nu cumva să simtă vreo remuşcare şi să-şi amintească şi de alte lucruri pentru care merită să trăieşti, mai mult decât cele pentru care îşi repetau în fiecare ceas de derută: asta e important, restul sunt utopii."

Dar par foarte fericiţi, gânguri micul mare Cavaler. Se prea poate, zise mama, a cărei voce se îngroşa pe nesimţite şi al cărei ochi stâng, de-un albastru limpede şi inocent, prinse a se întuneca. Dar vezi tu, pedeapsa e mare, pentru că ei văd acum ce au refuzat să vadă şi, mai mult, au aflat că dacă atunci când trăiau au înşelat viaţa acum nici moartea nu mai are încredere în ei, şi-i evită dispreţuitoare. Cât îi vezi tu de fericiţi, în mare parte e cauza aceluiaşi orgoliu gol care repetă cu disperare încercând să se justifice şi să se întemeieze la nesfârşit: "Vezi că nici măcar asta nu mă doboară? Cred în principiile mele". Păcatul trufiei, cel mai aprig dintre toate, comenta mama cu un zâmbet viclean. Ceea ce nu realizează ei când ajung aici este că nu există timp (unde vezi tu că soarele se mişcă pe cer? Aici ziua şi noaptea sunt concepte simultane. Depinde ce vrei să vezi. Dar nu există apus şi nici răsărit) şi ca atare nu mai poţi să-ţi schimbi convingerile, fără timp nu există nici un timp al căinţei. Ochiul închis strâns care nu s-a deschis la vremea lui îi condamnă acum la ignorare veşnică, şi închis va rămâne pentru totdeauna. Zicând acestea mama Marancho se subţiase şi se lungise iar ochiul stâng era atât de întunecat încât părea că absoarbe lumina din jur. "Uite acum e noapte pentru că tu ţi-ai imaginat că-i noapte. Sau ai descoperit că noaptea e în tine, cine ştie...", făcu mama ştrengăreşte din ochiul întunecat.

O lună ironică zâmbea metalic livezii de personaje bizare. În faţa lor, un domn bine îmbrăcat conferenţia pustiului despre necesitatea de a eradica războaiele de pe faţa pământului în timp ce alături de el doi deputaţi aruncau transpiraţi cu valize cu bani unul în celălalt răcnind din răsputeri: "Ba eu!".

Asta e grădina sădită de mine în care vin să mă plimb atunci când cred că mă lasă puterile şi că am pierdut partida, spuse oftând şi râzând în acelaşi timp fosta mamă care acum se transformase în ceva ce Cavalerul înţelese imediat că trebuie să fie Satana. Dar cum poate Dracul să aibă îndoieli, întrebă pentru sine Cavalerul. Şi cum în acele locuri nici un gând nu poate fi neauzit, ci odată gândit se aude clar peste tot, Dracul se opri din mers şi îi răspunse: "Păi sunt şi eu om, nu?" şi chicoti amuzat reluându-şi plimbarea printre mulţimea de nemernici simpli de care nimeni nu-şi mai amintea cu precizie ce făcuseră. Se depărta cu mâinile la spate, dând uşor din cap a aprobare şi mulţumire şi chicotind la câte un discurs mai aprins al unui păcătos plantat acolo.

Cavalerul vru s-o ia şi el din loc, simţind că mai are o întrebare importantă de pus: "Ce caut eu aici?" Dar cum o gândi, veni şi răspunsul şi Cavalerul nostru constată că era înfipt până la jumate în pământ şi perora despre onoare şi necesitatea de a-ţi dedica viaţa luptei împotriva răului.

Ce era mai înspăimântător e că fusese răsădit lângă un negustor care îi tot întindea o sabie ruginită repetând fără urmă de oboseală: "Ieftin, zece galbeni, făcută din cel mai bun metal al împăraţiei" după care, de nu se ştie unde, zece galbeni îi cădeau cu un clinchet, unul câte unul, pe chelie. Acesta înghiţea mulţumit scoţând zgomotul unei case de marcat, şi o lua de la capăt: "Ieftin, zece..."

