Mort la datorie

Stephen King s-a născut în Portland, Maine, în 1947 şi este cel de-al doilea fiu al lui Donald şi Nellie Ruth Pillsbury King. Când avea doi ani, tatăl său şi-a abandonat familia, astfel că micul Stephen King a avut o copilărie grea, marcată de repetate mutări dintr-un oraş în altul. Stephen King a îndrăgit matineele cinematografice ale anilor '50, unde se proiectau în special filme de groază şi SF.

În 1960, Stephen King l-a descoperit pe H.P. Lovecraft, care a avut o influenţă decisivă asupra carierei sale. Acesta a fost momentul în care marele autor a început să scrie poveşti la o maşînă de scris căreia îi lipsea tasta "N", pe care o vom întâlni mai târziu în Misery.

Între 1962 şi 1966 a frecventat Liceul Lisbon Falls, iar între 1966 şi 1970 a urmat cursurile Universităţii Maine din Orono. În această perioadă a lucrat la biblioteca facultăţii şi a publicat primele sale povestiri în revista Maine Campus, unde a ţinut şi o rubrică permanentă.

În iunie 1970 a obţinut licenţa în literatură, un certificat de profesor de liceu şi o diplomă pentru elocuţiune şi artă dramatică. În 1971 s-a căsătorit cu Tabitha Jane Spruce, viitoarea scriitoare şi poetă T. King, cu care a avut trei copii. O vreme a trăit într-o rulotă şi a lucrat într-o spălătorie industrială, apoi a devenit profesor de engleză la Hampden Academy, Maine.

În aceea perioadă, Stephen King a dus o viaţă grea, plină de lipsuri, care-l va duce la alcoolism. A început să scrie Carrie, dar fiindcă romanul nu avansa deloc, l-a aruncat la gunoi. Soţia sa însă, care nu se îndoia de talentul lui, a recuperat manuscrisul şi l-a convins să-l ducă la bun sfârşit.

În 1973 declicul s-a produs: concernul editorial Doubleday a acceptat spre publicare Carrie, iar New American Library a cumpărat drepturile ediţiei de buzunar cu suma record de 400.000 de dolari. În 1975 familia sa şi-a cumpărat prima casă la Bridgton, Maine, iar Stephen King a publicat Salem's Lot.

Din acest moment Stephen King îşi va consacra viaţa exclusiv creaţiei literare şi, într-o mai mică măsură, producţiei cinematografice. Aproape toate romanele lui au fost ecranizate. De asemenea, Stephen King acordă permisiunea studenţilor la regie să adapteze povestirile sale pentru suma simbolică de un dolar.

Stephen King a doborât toate recordurile de vânzare şi a primit numeroase premii, printre care şi prestigioasa Medalie pentru Contribuţii Deosebite în Domeniul Literaturii Americane oferită de National Book Foundation. În 2006 venitul său anual a fost estimat la 40 de milioane de dolari. A treia parte din seria Bill Hodges (după volumele Mr. Mercedes şi Ce-am găsit al meu să fie).

Brady Hartsfield e în stare vegetativă de mulţi ani. Să-şi revină complet pare improbabil. Dar, dincolo de starea lui, autorul atentatului cu Mercedes în care au murit opt persoane este de fapt foarte prezent. Mai mult, a perseverat şi şi-a dezvoltat puteri noi, ucigătoare, care pot face dezastru fără că el să părăsească patul de spital. Acum e gata de un alt atac şi hotărât să se răzbune pe oricine îi stă în drum. Printre alţii, în drum stă şi Bill Hodges, poliţistul pe care îl ştiţi din Mr. Mercedes şi Ce-am găsit al meu să fie.

