Zahhak

Vladimir Medvedev s-a născut în regiunea Zabaikal din Siberia, dar a crescut în Tadjikistan, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii.

A avut diverse meserii, printre care instalator, corespondent de presă, fotoreporter, profesor la o şcoală sătească, lucrător într-o echipă de geologi şi redactor.

Este autorul a numeroase eseuri, nuvele şi povestiri publicate în reviste literare, precum şi al unui volum de povestiri horror.

Deopotrivă roman istoric, thriller captivant şi o strălucită parabolă poetică despre natura contagioasă a răului, Zahhak a cunoscut un fulminant succes de public şi a devenit un adevărat fenomen literar al pieţei de carte din Rusia.

Acţiunea romanului este plasată în cea mai turbulentă şi violentă perioadă din istoria Tadjikistanului de după destrămarea Uniunii Sovietice - şi anume, în timpul devastatorului război civil de la începutul anilor 1990.

După ce soţul ei este ucis, Vera, o profesoară rusoaică, împreună cu copiii săi adolescenţi, se refugiază la rudele lor tadjice din îndepărtatul sătuc de munte Talhak, aflat la graniţa cu Afganistanul. Acolo vor fi nevoiţi să se obişnuiască cu o viaţă patriarhală şi extrem de precară, cu obiceiuri orientale străvechi, unele de-a dreptul barbare, precum şi cu ostilitatea făţişă a sătenilor. Dar provocarea cea mai mare o reprezintă apariţia comandantului Zuhurşo Huşkadamov, fost activist comunist, în fruntea unei cete de bandiţi trimişi de noua putere politică. E grosolan, crud şi infatuat: îi place să apară în public purtând pe umeri un şarpe boa uriaş, răspândind teroare şi violenţă, asemenea lui Zahhak, un tiran malefic din epopeea Şah-name -Cartea regilor, a poetului persan Firdousi.

O poveste halucinantă, în care se ciocnesc lumi, concepţii, conştiinţe şi în care oamenii sunt târâţi în vârtejul istoriei, fără a avea absolut nicio putere - o poveste polifonică, spusă pe şapte voci ce se împletesc năucitor, mărturie a felului în care se poate supravieţui malaxorului necruţător al războiului.
Această carte s-a publicat cu sprijinul Fundaţiei Mikhail Prokhorov Programul TRANSCRIPT pentru susţinerea traducerilor din limba rusă.


Mă apăs pe lopată şi răsucesc! Ei, drace!
Un craniu.
De om.

Mă aşez pe vine, îl studiez. N-am văzut niciodată morţi. Dar ăsta nici mort nu este. Sunt oase. O căpăţână cu dinţi strâmbi şi găuri pentru ochi... Şi totuşi, în adâncul sufletu- lui m-a cuprins mila. "Da, îmi zic, i-au făcut de petrecanie pe ascuns. L-au omorât, i-au tăiat capul şi l-au îngropat în curte..."

Aud:
- Ce stai aşa?

Ridic privirea. Pe marginea gropii de fundaţie se văd nişte şlapi de plastic Nike. Din ei ies nişte degete goale. Mai sus, nişte pantaloni de pijama în dungi. Şi mai sus - o burtă rotundă. Şi, în sfârşit, sus de tot, deja în înalturi, în cerul dimineţii - o mutră de stăpân. Hakberdîev, proprietarul. Uite, ăsta, mie-n sută, l-a omorât. Doar e curtea lui.

Urăsc jigodiile astea. Nu e stăpânul meu, doar sap pentru el. Construiesc o casă. Dar el se holbează de parc-aş fi proprie- tatea lui.
- De ce nu munceşti?
- Am găsit un craniu, zic eu enervat. Păi, ce-i aici, cimitir?

Se uită cu atenţie, ca şi cum ar cântări ceva. Şi explică aşa, cu importanţă:
- Ştii cum se spune: sub fiecare urmă de cal sunt îngropate două sute de ochi.

