2001: Odiseea spaţială

Arthur C. Clarke (16 decembrie 1917 - 19 martie 2008), autor de science-fiction, inventator şi futurolog britanic, rămas celebru pentru seria de romane SF Odiseea spaţială.

S-a născut în Minehead, Somerset, Anglia. După ce a absolvit gimnaziul şi Huish's Grammar School din Taunton, nu şi-a putut permite să urmeze universitatea şi s-a angajat la Ministerul Educaţiei. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a servit în Royal Air Force ca instructor şi tehnician radar, fiind trecut în rezervă cu gradul de locotenent. După război a absolvit King's College London, secţia matematică şi fizică.

Clarke a fost preşedintele Societăţii Interplanetare Britanice între anii 1946-1947, respectiv 1951-1953. Deşi nu a iniţiat conceptul de sateliţi geostaţionari (în ciuda legendei care susţine contrariul), a contribuit hotărâtor cu ideea că aceşti sateliţi pot fi relee ideale de telecomunicaţii. În onoarea activităţii sale, International Astronomical Union a recunoscut în mod oficial orbita geostaţionară de deasupra Ecuatorului ca Orbita Clarke.

Între 1937 şi 1945, Clarke a publicat câteva povestiri în publicaţii minore, dar debutul profesional s-a consemnat în 1946, textul Loophole apărând în revista Astounding Science Fiction. Din 1951 s-a dedicat exclusiv carierei de scriitor. În 1956 a emigrat în Sri Lanka (pe atunci Ceylon), în special pentru a-şi satisface pasiunea pentru scufundările subacvatice şi a locuit acolo până s-a stins din viaţă, în 2008.

În 1998 a primit distincţia de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic, în anul 2000 regina i-a conferit titlul de Sir, iar în 2005 a căpătat cel mai important titlu civil din Sri Lanka: Sri Lankabhimanya. A primit de asemenea Premiul UNESCO-Kalinga pentru popularizarea ştiinţei în 1961, a fost nominalizat la premiile Oscar în 1969 pentru scenariul filmului Odiseea spaţială 2001, scris împreună cu Stanley Kubrick, şi la Premiul Nobel pentru Pace, 1994.

Premii şi distincţii SF: SFWA Grand Master, trei premii Hugo şi Nebula, câte un premiu Campbell Memorial, Locus, British SF, International Fantasy, Jupiter, Geffen, precum şi două premii Seiun.

Seria Odiseelor spaţiale combină temele science-fiction cu meditaţia metafizică. Toate descriu zboruri spaţiale în sistemul solar şi întâlniri cu "monolitul negru". Arthur C. Clarke a declarat iniţial, în introducerea la 2001: Odiseea spaţială, că nu este posibilă niciun fel de urmare şi că nu are nici cea mai mică intenţie de a scrie vreuna, dar descoperirile ştiinţifice din sistemul solar l-au făcut să se răzgândească.

Un science fiction clasic pe lista cărţilor de citit într-o viaţă, ecranizat magistral de Stanley Kubrick.
*
Luna ascunde o mare enigmă. Drept urmare, pentru prima oară, oamenii sunt trimişi departe, în spaţiu.

Dar, cu mult înainte să ajungă la destinaţie, totul începe să meargă extrem de prost pentru echipajul de la bordul Discovery, aflat în drumul spre Saturn. Nava este comandată de HAL9000, un super-computer cu inteligenţă artificială, capabil de cele mai dezvoltate funcţii cognitive, mai dezvoltate poate şi decât ale minţii umane.

Povestea semnată de Arthur C. Clarke este prima parte a unei serii ce funcţionează ca parte esenţială a coloanei vertebrale a literaturii SF, o alegorie scrisă impecabil despre explorarea universului şi despre reacţia universului la umanitate.

"O viziune existenţială şi în acelaşi timp mistică, ştiinţifică, dar şi teologică... o capodoperă SF!" (Saturday Review)


Nava se afla la numai treizeci de zile de Pământ, şi totuşi lui David Bowman nu-i venea să creadă că trăise vreodată altundeva decât în mica lume închisă din Discovery. Toţi anii de antrenament, toate misiunile anterioare de pe Lună şi Marte păreau să aparţină unui alt bărbat, într-o altă existenţă.

Frank Poole recunoştea că simte la fel, afirmând uneori în glumă că regretă faptul că cel mai apropiat psihiatru se află la o sută de milioane de kilometri distanţă. Însă acest sentiment de izolare şi singurătate era uşor de înţeles şi nu semnala o anormalitate.