"O carte clasică de Stephen King. Personaje sinistre, dar realiste, care ţi se bagă pe sub piele şi rămân acolo, o poveste palpitantă, cu răsturnări de situaţie la o viteză ameţitoare, proză încântătoare, toate dovedesc încă o dată că unul dintre cei mai talentaţi povestitori din America este şi unul dintre cei mai buni scriitori." (Associated Press)

"Un thriller atât de întunecat, dar care nu lasă deoparte iubirea, pierderea şi, poate, mântuirea." (The Cleveland Plain Dealer)


Holly stă în faţa magazinului non-stop de lângă birou şi trage cu degetele de celofanul de la pachetul nou de Winston. N-a mai fumat de aproape cinci luni - nou record pentru ea - şi nu ar vrea să se apuce din nou, dar documentele din computerul lui Bill au distrus viaţa pe care a încercat să şi-o tot pună în ordine în ultimii cinci ani. Bill Hodges este barometrul ei, este criteriul după care îşi măsoară capacitatea de a interacţiona cu lumea din jur. Ceea ce este doar un alt fel de a spune că el este criteriul după care ea îşi măsoară sănătatea mintală. Să încerce să-şi imagineze viaţa fără el ar fi ca şi cum ar sta în vârful unui zgârie-nori şi s-ar uita la trotuarul aflat la şaizeci de etaje sub ea.

Telefonul sună tocmai când vrea să desfacă banda celofanului. Aruncă în geantă pachetul de Winston şi scoate mobilul. El este.

Holly nici nu-i salută. I-a spus lui Jerome că nu se simte în stare să vorbească singură cu el despre documentele descoperite în computer, însă acum - tremurând de frig pe trotuarul acesta bătut de vânturi, cu toate că şi-a pus haina groasă de iarnă - îşi dă seama că nu are încotro. Pur şi simplu cuvintele i se revarsă din gură.
- M-am uitat în computerul tău şi ştiu că-i foarte urât să-ţi bagi nasul în treburile altuia, dar nu-mi pare rău. Trebuia s-o fac pentru că ştiam că mă minţi şi că nu-i vorba despre ulcer şi poţi să mă concediezi, dacă vrei, că nu-mi pasă, atâta vreme cât ai să urmezi tratamentul pe care ţi-l vor da medicii şi ai să te faci bine.

Din cealaltă parte nu se aude nimic. Vrea să-l întrebe dacă mai este la telefon, dar parcă are gura îngheţată şi inima îi bate atât de tare, încât întregul corp îi zvâcneşte în ritmul ei sacadat.

În cele din urmă, el spune:
- Hols, nu cred că mai pot să mă fac bine.
- Măcar lasă-i să încerce!
- Te iubesc, zice Bill.

Holly îi simte în voce greutatea de pe inimă. Resemnarea.
- Ştii că te iubesc, da?
- Nu fi prost, sigur că ştiu.

Şi începe să plângă.
- Am să urmez tratamentul, normal că am să-l urmez. Dar am nevoie de vreo două zile înainte de a mă interna în spital. Iar în momentul ăsta am nevoie chiar de tine. Poţi să vii să mă iei de aici?
- Bine.

Plângând şi mai tare, pentru că ştie că Bill nu minte când spune că are nevoie de ea. Şi e mare lucru să aibă cineva nevoie de tine.
- Unde eşti? Ah, mai e ceva!
- Ce?
- N-am cum să te concediez, Holly. Nu eşti angajată, eşti partenera mea. Încearcă să nu uiţi chestia asta.
- Bill?
- Da?
- Nu fumez.
- Bravo, Holly! Acum, vino repede aici. Te aştept în holul spitalului. E al naibii de frig afară.

Holly pleacă repede spre parcarea de la colţ, unde îşi lasă ea maşina. Pe drum, aruncă într-un coş de gunoi pachetul de ţigări nedesfăcut.


Pe drumul către secţia de poliţie de pe Strike Avenue, Hodges îi relatează în linii mari vizita din Ghetou, începând cu sinuciderea lui Ruth Scapelli şi terminând cu vorbele ciudate pe care i le-a spus Barbara înainte să fie dusă în camera de gardă.
- Ştiu la ce te gândeşti, îi zice Holly, pentru că şi eu mă gândesc la acelaşi lucru. Şi are legătură cu Brady Hartsfield.
- Maestrul sinuciderilor.

Cât a aşteptat-o pe Holly, Hodges a mai înghiţit o porţie de analgezice şi acum se simte destul de bine.
- Aşa îi zic eu. Mi se pare că sună bine, nu?
- Mda. Dar tu mi-ai spus ceva odată.

Stă foarte dreaptă la volanul Priusului ei şi se uită cu mare atenţie în toate direcţiile în timp ce străbat cartierul Lowtown. Acum virează brusc, ca să evite ciocnirea cu un cărucior de cumpărături abandonat în mijlocul drumului.
- Mi-ai spus că nu se poate pune semnul egalităţii între coincidenţă şi complot. Mai ţii minte?
- Da.

Este una dintre maximele lui preferate. Are destule.
- Ai zis că poţi să anchetezi un complot o viaţă întreagă fără să ajungi la vreun rezultat, dacă nu-i decât o înşiruire de coincidenţe. Atunci, dacă nu vei descoperi nimic concret în astea două zile, dacă noi nu vom descoperi, atunci trebuie să renunţi şi să începi tratamentul. Promite-mi că aşa vei face.
- S-ar putea să dureze puţin mai mult ca să...

Îl întrerupe.
- Se întoarce Jerome şi o să ne ajute şi el. O să fie ca pe vremuri.

Hodges îşi aduce brusc aminte de titlul unui vechi roman poliţist: Ultimul caz al lui Trent^[i] şi surâde uşor. Holly îi observă zâmbetul cu coada ochiului, îl ia drept acceptare şi, uşurată, zâmbeşte şi ea.
- Patru zile, licitează Hodges.
- Trei. Nici una în plus. Pentru că şansele scad cu fiecare zi care trece fără ca tu să te ocupi de ce se întâmplă cu tine. Şi deja sunt destul de firave. Aşa că nu te apuca să te târguieşti cu mine, Bill. Ştii că nu-ţi fac faţă.
- În regulă, consimte el. Trei zile. Dacă ne va ajuta şi Jerome.

Holly spune:
- O să ne ajute. Şi hai să reuşim în două!


Secţia de poliţie de pe Strike Avenue seamănă cu un castel medieval dintr-o ţară care şi-a înlăturat regele de la tron şi acum domneşte anarhia. Ferestrele au zăbrele groase; parcarea este împrejmuită cu lanţuri şi bariere din beton. Camerele de supraveghere se răsucesc vigilente în toate direcţiile, acoperind toate unghiurile. Şi totuşi, clădirea din piatră cenuşie a căzut victimă pasiunii pentru graffiti a bandelor locale şi unul dintre becurile de deasupra intrării principale a fost spart.

Hodges şi Holly îşi golesc buzunarele (Holly îşi goleşte şi poşeta) în coşuri din plastic, după care trec prin detectorul de metale care scoate un ţiuit de reproş când sesizează cureaua metalică de la ceasul lui Hodges. Holly se aşază pe o bancă din holul principal (şi acesta monitorizat de o mulţime de camere) şi îşi deschide iPad-ul. Hodges se duce la ofiţerul de serviciu, îi spune cu ce treabă a venit şi, după câteva momente, apare un detectiv de culoare, slab şi cu părul cărunt, care seamănă puţin cu Lester Freamon, personajul din Cartelul Crimelor^[ii]- singurul serial poliţist la care poate să se uite Hodges fără să-i vină să vomite.
- Jack Higgins, se prezintă detectivul, întinzându-i mâna. La fel ca pe scriitor^[iii], numai că nu sunt alb.

Hodges dă mâna cu el şi i-o prezintă pe Holly, care flutură din degete şi salută în şoaptă, aşa cum îi stă în fire, după care se concentrează din nou la iPad.
- Parcă te ştiu, spune Hodges. Ai fost la secţia de pe Marlborough Street, nu-i aşa? Când purtai uniformă, nu te făcuseră încă detectiv.
- Acum o mie de ani, pe când eram tânăr şi zburdalnic. Şi eu te ţin minte. L-ai prins pe tipul care omorâse două femei în Parcul McCarron.
- A fost muncă de echipă, domnule detectiv Higgins.
- Spune-mi Jack. M-a sunat Cassie Sheen. L-am băgat pe puştiul tău într-o cameră de interogatoriu. Îl cheamă Dereece Neville.