Cavalerul nostru începea să se trezească şi, oricât de ciudat pare, prima întrebare care şi-o puse fu "Ce naiba e aia o casă de marcat?" Apoi constatând că nu poate să-şi mişte picioarele, groaza îl trezi instantaneu şi deschise ochii. Hangiul gras, care semăna uimitor cu negustorul de săbii din vis, îl zgâlţâia de umeri şi-i cerea zece galbeni pentru vinul băut aseară, iepurele la cuptor şi carafa spartă şi-i spunea înciudat să se care de-acolo că el trebuie să facă curăţenie. Marancho era prăvălit peste picioarele lui şi sforăia cu aceeaşi mulţumire oglindită pe chip. Frumoasa fiică a hangiului ştergea mesele aruncând oasele supravieţuitoare dezmăţului de aseară unui câine murdar şi nespus de fericit, dacă e să ne luăm după faptul că pentru a-şi manifesta mulţumirea nu dădea numai din coadă ci din toată jumătatea din spate a corpului.

Cavalerul se ridică cu greu după ce îl împinse pe Marancho care îşi continua somnul fericit, ai zice că nu visa niciodată, cu faţa pe podea şi cu nasul care cu nara stângă tocmai aspira o furnică care se întâmpla să treacă pe acolo (ai zice că nu strănuta niciodată).

După ce pendulă pe un picior în căutarea uitatei ştiinţe a mersului, mahmureala îşi râse de el încredinţându-l că masa de care vrea să se sprijine e mai aproape decât era de fapt. Când realiză trădarea evidentă, era prea târziu. Nu fu suficient că în coşmar îi fuse dat să se întâlnească cu Dracul acum trebuia să dea faţă şi cu Ridicolul. Cu un picior în aer, cu mâinile agitându-se ca într-o parodie de dans nupţial la bursuci, Cavalerul se prăbuşea. În cădere observă frumoasa fată a hangiului care se întâmpla să fie lângă el şi cu un gest care semăna mai degrabă, prin disperare, cu apucatul unei crengi de către cel ce se scufundă în nisipuri mişcătoare, se prinse în ultimul moment de braţul frumoasei fete a hangiului. Pe care o izbi, împreună cu armurile lui zăngănitoare, de peretele de care tocmai încercase să se dezlipească.

Ca să fim obiectivi, e greu de spus dacă expresia de stupoare amestecată cu durere de pe faţa frumoasei fete n-ar fi putut să fie exact ceea ce Cavalerul va povesti ceva mai târziu, adică expresia definitivă a unei iubiri la prima vedere. Acum, ca de obicei de-a lungul vieţii lui, pentru Cavaler nu era important ce simt ceilalţi, crucial era ceea ce simte el. Iar el se îndrăgostise, iar după cum ştim că-i este firea, nu putea să existe fiinţă în univers sau chiar dincolo de el (nu întrebaţi nimic, expresia îi aparţine) care să poată exista fără să iubească intens. Aşadar primul lucru care îl făptui după această electrocutare amoroasă fu să se aşeze în cur, şi ca orice om în stare de şoc, să încerce să-şi ordoneze gândurile.

Iar ceea ce trebuia să ordoneze Cavalerul se reduce cam la cuvintele "scop", "ideal", "expert contabil", "mită", "mama", "Dracul", "Marancho", "frumoasa fată a hangiului", "iubire". Cum nouă, care doar povestim viaţa Cavalerului, această înşiruire ne dă o stare de vertij, e uşor să ne imaginăm ce efecte a produs în conştiinţa lui şubrezită de mahmureală. Aşa că abandonă urgent ordinea presupus raţională cu care voia să-şi machieze faptele şi, ca rareori în viaţa lui, dădu întîietate Dorinţei. (Pe care cu neruşinare mai târziu o va numi Instinct).

Ca observatori neutri (dacă aveţi obiecţii asupra expresiei nu e nimic de făcut) trebuie să ne aruncăm privirea şi asupra frumoasei fete a hangiului. Care în momentul în care a fost izbită de zid tocmai se gândea la chipeşul drumeţ cu barbă şi cu curul mic ce poposise în acea dimineaţă la han, şi tocmai visa la clipele de desfătare în braţele, şi nu numai, lui oţelite. După ce ceea ce Cavalerul va descrie ca "expresia finală a pasiunii", adică momentul în care a izbit-o de perete, frumoasa fată fu atât de nehotărâtă între revoltă şi stupoare, încât rămase mută, holbându-se la momâia bătrână, beată şi cu coif care o privea libidinos (asta-i descrierea ei).

Astea-s faptele. Nu mai e nimic de spus pentru că o iubire nu există prin fapte. Faptele sunt menite să dea glorie şi semnificaţie în minţile doritoare ale celor ce observă iubirea, pentru cei iubind însă, sunt mai degrabă începutul sfârşitului cum bine se ştie.