Ce mai înţelept, mama mă-sii! Păi, oricine din Tadjikistan ştie proverbul ăsta. Până la noi, cum ar veni, au trecut atâtea generaţii, că, unde sapi, mereu dai de o sută de oameni. Mare alibi ai găsit şi tu!

Dar el mă întreabă, oarecum ameninţător:
- Ai priceput? Şi-mi arată cu degetul: Asta... ad-o încoa.

Nu pot să sufăr când mi se ordonă. Nu sunt un căţeluş, să sar din groapă cu osul în gură. M-am ridicat şi am aruncat craniul cu o pasă de baschetbalist. L-a prins extrem de uşor. Iar ochiul lui cel negru a fulgerat:
- Hai, munceşte... Sapă.

La plecare s-a întors:
- Munceşte bine. Doar eşti fiul lui Murodov, nu? Ai grijă, să sapi bine pământul. Că o să-l faci de ruşine pe taică-tu.

Şi a luat-o din loc, târşâindu-şi şlapii Nike.

M-am uitat eu ce m-am uitat cum merge aşa triumfal spre conacul său, ţinând craniul la subsuoară, de parcă era o minge. "Ah, basmacule! ziceam. Arde-te-ar focul!" Am scuipat, am ieşit din groapă şi m-am dus într-un colţ îndepărtat al curţii, unde Ravil şi Karl pregăteau turnarea fundaţiei. Merg şi mă îmbăţoşez: mi-am supt burta, îmi târşâi tenişii, cum făcea proprietarul cu şlapii. Mă apropii şi le strig băieţilor:
- Ei, ce munciţi aşa de încet? Dacă loviţi prost cu cioca- nul, o să vă facem la toţi sekir-başka^[i].

Ravil a bătut cuiul în scândură, şi-a ridicat capul roşcovan şi a întrebat:
- Ce i-ai aruncat?
- Căpăţâna strămoşului tău, brigadierul care a construit casa cea veche.

De fapt, i-am povestit despre craniu. Karl era interesat:
- Cum este? Cu carne, cu păr?
- Neted.

Karl e specialistul nostru în orice problemă:
- Stă în pământ de vreo douăzeci de ani. Cel puţin.

Ravil s-a băgat şi el în seamă:
- Atunci ia o mie.
- Poate chiar aşa o să iau. Pământul e uscat.

Ravil îmi face cu ochiul:
- Da' un milion nu vrei? Andriuha, păi, tu l-ai dezgropat pe primul om. Ai găsit mormântul sfântului Adam.

Karl răsuceşte un deget la tâmplă.
- Crezi că dacă Vatan e centrul raional, şi raiul a fost aici?

Ravil plescăie din limbă:
- Ei, ei, frate-djon, se vede că-n capul tău chiar nu e nimic. Nu ştii deloc unde trăieşti. Totul a fost la noi. A fost grădina raiului. A fost Alexandru Macedon. Şi tovarăşul Saidakram Mirzorezoev, de la Consiliul de Miniştri, a fost şi el. Trăieşti în centrul lumii.

E vorba despre amărâtul ăsta de Vatan al nostru? Nici cen- tru raional nu i-aş zice. Nici măcar în glumă. Aş pleca de aici unde văd cu ochii. Numai că, uite, n-am unde să mă duc. Nu pot să ajung în Rusia, nu am bani. Iar în Tadjikistan deja de doi ani e război^[ii]. Şi peste tot sunt numai speculanţi şi bandiţi.
- Ascultă, îl întreb pe Ravil, ce crezi, de ce a luat craniul ăla?
- Cine?
- Ei... basmacul ăsta... Hakberdîev.
- Întreabă şi tu ceva mai uşor. Poate o să-l îngroape. Ăstora de aici le place să îngroape, pentru asta Allah le iartă păcatele.
- Nu, aici e cu totul altceva. Îmi pun capul jos că vrea să pună la adăpost probele. Doar e un bandit.
- Ei, şi tu! E pur şi simplu un speculant.
- După mine, toţi sunt speculanţi, bandiţi.

Ravil zâmbeşte:
- Tare filosof mai eşti, Andriuha. Du-te şi munceşte, caută şi celelalte oase.
- Tare priceput mai eşti la dat ordine, zic eu enervat.

Ei, drace, şi tu eşti mare şef.

Sap şi mă gândesc: poate că într-adevăr craniul e vechi, dar ăsta, banditul, oricum e un mare ticălos. De unde i-a venit aşa, hodoronc-tronc, să rânjească aşa de mizerabil? "Să nu-l faci de ruşine pe taică-tu." Despre ce-i vorba? Parcă şi tata ar fi vrut să-mi spună ceva. Ieri mergeam pe Internaţionalnaia şi m-am întâlnit cu el. Ca de obicei, cu cămaşă albă, pantaloni negri călcaţi. Ras frumos. Pantofii strălucesc, parcă abia a ieşit din sala de operaţii. Şi-mi zice din mers:
- Andrei, fiule, trebuie să laşi munca asta.
- Păi de ce? E o muncă bună. La aer curat. Educaţie fizică. Şi primesc şi bani.
- Nu e frumos, văd oamenii. O să înceapă să vorbească: doctorul nu are grijă de copiii săi. Nu e bine. În situaţia mea...

Aşa, da? N-am mai rezistat:
- E treaba mea pentru cine muncesc. Iar dumneata... dumneata nu te gândeşti la noi, te gândeşti numai la situaţia dumitale!

Până acum nu am vorbit aşa de urât. Pur şi simplu nici eu nu m-am aşteptat la aşa ceva - supărarea a ieşit la suprafaţă. Doar nu-l interesează deloc ce mă preocupă şi pe mine. Parcă nici nu exist. Aruncă uneori vreo două vorbe în trecere, ca pe un os, şi asta e tot. Din cauza asta înainte chiar plângeam noaptea. Dar acum, când îl privea personal, imediat a început: "Andriuşa, fiule..."

Ei, ştiu eu, ştiu că nu am avut dreptate să sar aşa pe el. Nu era la obiect. Cum, necum, se gândeşte, are grijă. Şi de mămica, şi de mine şi Zarinka. Acum un an, când a început războiul n-am fi supravieţuit fără el. Desigur, nu se trăgea asupra satului, nu erau omorâţi oamenii, dar nu aveai ce să mănânci. Mămica nu mai primea salariul de la bibliotecă. Autohtonilor le e mai uşor - fiecare are grădină, familia e în sat. Dar la noi? Am fi crăpat de foame, însă tata ne-a întreţinut. Abia mai târziu m-a luat în echipă Ravil...

Credeam că tata se va supăra. Dar el:
- Andrei, acum sunt vremuri grele. Nu uita că e război. Trebuie să fii foarte precaut. Încă nu înţelegi multe. Ştii pentru ce oameni lucrezi? Sunt gata să se agaţe de orice ca să-mi facă rău.
- Nici nu m-au întrebat cum mă cheamă...

Dar tata nu asculta.
- Acum n-avem timp de explicaţii. Diseară...

Şi a plecat.

S-ar spune că am stat şi noi de vorbă, tatăl şi fiul. Am aşteptat până seara târziu şi m-am supărat şi mai tare. Se pare că şi de data asta e ca de obicei. Măicuţa s-a supărat şi ea şi mă întreabă:
- Deci ţi-a spus că vine?

Făcuse plăcinte cu cartofi. Era convinsă că lui îi plac. Dar eu ştiu: nu poate suferi cartofii. Măicuţa a învelit farfuria într-un ştergar curat, să ţină calde plăcintele. Şi totuşi, s-au răcit...

Sap şi mă gândesc: ce voia să-mi povestească tata? Sută la sută despre speculant. Nu degeaba a întrebat: "Ştii pentru cine lucrezi?" Şi azi am descoperit un craniu. La ţanc. Drace, ăsta e roman poliţist! Dacă tata nu va veni din nou diseară, o să mă duc la el să întreb ce a vrut să spună. Deşi nu-i place când vin aşa, fără să-l anunţ... Mi-am adus aminte şi iar m-a luat năduful.

Aud cum claxonează cineva din spatele gardului, de zici că-i nebun. Şi urlă:
- Andrei! Hei, Andrei!

Ies din groapă, mă duc la gard. Ei, cine dracu' e acolo? O furgonetă albă, Salvarea. La volan e un drăcuşor slăbănog, mustăcios, brunet. Ali, şoferul spitalului. Suntem prieteni apropiaţi. Strigă pe geam:
- Andrei, urcă repede. Plecăm!

Mereu e pe fugă. Tot timpul, pe drum, spunea un singur lucru: "Repede, repede", "Hai mai repede". Şi pe mine mă iau dracii. Ieri tata nu a găsit timp pentru mine, iar azi chiar a tri- mis maşina să mă ia. Fiule, lasă treburile şi hai încoa'. Repede, repede!
- Ce ai, îl întreb, ţi se topeşte gheaţa din cur?
- Frăţioare, termină cu glumele, strigă Ali. N-avem timp! Ţi-ai găsit şi tu!
- Ei, tu, Einstein, dar cu spaţiul cum stai? întreb.

Tot timpul am probleme cu umorul lui Ali. Nu se prinde.
- Hai, urcă, îţi zic!
- Şi mai departe ce? O să-mi ţii o prelegere despre timp?
- Tatăl tău a fost omorât.

Mai întâi nu am înţeles. Mi-a spus din nou:
- Tatăl tău! A fost omorât!

Am înţeles, dar nu am putut să cred, iar când am crezut, timpul s-a dus. Şi, probabil, şi spaţiul. Cât timp am mers, din- colo de parbriz se vedea un văl tulbure ce înghiţise şi gardurile făcute din lut de la marginea satului, şi plopii înalţi de-a lungul drumului, şi câmpurile pustii de bumbac ce se întindeau până la munţii îndepărtaţi. Parcă surzisem şi amuţisem. Vocea lui Ali ajungea la mine de undeva, din afară, dintr-o altă dimensiune: medicul-şef a dat ordin... să merg acolo... să iau trupul... am făcut un ocol... am venit după tine...

Ne-am oprit la marginea unui teren sărăturat. O mulţime de oameni. Alături, o Volgă neagră. Am sărit din cabină. Oamenii s-au uitat în spate, s-au dat la o parte. Tata era întins pe spate. Pe hainele murdare de noroi se lipiseră ciulini, de parcă fusese târât pe pământ. Avea o umflătură pe jumătate de faţă.

Parcă orbisem. Nu vedeam dealurile din apropiere şi munţii din depărtare. Nu-i vedeam pe cei se se aflau în jur. Vedeam numai o brazdă adâncă de-a curmezişul gâtului lui. O linie subţire care tăiase carnea ce se umflase. Parcă asurzisem. Nu auzeam cum foşnea vântul. Nu auzeam cum şoptesc cei din jur. După ce a mai trecut puţin timp, mi-am dat seama că alături, dar parcă în spatele unui zid, cineva spune:
- Ei, ce să facem, trebuie să luăm cadavrul.

Mai întâi nici n-am înţeles. Eram cuprins de sentimentul unui lucru groaznic, iremediabil. Parcă eram sfâşiat în bucăţi. Şi mă strigă cineva. Pe mine. Pe nume. Mă uit. E procurorul raional. Încerc să pricep ce spune.
- E mare durere, Andrei... Îmi pare tare rău pentru tine, Andrei. Fii tare...

Dă din cap spre Ali:
- Hai, urcă-l.

Ali a deschis uşile din spate ale furgonetei, a tras targa exten- sibilă din pânză de cort şi a întins-o alături de tata. M-am trezit:
- Dar ancheta?!
- E un caz dificil, spune procurorul. Nu sunt martori. E un caz foarte dificil. Dar o să-i dăm de cap. Neapărat vom face anchetă.

Minte! Nu va fi nicio anchetă. Scrie asta pe mutra lui cu litere mari.

Am început să strig:
- De ce au fost călcate în picioare urmele?! Nici câinele nu le poate găsi.
- Andrei, a spus încet procurorul, nu e nevoie de câine în asemenea situaţii.

Ochii lui parcă erau acoperiţi de un oblon. Cum spun tad- jicii, avea pe faţă o piele de măgar. M-am uitat în jur. Nu era niciun anchetator - doar e cunoscut în sat - printre oamenii care se aflau acolo.
- Unde e anchetatorul? Unde e fotograful?
- Andrei, a spus procurorul, nu mă învăţa cum trebuie să lucrez.
- De ce nu începeţi ancheta?!
- Neapărat o s-o începem. O să facem cercetări, o să lămu- rim... Neapărat, cu siguranţă.
- Nu veţi lămuri nimic! Toţi... o să muşamalizaţi lucrurile.
- Andrei, te rog. Ai spus nişte cuvinte urâte, dar înţeleg ce simţi. Şi mie mi-e greu. Tatăl tău a fost prietenul meu. Un prieten foarte bun...

Dar eu, când mă cuprinde nebunia, nu mai pot fi stăpânit şi nu prea îmi mai dau seama ce vorbesc.
- Nu vreţi să faceţi anchetă, da? Şi atunci cum, să fac eu ancheta?

Procurorul m-a întrerupt în rusă:
- Eşti un băiat inteligent, nu face prostii. Ştii şi tu că acum vremurile sunt periculoase. Nu trebuie să spui asemenea cuvinte. O să-ţi pară rău...
- Mă ameninţaţi?
- Cine eşti tu ca să te ameninţ?!

Procurorul şi-a dat drumul şi a început să scoată pe gură o mulţime de căcat:
- Mă înveţi cum să fac ancheta? Învaţă mai întâi să vorbeşti cu cei mai mari! Şi, de fapt, ce ştii tu? Dacă ţi-ar spin- teca pântecele, n-ar găsi acolo nici litera "alef"... Eşti ca taică-tu! El măcar îi trata pe oameni, de aceea a fost suportat. Dar pe tine pentru ce să te suporte?!

Am izbucnit:
- Pe tata îl suportau?! Dacă nu v-ar fi tratat el, toţi aţi fi crăpat! De lăcomie. O să găsesc eu cine l-a omorât! În sat n-o să aflu nimic, mă duc la Duşanbe. Las' să trimită o brigadă. O să stric eu cuibul vostru de vipere. O să aflu cine...

Şi-a holbat ochii, s-a uitat la mine parcă ar fi vrut să mă înghită, dar s-a înfrânat. Mi-a întors spatele. A ordonat, fără să se uite la nimeni:
- Luaţi-l de aici.

Nu s-a mişcat nimeni.

Eram cuprins ca de friguri, dar nu voiam să pună mâna pe tata nişte străini. M-am aplecat şi am băgat mâinile pe sub umerii lui. M-am uitat la Ali... El a ezitat, a venit şi, fără chef, a apucat picioarele. Am ridicat trupul. Era foarte greu şi se îndoia mai jos de mijloc.
- Safarov, ajută, a ordonat procurorul.