În cei cincizeci de ani de când oamenii se aventuraseră în spaţiu, nu mai existase nicio expediţie ca asta. Proiectul demarase cu cinci ani în urmă, sub numele de Jupiter - prima expediţie umană dus-întors către cea mai mare dintre planete. Nava era aproape pregătită pentru călătoria de doi ani, când, oarecum neaşteptat, profilul misiunii se modificase.

Discovery avea să meargă în continuare către Jupiter, însă nu se va mai opri acolo. Nici măcar nu avea să încetinească în sistemul jovian, ci, dimpotrivă, urma să profite de câmpul gravitaţional al gigantului pentru a-şi face vânt şi mai departe de Soare. Aidoma unei comete, va atinge marginile sistemului solar către ţinta ei finală, gloria inelată a lui Saturn. Şi fără a se mai întoarce vreodată.

Pentru Discovery drumul se va sfârşi acolo; totuşi, echipajul nu nutrea câtuşi de puţin intenţia de a se sinucide. Dacă totul mergea bine, aveau să se întoarcă pe Pământ în şapte ani, dintre care cinci scurgându-se într-o clipă în somnul lipsit de vise al hibernării, în aşteptarea neconstruitului încă Discovery II.

Termenul "salvare" era evitat cu grijă în toate documentele şi declaraţiile de presă ale Agenţiei de Astronautică, deoarece implica posibilitatea unui anumit eşec al planurilor şi de aceea cuvântul agreat era "re-dobândire". Dacă ceva nu mergea conform previziunilor, nu se punea problema unei operaţiuni de salvare la o distanţă de un miliard şi jumătate de kilometri de Pământ.

Era un risc calculat, similar tuturor expediţiilor în necunoscut, însă jumătate de secol de cercetări dovediseră că hibernarea artificială era perfect sigură, deschizând astfel noi perspective călătoriei spaţiale. Până la această misiune totuşi ele nu fuseseră exploatate pe deplin. Cei trei membri ai echipei de cercetare, de care nu va fi nevoie până la ultima fază a apropierii de Saturn, aveau să doarmă pe tot drumul. Se economiseau în acest mod tone de alimente şi de alte consumabile; la fel de important, în momentul intrării în acţiune, echipa avea să fie odihnită şi atentă, şi nu obosită de o călătorie de zece luni.

Discovery urma să intre pe o orbită în jurul lui Saturn, devenind un nou satelit al giganticei planete. Se va deplasa înainte şi înapoi pe o elipsă de trei milioane de kilometri, care o va aduce lângă Saturn, apoi printre orbitele sateliţilor săi majori. Astronauţii aveau să dispună de o sută de zile în care să cartografieze şi să studieze o lume cu o suprafaţă de opt ori mai mare decât cea a Terrei şi înconjurată de o pleiadă de cel puţin cincisprezece sateliţi - unul dintre ei la fel de mare ca Mercur.

Probabil acolo se găseau suficiente minuni pentru secole de studiu; prima expediţie nu putea fi decât o recunoaştere preliminară. Tot ce vor găsi va fi transmis prin radio pe Pământ, astfel încât, chiar dacă exploratorii nu se vor mai întoarce, descoperirile lor nu vor fi pierdute.

La finalul celor o sută de zile, Discovery va trage cortina. Echipajul va intra în hibernare şi doar sistemele esenţiale vor continua să funcţioneze, vegheate de neobositul creier electronic. Nava se va roti în jurul lui Saturn pe o orbită determinată cu o asemenea precizie încât şi într-o mie de ani oamenii aveau să ştie unde să o caute.

Dar numai după cinci ani, potrivit planurilor actuale, Discovery II va sosi acolo. Chiar dacă va întârzia un an sau doi, pasagerii adormiţi nu vor simţi nicio diferenţă. Pentru ei, ceasul va fi oprit, aşa cum se oprise deja pentru Whitehead, Kaminski şi Hunter. Uneori, Bowman, comandantul, îşi invidia colegii inconştienţi din pacea îngheţată a hibernacolelor. Cei trei erau liberi de orice răspundere şi feriţi de plictiseală; până la destinaţie, lumea exterioară încetase să existe pentru ei.

Dar pe ei această lume îi veghea prin intermediul display-urilor senzorilor biologici. Îngrămădite printre instrumentele punţii de control se găseau cinci panouri mici, marcate Hunter, Whitehead, Kaminski, Poole şi Bowman. Ultimele două erau albe, lipsite de viaţă; timpul lor nu avea să vină decât după un an.

Celelalte prezentau constelaţii de lumini verzui vestind că totul merge bine, pe fiecare dintre ele aflându-se ecrane unde o serie de luminiţe liniare trasau ritmurile lente ale pulsului, respiraţiei şi activităţii cerebrale. Erau momente când Bowman, deşi perfect conştient de inutilitatea măsurii, întrucât alarma ar fi sunat numaidecât dacă ceva ieşea din limitele normalului, conecta circuitul audio. Asculta pe jumătate hipnotizat bătăile infinit de încete ale inimilor colegilor săi, cu ochii fixaţi pe curbele sincrone de pe ecran.

Cele mai fascinante erau display-urile de monitorizare a electroencefalogramelor - semnăturile electronice a trei personalităţi care existaseră cândva şi care într-o bună zi îşi vor relua existenţa. Liniile luminoase erau lipsite de vârfuri şi de văi, de exploziile electrice marcând activitatea unui creier treaz sau chiar a unuia în stare de somn. Dacă mai exista o urmă de conştiinţă, atunci ea se găsea dincolo de capacitatea de detecţie a instrumentelor şi dincolo de memoria umană.

Acest ultim adevăr Bowman îl ştia din proprie experienţă. Înainte de a fi selectat pentru misiune, reacţiile sale la hibernare fuseseră testate îndelung. Nu ştia încă sigur dacă pierduse o săptămână din viaţă sau dacă-şi amânase eventuala moarte cu acelaşi interval de timp.

Atunci când electrozii îi fuseseră ataşaţi pe frunte, iar generatorul inductor de somn începuse să pulseze, înaintea ochilor văzuse un efemer aranjament de modele caleidoscopice în mişcare. Apoi ele se topiseră, iar întunericul îl înghiţise. Nu simţise injecţiile, cu atât mai puţin cea dintâi atingere a frigului în momentul în care temperatura corpului îi fusese redusă la numai câteva grade deasupra lui zero. Se trezi şi i se păru că de-abia închisese ochii. Ştia însă că e o iluzie; cumva, era convins că se scurseseră mai mulţi ani. Misiunea fusese oare dusă la bun sfârşit? Ajunseseră lângă Saturn, îşi finalizaseră cercetările, intraseră în hibernare? Se afla Discovery II aici, pregătită să îi transporte înapoi pe Pământ? Rămase într-o stare de confuzie, incapabil să distingă amintirile reale de cele imaginare. Deschise ochii, dar puţine erau de văzut, exceptând o aglomerare de lumini care îl nedumeri vreme de câteva minute.

Apoi înţelese că privea lămpile indicatoare de pe panoul de control, chiar dacă îi era imposibil să-şi concentreze privirea asupra lor. Curând renunţă să mai încerce. Deasupra sufla un curent de aer cald, îndepărtându-i gerul din oase. Dintr-un difuzor plasat în spatele capului curgea o muzică liniştită şi stimulatoare, crescând în intensitate încetul cu încetul. Apoi o voce prietenoasă, pe care o ştia însă ca generată de computer, i se adresă:
- Devii operaţional, Dave. Nu te ridica şi nu face mişcări violente.

Nu încerca să vorbeşti.

Nu te ridica! gândi Bowman. Asta era amuzant! Se îndoia c-ar fi fost în stare să mişte şi un deget. Spre surprinderea lui, constată totuşi că nu avea dreptate. Se simţea foarte mulţumit, într-un mod confuz şi cam stupid. Ştia vag că nava de salvare trebuia să fi sosit, că secvenţa automata de reanimare fusese activată şi că în scurt timp va întâlni alte finite umane. Era bine, dar nu-l entuziasmă. Simţi că-i este foame. Computerul, desigur, îi anticipase dorinţa.
- Lângă mâna ta dreaptă se află un buton de semnalizare, Dave. Dacă îţi este foame, te rog să apeşi pe el.

Bowman îşi forţă degetele să caute în jur şi descoperi butonul cu formă de pară. Uitase totul despre el, deşi probabil ştiuse că se găsea acolo. Ce altceva mai uitase? Oare hibernarea afecta memoria? Apăsă butonul şi aşteptă. Câteva minute mai târziu, un braţ metalic se mişcă dinspre peretele cuşetei, iar un sfârc de plastic îi coborî spre buze. Supse cu poftă şi un lichid cald şi dulce i se scurse pe gâtlej, dându-i energie cu fiecare picătură. Braţul se retrase şi el se odihni din nou. Apoi constată că îşi putea mişca mâinile şi picioarele; gândul de a merge nu mai reprezenta un vis imposibil. Cu toate că îşi simţea puterile revenindu-i cu repeziciune, ar fi fost fericit să rămână întins acolo pentru veşnicie dacă nu ar fi fost stimulii externi. Un alt glas îi vorbi, iar de astă dată era uman, nu o construcţie de impulsuri electrice asamblată de un procesor electronic.

Era o voce familiară, deşi trecu ceva timp până ce o recunoscu.
- Bună, Dave! Îţi revii de minune. Acum eşti în stare să vorbeşti. Ştii unde te afli?

Îşi pusese deja întrebarea. Dacă se găsea într-adevăr pe orbită în jurul lui Saturn, atunci ce se întâmplase pe parcursul lunilor de când părăsise Pământul? Începu din nou să se întrebe dacă nu cumva suferea de amnezie. Paradoxal, gândul îl linişti. Dacă îşi amintea cuvântul "amnezie", atunci creierul i se găsea într-o stare destul de bună...

Nu ştia însă unde se află, iar vorbitorul de la celălalt capăt al circuitului îi înţelese pe deplin situaţia.
- Nu-ţi face griji, Dave! Sunt Frank Poole. Îţi supraveghez inima şi respiraţia - totul este perfect normal. Relaxează-te, ia-o uşurel. Acum vom deschide uşa şi te vom scoate.

O lumină blândă inundă camera; observă forme mişcătoare profilându-se pe deschidere. Şi în acel moment întreaga memorie îi reveni şi ştiu exact unde se găseşte.

Deşi se întorsese teafăr din cele mai adânci hotare ale somnului, vecine cu cele ale morţii, lipsise doar o săptămână. Când ieşi din hibernacol, nu văzu cerul rece al lui Saturn; acesta se afla la un an în viitor şi un miliard de kilometri distanţă. Se găsea încă în simulatorul Centrului Spaţial de Zbor Houston, sub arzătorul soare texan.


Dar în prezent Texasul nu era vizibil, şi chiar Statele Unite erau dificil de observat. Deşi jetul reactiv al motoarelor fusese oprit de mult, Discovery încă naviga cu trupul în formă de săgeată îndreptat în direcţie opusă Terrei, cu întregul echipament de studio optic aţintit spre planetele exterioare unde se afla destinaţia ei.

Un telescop era însă mereu îndreptat către Pământ. Fusese montat ca o cătare de armă pe marginea antenei de comunicaţii, asigurând menţinerea continuă a parabolei pe direcţia prescrisă. Atât timp cât Pământul rămânea centrat în crucea telescopului, vitala legătură de comunicaţii se păstra intactă, iar mesajele circulau într-un sens sau altul de-a lungul unui invizibil fascicul care se lungea zilnic cu trei milioane de kilometri.

Cel puţin o dată în fiecare cart Bowman privea spre casă prin telescopul de aliniere. Deoarece Pământul se situa acum mult înapoi spre Soare, îi prezenta lui Discovery emisfera sa întunecată, iar pe ecranul central de observaţie planeta apărea asemenea unei semiluni argintii, strălucitoare, ca o altă Venus.

Era greu să identifici trăsături geologice pe acel arc alb în continua micşorare, căci norii şi reflexiile luminii le ascundeau, însă chiar şi porţiunea întunecată fascina, punctată fiind de lumi nile oraşelor. Uneori acestea ardeau cu o flacără constantă, alteori clipeau, când deplasările atmosferice treceau pe deasupra lor.

Existau şi perioade în care Luna, de pe orbita ei, dezvăluia ca un lampion mările şi continentele Pământului. Atunci, cu o tresărire de recunoaştere, Bowman putea distinge ţărmuri familiare sclipind în spectrala lumină selenară. Iar alteori, când Pacificul era calm, reuşea să observe chipul Lunii reflectat în apele sale, aducându-şi aminte de nopţi petrecute sub palmieri din lagune tropicale.

Şi totuşi nu nutrea regrete pentru acele frumuseţi pierdute. Le trăise pe toate în cei treizeci şi cinci de ani ai vieţii şi era hotărât să le guste iarăşi, când se va întoarce bogat şi celebru. Adevărat, între timp distanţa le făcea să pară şi mai preţioase.

Al şaselea membru al echipajului nu avea astfel de probleme, întrucât nu era uman. Avansatul computer HAL 9000 constituia creierul şi sistemul nervos al navei. Hal (de la Heuristically programmed ALgorithmic computer, atât şi nimic mai puţin) reprezenta capodopera celei de-a treia generaţii de computere. Aceste generaţii păreau să fie despărţite de intervale de circa douăzeci de ani, iar gândul că apariţia alteia era deja iminentă îngrijora o bună parte a populaţiei.

Prima se situase în anii '40, când de mult depăşitul tub electronic făcuse posibilă existenţa unor neghiobi stângaci şi rapizi precum ENIAC şi succesorii săi. Apoi, prin 1960, a apărut microelectronica. Odată cu ea a devenit limpede că inteligenţe artificiale, cel puţin la fel de puternice ca omul, nu trebuiau să fie mai voluminoase decât o masă de birou - dacă ştiai cum anume să le construieşti.

Probabil că nimeni nu avea să ştie niciodată, dar nu conta. În anii '80, Minsky şi Good demonstraseră că reţelele neuronice se puteau genera automat, reproducându-se potrivit oricărui program arbitrar de învăţare. Creierele artificiale puteau fi crescute într-un proces izbitor de apropiat de cel al dezvoltării unuia uman. În orice caz, detaliile precise n-aveau cum să fie cunoscute şi, chiar dacă ar fi fost, ar fi depăşit de mii de ori puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Indiferent de modul de funcţionare, rezultatul final îl reprezenta o inteligenţă artificială, care reproducea - unii filozofi preferau termenul de a mima - cea mai mare parte a activităţilor creierului uman, dar mult mai rapid şi mai precis. Costa extrem de mult; se construiseră doar câteva unităţi din seria Hal 9000. Fusese însă suficient ca vechea glumă "întotdeauna e mai uşor să faci creiere organice fără a fi calificat" să înceapă să sune puţin a gol.

Hal fusese pregătit pentru această misiune la fel de minuţios ca tovarăşii săi umani, dar de multe ori mai rapid; pe lângă viteza sa de achiziţie a datelor, el nu dormea niciodată. Principala lui sarcină era aceea de a supraveghea sistemele de suport vital, verificând încontinuu presiunea oxigenului, temperatura, etanşeitatea carcasei, nivelul de radiaţii şi toţi ceilalţi factori de care depindea viaţa fragilei încărcături umane. Era capabil să întreprindă complicate manevre de navigaţie şi să execute cuvenitele corecţii la momentul potrivit. Şi mai controla hibernacolele, executând modificările necesare, injectând infime cantităţi de lichid intravenos ce menţineau în viaţă organismul.

Prima generaţie de computere primea informaţiile prin intermediul tastaturilor, răspunzând cu imprimante de viteză sau ecrane vizuale. Hal putea să răspundă în acelaşi mod, dar majoritatea comunicaţiilor cu colegii săi de bord le efectua prin vorbe. Poole şi Bowman i se adresau lui Hal ca unei fiinţe omeneşti, iar el răspundea într-o engleză perfectă, asimilată în timpul săptămânilor scurtei sale copilării electronice.

Dacă Hal era sau nu capabil de gândire constituia o întrebare al cărei răspuns fusese dat de matematicianul englez Alan Turing în 1940. Acesta arătase că, dacă cineva ar fi reuşit să poarte o conversaţie îndelungă cu o maşină - prin mijlocirea tastaturii sau a microfonului, nu conta - fără să distingă replicile computerului de cele pe care le-ar fi dat o persoană, atunci însemna că maşina gândeşte, după orice definiţie a termenului. Iar Hal trecea cu uşurinţă testul Turing.

Exista chiar posibilitatea ca la un moment dat să preia comanda navei. În caz de necesitate, dacă nimeni nu răspundea semnalelor sale, urma să încerce să-i trezească pe membrii adormiţi ai echipajului prin stimuli electrici şi chimici. Dacă nu ar fi reacţionat, ar fi semnalizat Pământului, aşteptând noi instrucţiuni. Iar dacă Pământul ar fi rămas la rândul lui tăcut, ar fi fost nevoit să ia acele măsuri pe care le-ar fi considerat adecvate siguranţei şi continuării misiunii - al cărei scop real numai el îl cunoştea, scop pe care colegii săi umani n-aveau cum să-l ghicească.

Poole şi Bowman se referiseră adesea la propriile lor persoane ca la îngrijitori sau oameni de serviciu pe o navă perfect capabilă să-şi poarte singură de grijă. Ar fi fost uimiţi şi probabil puţin indignaţi să descopere cât adevăr conţinea gluma lor.