În timp ce hangiul îl ia de-o aripă pe Cavalerul amorezat şi-l aruncă în colbul drumului, în timp ce Marancho zâmbeşte stupid la frumoasa fată a hangiului care îl înjură cu ochii ieşiţi din orbite ferindu-se cu greu de viguroasele ei lovituri de mătură, în timp ce muşterii ce se mai aflau pe-acolo râd plesnindu-se aprig peste burţile lor de oameni cu stare ne putem întreba cu cine trebuia să se întâlnească la han? Sau mai degrabă care este scopul drumului lui?

Cavalerul plecase la drum pentru că a auzit că într-un ţinut îndepărtat trăieşte înţeleptul înţelepţilor care ştie ce e viaţa. Iar la han urma să se întâlnească cu un discipol al unui mai puţin înţelept care ştia care este drumul către înţeleptul înţelepţilor (care ştie ce e viaţa).

În orice caz, acest scop nobil pare că dispăruse fără urmă, în loc de a-şi vedea de drum Cavalerul răcnea din răsputeri de peste drum de han, cu expresia unui condamnat la moarte care cere îndurare, următorul poem ad-hoc:
"Cu ochii mei de mormoloc
mijind privesc, lumina-i undeva deasupra.
Ce-o fi lumina, de ce eu? de ce privesc sau unde de ce văd?
Am auzit că tot ce-i înăuntru e şi în afară,
de asta strâng din ochi şi-ncerc să înţeleg,
orgoliul meu nu e mai mult de-un vânt de primăvară
purtând o libelulă aurită în gura unei broaşte verzi;
orgoliul meu sunt eu şi unde-aş mai privi
de tu prinţesă în veci nu m-ai iubi?
Doar întrebări ce spânzură-n abis tembele
de parcă întrebări e tot ce aş găsi!
Nu ar putea răspunsul mântuiască
interogaţiile mici şi-o parte din cele mult mai mari?
Nu s-ar putea ca gura ta să odihnească
Durerea ce pe amândoi ne-o obosi?
din suspendare să ne izbăvească şi rezemând de stâlpi
să regăsească amorul vrednic
şi să avem copii!"

Aşa începu prima etapă a nebuniei ce se anunţase obscur în vise. Copii murdari şi zdrenţuiţi râdeau inocent la Cavaler, Marancho care încă îşi mai freca capul după o coadă de mătură rapidă şi bine ţintită începu să aplaude găsind poezia foarte frumoasă în timp ce dintr-o căruţă trasă mai la umbră o babă râdea ştirb dar destul de rezervat.

Următoarele zile au fost punctate de panarama stârnită de regulatele poeme răcnite de peste drum de Cavaler care la început îl înfuriau teribil pe hangiul care găsea că au prea multe aluzii necuviincioase, asta în timp ce fata începea a-l studia pe amorezat cu interes sporit, atâta atenţie publică nu-i mai fusese dată, motiv pentru care îl găsi chiar simpatic. Păcat că îşi exprimă surprinzătoarea simpatie de faţă cu hangiul care îi şi articulă cu iuţeală un dos de palmă pentru a alunga grabnic ameninţările la adresa onoarei familiale.

Cavalerul se instalase cu naturaleţe sub un copac de peste drum de han şi ducea o viaţă destul de confortabilă dat fiind că cei mai mulţi dintre muşterii, pentru a se răzbuna pe hangiul care îi cam jumulea de bani sau pur şi simplu pentru a avea parte de o distracţie greu de găsit în vremurile acela, îi dădeau de mâncare şi de băut, ba unul îl lăsase să şi doarmă în căruţa lui. Ceea ce la început nu fusese decât un accident bizar şi distractiv devenise repede un spectacol cu reprezentaţii regulate. Departe însă de a intra în banalitate prin repetiţie întâmplările dovedeau că viaţa e plină de surprize, starea Cavalerului evoluând vertiginos şi neaşteptat.

O bizară boală puse stăpânire pe el, boală pe care o contractă undeva în timpul consumării spectaculoase a acestei iubiri fanteziste, la câteva zile după debutul ei. Boala, care fără îndoială era la cap, se manifesta prin confuzia permanentă între bine şi rău. Am putea spune, mai mult decât confuzie, chiar o inversare constantă şi înverşunată a celor două noţiuni, alimentată probabil şi de încurajările voioase ale publicului ocazional. Omul nostru, care până nu demult, putea să şi omoare un nemernic care îndrăznea să-i pună la îndoială principiile (bune), se comporta acum de ajunse de râsul tuturor celor de la han şi atracţia firească a zilei. De exemplu a dat o mâna de ajutor hoţilor care au prădat hanul în ajun susţinând că onoarea îi cere să se dea de partea dreptăţii, l-a proclamat împărat pe Marancho şi s-a declarat supusul lui, şi-a proclamat dispreţul faţă de frumoasa fată a hangiului, fapt care a lăsat perplexă întreaga comunitate şi a stârnit la culme interesul fetei pentru el, şi în cele din urmă a afirmat că Dracul nu există pentru că dacă ar exista ar fi fără îndoială bun ceea ce l-ar face să nu mai fie Dracul.