Higgins spune primul nume pe litere.
- Oricum aveam de gând să-i dăm drumul. Martorii incidentului îi confirmă povestea: zice că glumea cu fata şi ea s-a supărat şi a fugit în mijlocul străzii. Neville a văzut că vine camionul, s-a repezit după ea, a încercat s-o îmbrâncească din calea lui şi, în mare parte, a reuşit. Plus că aproape toată lumea din cartier îl cunoaşte pe puştiul ăsta. E vedeta echipei de baschet de la Todhunter şi este posibil să obţină o bursă la una dintre universităţile care joacă în prima divizie. Plus că învaţă foarte bine, are numai note de zece şi nouă.
- Şi ce anume făcea domnul Note-de-Zece-şi-Nouă pe străzi, când ar fi trebuit să fie la ore?
- Of, din păcate erau toţi elevii pe străzi. Iar se căcase pe ea încălzirea centrală din liceu. A treia oară doar în iarna asta. Şi nici nu s-a terminat ianuarie. Primarul zice că totul e bine şi frumos aici, în cartierul ăsta. Avem o groază de slujbe, prosperitate, oamenii sunt fericiţi. Să-l vedem ce-o mai zice când o să candideze din nou. Şi o să treacă printre noi în SUV-ul lui blindat.
- Puştiul a păţit ceva?
- Nişte julituri pe palme, atâta tot. Conform spuselor unei cucoane de vizavi - martorul cel mai aproape de întreaga scenă - băiatul a împins-o pe fată şi după aia... acum citez din memorie: "S-a aruncat peste ea, ca un ditamai păsăroiul."
- I-ai spus că este liber?
- Da. Şi a fost de acord să rămână. Vrea să ştie dacă fata e bine. Haide! Stai niţel la şuetă cu el şi după aia îl trimitem acasă. Doar dacă nu cumva ştii tu vreun motiv pentru care să-l mai reţinem.

Hodges zâmbeşte.
- Am venit să-l văd pentru că aşa m-a rugat domnişoara Robinson. O să-i pun doar câteva întrebări şi apoi plecăm amândoi de pe capul tău.


Camera pentru interogatorii este foarte mică şi în ea este o căldură sufocantă. Ţevile de încălzire din tavan trosnesc nepăsătoare la suferinţa oamenilor dinăuntru. Însă probabil că este cea mai drăguţă din câte există în secţie, pentru că are o canapeluţă şi lipseşte masa de care să fie încătuşat infractorul. Canapeluţa a fost cârpită în mai multe locuri cu bandă adezivă şi Hodges îşi aduce aminte de bărbatul pe care a zis Nancy Alderson că l-ar fi văzut pe Hilltop Court, bărbatul cu haina lipită în aceeaşi manieră.

Dereece Neville stă pe canapea. Poartă o cămaşă albă şi pantaloni kaki şi pare curat şi îngrijit. Singurele indicii de stil fiind doar lănţişorul de la gât şi barbişonul. Sacoul de la uniformă este frumos împăturit şi aşezat peste braţul canapelei. Băiatul se ridică în picioare atunci când intră Hodges şi Higgins. Le întinde mâna cu degete lungi, parcă anume făcută să stăpânească mingea de baschet. Are podul palmei mânjit cu un antiseptic portocaliu.

Hodges îi strânge mâna cu grijă ca să nu-i irite zgârieturile şi se prezintă.
- Totul este în ordine, domnule Neville. De fapt, Barbara Robinson m-a trimis să-ţi mulţumesc din partea ei şi să mă asigur că nu ai păţit nimic. Sunt de multă vreme prieten cu ea şi familia ei.
- Dar ea se simte bine?
- Are o fractură la picior, spune Hodges, trăgându-şi scaunul lângă canapea şi apăsându-şi pe furiş abdomenul cu palma. Putea fi mult mai rău. Pun pariu că la anul se va întoarce pe terenul de fotbal. Dar, haide, haide, stai şi tu jos!

Puştiul se aşază. Este atât de înalt, încât genunchii îi ajung aproape până la bărbie.
- Într-un fel, a fost şi vina mea. N-ar fi trebuit să mă prostesc cu ea, dar era atât de drăguţă şi era... Că nu mi-s orb.

Se opreşte şi se corectează:
- Nu sunt orb. Ce luase? Dumneavoastră ştiţi?

Hodges se încruntă. Nicio clipă nu i-a trecut prin cap că Barbara ar fi putut să fie drogată, deşi ar fi trebuit să se gândească şi la asta. Că doar e adolescentă şi vârsta aceasta se mai numeşte şi Vârsta Experimentelor. Însă el merge la masă la familia Robinson de trei sau patru ori pe lună şi n-a observat niciodată ceva în atitudinea fetei care să-l ducă cu gândul la o eventuală folosire a drogurilor. Poate este prea implicat. Sau prea bătrân.
- Ce te face să crezi că luase ceva?
- În primul rând, faptul că era acolo. Purta ţoalele de la Chapel Ridge. Ştiu cum arată uniforma lor, că avem meciuri cu ei de două ori pe an. Şi îi facem praf mereu. Plus că parcă era ameţită. Stătea pe trotuar lângă şandramaua aia unde ghiceşte în cărţi Baba Stela şi avea aerul că vrea să coboare în mijlocul traficului.

Ridică din umeri şi continuă:
- Aşa că am ţinut-o de vorbă, am făcut băşcălie de ea că trece drumul pe roşu. Şi ea s-a enervat, au apucat-o toate năbădăile, de ziceai că-i Kitty Pryde^[iv], nu alta. Mie mi s-a părut o chestie faină, aşa că...

Se întrerupe şi se uită la Higgins, după care iarăşi la Hodges.
- Asta-i vina mea şi v-o zic pe bune, da?
- Da, spune Hodges.
- Păi, uitaţi cum a fost: i-am luat jocul ăla din mână. La mişto, pricepeţi? L-am ţinut deasupra capului. N-am vrut să i-l fur. Şi atunci mi-a tras un şut - unul foarte tare pentru o fată - şi l-a luat înapoi. Atunci nu mi s-a mai părut deloc dusă cu capul.
- Dar cum ţi s-a părut, Dereece?

Trece automat la numele mic al băiatului.
- Of, cum să zic? Turbată. Dar şi foarte speriată. Ca şi cum tocmai ce şi-a dat seama unde se află. Adică pe o stradă unde n-au ce căuta fetele ca ea, fetele în uniforme de şcoli particulare. MLK Avenue? Haide, măi, mă laşi? Scuze.

Îşi strânge mâinile cu degete lungi între genunchi şi se apleacă spre cei doi detectivi - unul încă activ şi unul la pensie. Expresia de pe chipul lui este sinceră şi nedumerită.
- Nu ştia că eu mă prostesc, înţelegeţi? O apucase panica... gen... Pricepeţi?
- Eu pricep, spune Hodges.

Cu toate că lasă impresia că ar fi foarte atent (cel puţin aşa speră), deocamdată funcţionează pe pilot automat pentru că nu-i iese din cap ce a spus Neville adineauri: I-am luat jocul ăla din mână. Nu vrea să creadă că ar avea vreo legătură cu Ellerton şi Stover. Dar ştie că aşa este. Se potriveşte perfect.
- Probabil că ai avut mustrări de conştiinţă.

Neville ridică spre tavan mâinile zgâriate, într-un gest ca de bătrân târşit prin viaţă: Ce să-i faci?
- Locul ăsta e de vină. Cartierul ăsta. Fata s-a trezit din euforie şi şi-a dat seama unde se află. Atâta tot. Iar eu... eu am de gând s-o tai din Lowtown cât de repede pot. Cât încă mai pot. Vreau să joc baschet de performanţă, iau note bune ca să pot să-mi găsesc o slujbă ca lumea dacă n-oi fi... nu voi fi acceptat de vreo echipă de top. Şi după aia vreau să-mi iau şi familia de aici. Suntem decât eu şi cu mama şi cu fraţii mei. Am doi fraţi. Datorită maică-mii am ajuns atât de departe. Nu ne-a lăsat să ne jucăm pe străzi.

Recapitulează în minte ce a spus şi începe să râdă.
- Foc şi pară s-ar face dacă m-ar auzi spunând "decât" cu afirmativul.

Hodges îşi spune: Puştiul ăsta e prea grozav ca să fie adevărat. Dar uite că este. Hodges este convins de asta şi nici nu vrea să se gândească la ce ar fi putut păţi surioara lui Jerome dacă Dereece Neville ar fi fost astăzi la şcoală.

Higgins spune pe un ton didactic:
- Ai greşit că ai necăjit-o pe fetiţa aia, dar trebuie să recunosc că ţi-ai spălat păcatele. O să te gândeşti la nenorocirea care era să se petreacă dacă îţi mai vine să faci aşa ceva din nou?
- Da, domnule, sigur că da.

Higgins ridică palma. Neville nu bate cuba cu forţă, ci doar o atingere timidă. Însă nu-şi poate reţine un zâmbet sarcastic. Este un copil bun, dar acesta este totuşi Lowtown, iar Higgins este tot un caraliu.

Higgins se ridică în picioare.
- Am terminat aici, domnule detectiv Hodges?

Cu un semn al capului, Hodges îi mulţumeşte pentru că a folosit vechea lui titulatură, însă mai are puţină treabă.
- Aproape. Ce joc era ăla, Dereece?

Băiatul răspunde fără nicio ezitare:
- Unul antic şi de demult. Semăna cu Game Boy^[v], numai că fratele meu mai mic a avut unul din alea. I l-a luat mama la mâna a doua, sau cum se zice când cumperi chestii folosite deja, iar jocul fetei nu era chiar la fel. Ştiu că era galben. Şi asta nu-i o culoare care să le placă fetelor. Cel puţin, nu fetelor pe care le ştiu eu.
- Ai văzut cumva ce era pe ecran?
- M-am uitat în fugă. O grămadă de peşti care înotau.
- Mulţumesc, Dereece. Cât de convins eşti că fata se drogase? Pe o scară de la unu la zece, zece însemnând că eşti foarte sigur?
- Păi, să zic că vreo cinci. Aş fi zis zece atunci când am văzut-o, pentru că se purta ca şi cum ar fi avut intenţia să sară printre maşini şi se vedea că vine un camion din ăla mare, mult mai mare decât camioneta care a venit din spate şi a izbit-o. Mi-am zis că nu luase nici zăpadă^[vi] şi nici meth^[vii] şi nici kkt^[viii]. Mai degrabă ceva mai slab. Ecstasy sau iarbă.
- Dar atunci când ai început să faci mişto de ea? Când i-ai luat jocul?

Dereece Neville îşi dă ochii peste cap.
- Măi, s-a deşteptat atât de repede!
- În regulă, spune Hodges. M-am lămurit. Mulţumesc.

Mulţumeşte şi Higgins şi porneşte spre uşă împreună cu Hodges.
- Domnule detectiv Hodges?

Neville s-a ridicat în picioare şi Hodges este nevoit să-şi dea capul pe spate ca să se poată uita la el. Să şi-l dea pe spate foarte mult.
- Dacă vă scriu pe ceva numărul meu de telefon, o să vreţi să i-l daţi fetei?

Hodges se gândeşte la rugămintea puştiului, ajunge la o concluzie, scoate pixul din buzunarul de la piept şi îl întinde băiatului aceluia înalt, care probabil că i-a salvat viaţa Barbarei Robinson.


Holly se întoarce spre Lower Marlborough Street, timp în care Hodges îi relatează discuţia cu Dereece Neville.
- Dacă ar fi un film, s-ar îndrăgosti unul de altul, comentează visătoare Holly când el termină de vorbit.
- Viaţa nu-i un film, Hol... Holly.

Se opreşte în ultima clipă. Era să-i spună Hollyberry, iar acum nu-i cazul să glumească.
- Ştiu, zice ea. Tocmai de aia îmi pare rău pentru ei.
- Ai cumva idee dacă Zappit-ul s-a produs şi pe galben?

Aşa cum se întâmplă adesea, Holly are răspunsul pregătit.
- S-au făcut în zece culori şi, da, galbenul a fost una dintre ele.
- Ne gândim la acelaşi lucru? Că ar fi o legătură între ce a păţit Barbara şi ce s-a întâmplat cu femeile alea două de pe Hilltop Court?
- Nu ştiu ce mai gândesc acum. Aş vrea să fie şi Jerome aici şi să discutăm toţi trei aşa cum am făcut când Pete Saubers a avut probleme. Pur şi simplu să ne adunăm într-un loc şi să analizăm toate detaliile.
- Dacă Jerome ajunge diseară şi dacă Barbara o să se simtă bine, atunci poate că vom face mâine chestia asta.
- Mâine este ziua a doua pentru tine, spune Holly, intrând cu maşina în parcare. A doua din cele trei.
- Holly...
- Nu! îl întrerupe ea cu violenţă. Să nu îndrăzneşti! Ai promis!

Opreşte maşina şi se întoarce să se uite la el.
- Crezi că Hartsfield se preface, nu-i aşa?
- Cam da. Poate nu chiar din momentul când a deschis ochii prima oară şi a întrebat unde-i mămiţica lui dragă, dar cred că a făcut progrese foarte mari de atunci. Poate şi-a revenit complet. Simulează starea catatonică ca să nu ajungă la proces. Deşi, în mod normal, Babineau ar trebui să-şi dea seama care-i adevărul. Probabil că-i face analize, tomografii, tot felul de chestii de-ale lor...
- Lasă asta. Cum crezi că s-ar simţi dacă a început să-i meargă mintea şi dacă ar afla că ţi-ai amânat tratamentul şi după aia ai murit din cauza lui?

Hodges nu spune nimic, aşa că răspunde Holly în locul lui:
- Ar fi fericit fericit fericit! Ar fi în al nouălea cer!
- Bine, zice Hodges. Pricep unde baţi. Mai am cât a mai rămas din ziua de azi şi încă două. Dar te rog să uiţi o clipă de boala mea şi să te gândeşti cum ar fi dacă Hartsfield ar putea cumva să influenţeze evenimentele care se petrec în exteriorul rezervei lui de spital... cum ar fi dacă ar putea să iasă de acolo, fără să iasă cu adevărat... e înfiorător... e de domeniul fantasticului.
- Ştiu. Şi nu ne-ar crede nimeni. Şi lucrul ăsta e la fel de înfiorător. Dar nimic nu mă sperie mai mult decât gândul că tu ai putea să mori.

Hodges ar vrea s-o strângă în braţe pentru vorbele astea, dar acum Holly are pe chip una din numeroasele ei expresii care-i trădează repulsia faţă de îmbrăţişări. Expresia aia care zice cât de poate de clar: "să nu care cumva să mă atingi".

Fostul detectiv se uită la ceas.
- Mă întâlnesc cu cineva şi nu vreau să întârzii.
- Eu mă duc la spital. Chiar dacă n-o să-mi dea voie să intru la Barbara, o să stau cu Tanya, care probabil că o să se bucure că nu-i singură într-un moment ca ăsta.
- Te-ai gândit bine. Dar, înainte să te duci acolo, aş vrea să încerci să găseşti persoana care a administrat falimentul companiei Sunrise Solutions.
- Îl cheamă Todd Schneider. E partener într-o firmă de avocatură cu şase nume la intrare şi cu birourile în New York. Am dat de el în timp ce tu te-ai dus să vorbeşti cu domnul Neville.
- Pe iPad?
- Da.
- Eşti un geniu, Holly.
- Deloc. N-am făcut decât să caut pe Internet. Tu eşti un geniu pentru că te-ai gândit la el. Îl sun eu dacă vrei.

Deşi i se citeşte pe chip cât de tare o îngrozeşte ideea.
- Nu e nevoie. Sună doar la birou şi vezi dacă-mi poţi stabili o întâlnire cu el. Pentru mâine la prima oră dacă e posibil.

Holly zâmbeşte.
- În regulă.

Şi imediat zâmbetul dispare. Întinde degetul spre abdomenul lui.
- Te doare?
- Puţin.

Deocamdată, acesta este adevărul!

---