Şoferul procurorului a venit, a apucat de cureaua de la pantalonii tatei şi a tras. Am ridicat mai sus trupul. Capul tatei a căzut pe spate. Am tras trupul către targă. Am încercat să-l las jos, astfel încât capul să nu se lovească de pânza de cort. Eu şi Ali am apucat braţele tărgii, am dus-o la ambulanţă şi am băgat-o înăuntru. M-am urcat lângă targă. Salvarea a pornit. Îl ţineam pe tata, ca să nu fie zgâlţâit din cauza hârtoapelor. Abia atunci am observat pe mâinile lui măslinii şi puternice urme de mâini şi vânătăi. Fusese ţinut. Era un bărbat puternic. Un singur om nu s-ar fi descurcat cu el. Fuseseră mai mulţi. Mi-am alungat din minte tablourile îngrozitoare ale acestei scene. Nu le puteam suporta. Le stingeam, dar ele apăreau iar şi iar.

M-am trezit când am auzit încuietoarea pocnind. Ali a deschis uşile.
- Frate, hai să-l scoatem...

Mi-am şters ochii uscaţi, fără lacrimi, şi am apucat braţele tărgii. Patul din pânză de cort, zăngănind din cataramele ce atârnau, a început să urce pe şinele metalice. La ambulanţa des- chisă au venit repede nişte băieţi în halate albe. Au luat targa, au dus-o ei.

Sar din maşină. O căsuţă văruită în alb, în fundul curţii spitalului. Morga. Oameni la intrare. Au înţepenit aşa, fără să se mişte. În tăcere. Ca nişte umbre. Tata, pe targă, pătrunde plutind pe uşa deschisă a morgii.

Intru. E o cameră. Tata se află pe o masă înaltă, îngustă, acoperită cu muşama. De o parte şi de alta a ei sunt medici. Şoptesc încet. Unul se află în faţa lor. E medicul-şef. Ceilalţi stau în spatele lui, la mică distanţă. Ca la vizita de dimineaţă.

Nu mă uit la chipul tatei. Nu pot. Pantofii negri sunt acoperiţi de noroi. Bag mâna în buzunar, scot batista. Vreau să strălucească din nou...

Cineva spune ceva... Este medicul-şef.
- E mare durere... dar colectivul nostru... trebuie să-l petrecem cum se cuvine... tovarăşul Şaripov se va ocupa...

Un medic în alb îi şopteşte ceva la ureche. Medicul-şef dă din cap:
- Da, tovarăşi, le-am transmis rudelor din kişlak. Ne-au rugat foarte mult să nu facem autopsia. Nici procuratura nu are nimic împotrivă.

Simt pe umăr mâna cuiva. Mama. Nu am auzit când a intrat. S-a sprijinit greu de mine. A împietrit, uitându-se la tata. O îmbrăţişez cu putere. Să simtă că sunt alături. Că sunt alături de ea. Viu.

Mama a oftat adânc. Şi-a tras încet umerii, eliberându-se. Mi-a atins mâna blând: "Mulţumesc, mă descurc". A mai oftat o dată. A făcut un pas înainte, spre masă. A stat puţin privind faţa tatei. A îndreptat gulerul cămăşii care se strâmbase, murdar de noroi. A mângâiat delicat cu degetele obrazul tatei. A ridicat privirea spre medicul-şef.
- O să-l iau. Daţi-mi, vă rog, o maşină.

Medicul-şef s-a mirat.
- Unde îl luaţi?
- Acasă.

Medicul-şef se uită suspicios la mama.
- De ce acasă? Trebuie îngropat.

Mama parcă nu aude.
- Şi, dacă se poate, spuneţi-i tâmplarului, nenea Vasia, să facă un coşciug. O să plătesc.

Medicul-şef a priceput în cele din urmă.
- Vera, ne jigniţi... Chiar noi o să-l îngropăm. Nu vă neliniştiţi, o să facem totul cum trebuie. Chiar acum îi trimit pe sanitari să sape mormântul. Până la lăsarea serii mai e mult timp...

Mama vorbeşte egal, fără nicio expresie:
- Trebuie să petreacă noaptea acasă.

Medicul-şef se încruntă. Ştiu ce-şi spune. "E spitalul meu. E personalul meu. Eu sunt medicul-şef. Eu sunt şeful. Eu voi decide ce să facă, cum să-l îngroape. De unde să ştie o rusoaică cum trebuie să fie îngropat? După legea noastră, nu după cea rusească, nu după cea sovietică..."

Dar spune cu totul altceva cu voce tare:
- Vera-djon, şi tradiţiile naţionale trebuie respectate...

Ştiu la ce se gândeşte. "Ce-o să spună oamenii din sat dacă o să permit să nu fie îngropat după lege? O să spună că Hakimov nu are nicio autoritate. Dar poate că Hakimov nu ştie cum e corect? Poate că nu a fost învăţat?"

Acel medic care-i şoptise mai înainte la ureche îi şopteşte din nou. Medicul-şef tace, se gândeşte. Ce l-o fi sfătuit cel care îi şoptise? Ce ştiu ei şi noi nu ştim?! Medicul-şef continuă:
- Vera-djon... Tace puţin, dă din cap spre cel care-i şoptise: Bine zice Akmol Hodjievici. Aţi trăit atâţia ani împre- ună cu răposatul Umar... Fiul lui e aici... Desigur, se cuvine să-l îngropaţi chiar dumneavoastră...

De ce? De ce a cedat aşa de uşor? Şi ce-i şopteşte din nou acela?

Medicul-şef ordonă:
- Chemaţi-l pe nea Vasia.

Unul dintre medici ocoleşte masa, se trecoară pe lângă noi. Toţi tac. Mama întreabă deodată, neliniştită:
- Unde e cămaşa ta, Andrei?
- Care cămaşă?
- De ce eşti dezbrăcat?

Mă uit: nu am cămaşă.
- Nu ştiu...
- De ce eşti dezbrăcat? Ce s-a întâmplat? Unde ai fost?
- Am săpat...

În ochii mamei e groază:
- Ai săpat...? Ce ai săpat?!
- Mamă, muncesc... O fundaţie...

Şi-a tras răsuflarea. I-a apărut un gest ciudat, necunoscut până acum - îşi trece mâna peste obraz, ca şi cum şi-ar da jos ceva de pe faţă.
- Slavă Domnului... Am crezut... Ah, nu ştiu... Şi deodată, hodoronc-tronc: Andrei, trebuie să te îmbraci.
- Cu ce?
- Nu te certa cu mine! Imediat să te îmbraci!! Ai auzit? I-me-di-at.
- Mamă!!

Parcă şi-a venit în fire:
- A, da, desigur...

Intră nenea Vasia. Şi-a făcut cruce. Mă uit cum îşi desface metrul pliant de tâmplărie şi-mi zic: de ce măsoară masa, nu pe tata? De ce ia măsurile aşa de mari?
- De ce nu notezi? întreabă sever medicul-şef.
- Încă mai am capul pe umeri. Până la venirea serii o să-l facem, a pufnit nenea Vasia şi a ieşit.

Sanitarii l-au mutat pe tata înapoi, în "Salvare", Ali a por- nit motorul, mama s-a aşezat alături de el, iar eu în furgonetă, lângă tata, şi l-am dus acasă la noi.

Acasă mama mi-a spus să întind masa din camera mare, la care de regulă mâncam când venea tata. Ali m-a ajutat să-l duc pe tata în casă şi să-l pun pe masă. Mama a poruncit să se încălzească apă în căldări. A venit fuga de la şcoală şi Zarinka, a îmbrăţişat-o pe mama şi au început să plângă.

Mama ne-a dat afară din cameră pe mine şi pe Zarinka şi a spălat singură trupul. Am vrut s-o ajut, dar s-a împotrivit cate- goric. Eu doar îi aduceam căldările cu apă caldă la uşa închisă şi vărsam afară ligheanul pe care mi-l dădea.

A venit repede şi Ravil.
- Hai să ieşim puţin.

Am ieşit în cerdac. A început să vorbească în şoaptă:
- Unde te-ai băgat? Kamikaze. Ce să zic, aviator, eroul Gastello^[iii]. Trebuia să-ţi ţii gura, bine, bine. Să te ascunzi ca Lenin în mausoleu. Să afli pe ascuns totul. Să le scoţi de aici pe maică-ta şi pe soră-ta. Să verşi sângele cui trebuie, pe ascuns, pe ascuns, şi să dispari frumuşel. Războiul acoperă totul. Aşa l-au terminat şi pe taică-tu.
- Cine?! Tu ştii!
- Nu ştiu nici pe dracu'.
- Ştii!
- Drept cine mă iei? Cine sunt eu, mă rog?! Sunt numai zvonuri. Nimic concret. Ce, eşti pentru prima dată aici, în Vatan? Oamenii spun prostii. Nimeni nu zice cu voce tare. Spun tot felul de vorbe...
- Cine? Hakberdîev, speculantul, da?
- Ascultă, mulţi au avut un dinte împotriva tatălui tău...
- Dar de ce?! Ce le-a făcut?!
- Andriuha, trebuie să plecaţi. Acum nu mai puteţi trăi în Vatan.
- Nu plec de aici până nu-mi dau seama ce s-a întâmplat.
- Eşti nebun, o să te omoare. Şi crezi că numai pe tine? O să vă răpună pe toţi trei, niciun câine nu va zice nici pâs.
- N-am unde, Ravil. N-am unde. Şi n-am nicio copeică.

A lovit cu pumnul în balustradă:
- Te-au luat prin împresurare! Şi-a şters faţa cu palmele. Andriuha, o să-i cer un avans lui Hakberdîev. Tu să nu vii. De fapt, stai acasă ca un şoarece. Îngropaţi-l şi rămâneţi aşa, liniştiţi.
- Nu i-am spus încă nimic măicuţei. Ea nu ştie.
- Prostule, nu mi-e milă de tine. Mi-e milă de maică-ta şi de soră-ta. Ţi-ai dat drumul la gură, drace... Ai speriat-o pe bătrâna cu sula groasă. Păi, lor puţin le pasă şi dacă faci plângere la Duşanbe, la Moscova sau la Paris. Dar ei nu iartă. La noi şi pentru mai puţin au fost omorâţi oameni.

Din nou ei. Ştie el, e tătar isteţ, ştie!
- Ravil, te rog ca pe un frate, cine e?
- Tare-ţi mai place să faci pe eroul. La mamă, la mamă să te gândeşti... Ei, bine, Andriuha, ţine-te tare. Dacă ai nevoie de ceva, strigă, imediat vin... Acum trebuie să fug, iartă-mă. Mâine-dimineaţă o să fiu la tine. Ca săgeata. Eu şi Karl o să ne învoim de la lipitoarea asta. Dacă nu ne dă drumul, să sape el cu calul, noi plecăm.

Ne-am îmbrăţişat, ne-am apropiat frunţile şi a plecat. Nu m-am supărat. Ştiu că ar fi rămas, dacă ar fi putut.

În cele din urmă, mama a scos pe hol un morman de pro- soape ude şi a adus căldările goale. Când ne-a chemat, tata era întins pe masă cu mâinile împreunate pe piept, îmbrăcat în costumul din fire sintetice, care de regulă se află în şifonierul nostru. Gulerul cămăşii a fost ridicat, colţurile au fost prinse cu un bold, ca să ascundă tăietura de pe gât. Masa e acoperită cu cea mai bună faţă de masă a noastră, de sărbătoare. Nu-mi imaginez cum s-a descurcat mama singură.

Ea stătea la căpătâiul tatei, cu fruntea pe masă.
- Copii, probabil de mult vi s-a făcut foame. Zarinka, pregăteşte ceva pentru voi, spuse ea fără să ridice capul.
- Mamă, nu vrem.

Zarinka s-a apropiat de mama şi a îmbrăţişat-o cu putere.

---