Este ceea ce exegeţi mai târzii ai vieţii Cavalerului vor denumi ca "Îmbolnăvirea de angelită mefistofelică". Chiar dacă aceiaşi exegeţi vor interpreta savant aceasta boală ca fiind semnul prefacerilor spirituale ale Cavalerului, era evident pentru oricine din cei de la han că acesta se ţicnise, pur şi simplu.

Însă cu tot acest balamuc relaţiile între hangiul care apăra furios onoarea fetei lui şi Cavaler se aşezaseră într-un echilibru greu de zdruncinat în momentul în care primul constată că nu mai e nici o ameninţare, ba din contra, e chiar profitabil. Aşa că îl lăsa în pace ba chiar începuse el însuşi a-l întreţine pentru că se duse vorba în tot ţinutul despre nebunul care susţinea că e bine să te arzi cu fierul încins şi e neplăcut să mănânci când ţi-e foame. Oamenii veneau de departe să vadă arătarea şi cheltuiau mai mult decât costa ţinerea Nefericitului Cavaler, care de o vreme refuza să mănânce altceva decât frunze de nuc şi între timp decise că cel mai bun loc de dormit e acoperişul hanului. Afacerile înfloreau, unii care bântuiau prin lume se instalaseră în apropiere găsind în nebunia Cavalerului un semn divin, alţii se apucară să taie pădurea şi să-şi încropească case pe care le vindeau pelerinilor, negustori atraşi de forfotă şi de zvonul că lumea de aici ar fi mai naivă în ce priveşte preţurile îşi instalară dughenele şi deja se dădeau lupte mocnite între cei mai înstăriţi referitoare la dreptul de a decide în chestiuni ce privesc soarta comunităţii, ca de pildă locul unde să fie construită primăria şi cine anume să fie primar. Ar trebui poate să ia aminte la aceste întâmplări istoricii care tot sapă în căutare de dovezi arheologice ale continuităţii, neexplicându-şi apariţia bruscă a unui oraş, în exact locul hanului nostru, fără nici un fel de istorie anterioară, din exact ceea ce noi ştim a fi momentul apariţiei Cavalerului. (Unii spun că de fapt aşa apar toate oraşele. Mai deunăzi a apărut la TV un istoric anti-dogmatic - zicea el - care spunea că istoria e până la urmă un roman fantastic şi explicaţiile pentru care lucrurile se întâmplă într-un fel sau altul nu depăşesc nicicum realitatea stearpă a manualelor de fiziologie şi care a venit cu următoarea teorie: câte unul mai nebun se instalează cine ştie unde, de obicei aproape de apă şi pădure şi după aceea vin o mulţime să-l admire sau să-şi râdă de el, cea mai mare parte sfârşind prin a deveni din nomazi locuitori ai unei aşezări. Bineînţeles că teoria a fost vehement contestată ajungând cu sprijinul patrioţilor guşaţi şi obiect de dezbatere parlamentară şi de incriminare dezlănţuită a lipsei de patriotism şi a fanteziei perverse a istoricului în cauză.)

Cât despre Marancho, acesta se îngrăşase nemăsurat pentru că pentru prima oară în viaţa lui putea mânca până i se făcea greaţă (şi o făcea, zi de zi) şi nu trebuia să facă nimic. (Mai mult, Nefericitul Cavaler, din pricina ciudatei boli, îi servea el însuşi mâncarea şi chiar ajunse spre sfârşit să-l răcorească în timpul siestei cu o frunză de brusture). Timp de vreo lună de zile, în timp ce aşezarea creştea cu repeziciune miraculoasă, asta-i tot ce s-a ales din expediţia neînfricată a Cavalerului în căutarea înţelepciunii. Expediţie de care uitase cu desăvârşire fiind prea preocupat să dea un exemplu omenirii ignorante de la han privind aplicarea conceptelor de bine şi rău într-o viaţa exemplară de Cavaler.

Puteţi descărca integral acest volum gratuit aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer