Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Fiul lui Takumi


Tony Mitton, traducere de Oana Duşmănescu

15.05.2019
Editura Pandora M
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Tony Mitton
Fiul lui Takumi
Editura Pandora M, 2019

traducere din engleză de Oana Duşmănescu



***
Intro

Tony Mitton scrie poezie şi proză pentru copii. Fiul lui Takumi este primul său roman pentru tinerii cititori. Operele sale sunt multipremiate, cea mai recentă distincţie fiind Premiul pentru Poezie CLPE, acordat volumului Wayland. Tony Mitton locuieşte în Cambridge împreună cu familia sa.
*
Viaţa e imprevizibilă şi variată şi nimic nu durează pentru totdeauna. Cel mai important e să trăim şi să iubim şi, dacă se poate, să facem un lucru bun din când în când.

Într-un sătuc din Japonia, tânărul Ryo tânjeşte după aventură şi adrenalină. După ce vede un războinic singuratic înfruntând o bandă de tâlhari, îşi dă seama că vrea să fie ca el. Află că bărbatul face parte dintr-un grup de războinici numit Cei Tainici şi decide imediat că va pleca de acasă pentru a li se alătura.

În călătoria care îl va ajuta să îşi afle vocaţia, Ryo va întâlni războinici curajoşi, călugări înţelepţi şi prieteni de nădejde, dar va fi şi martorul unor tragedii tulburătoare. Întreaga experienţă îl va ajuta să înţeleagă ce înseamnă să îţi urmezi visurile şi cum îţi poţi găsi locul în lume.

*
Fragment

Pentru voi toţi... dar şi pentru mine. TM
"Tot ce-ntâlniţi e o cale ce poate fi urmată."
(Vechi proverb buddhist)

Acum sunt bătrân, aşa că e posibil să nu mai înţeleg bine vremurile. În curând, viaţa mea se va sfârşi şi alţii vor hotărî ce se va-ntâmpla cu lumea. Deja cei mai tineri se uită la mine şi văd doar o relicvă, o fiinţă cu prea puţine de oferit lumii de astăzi.

Dar am o poveste de spus. Şi simt nevoia de a o pune pe hârtie, ca să aibă o şansă de supravieţuire. Pentru că eu cred din tot sufletul că are în ea adevăruri care trebuie să fie recunoscute, lucruri care le vor fi de folos oamenilor de peste tot şi din orice epocă.

Povestea aceasta s-a petrecut în trecut, în nişte vremuri în care valorile şi obiceiurile erau cu totul altele. Dar eu cred că esenţa ei poate fi relevantă şi pentru cei ce trăiesc acum, şi pentru cei ce vor trăi în viitor.

Ascultaţi-o cu răbdare. Căci, deşi felul meu de-a povesti e învechit, s-ar putea să găsiţi un sens în istoria mea, mai mult decât de simplu haz. Ca multe alte poveşti, are un erou principal. Şi cu toţii suntem eroii propriilor noastre poveşti, desigur. Deci, chiar dacă la început veţi crede că eroul acesta are prea puţin în comun cu voi, pe măsură ce povestea va merge înainte veţi simţi că experienţele lui vă vor atinge sufletul mai mult decât vă puteţi închipui.

Dar dacă vorbele acestea se cuvin să fie scrise pe hârtie, lăsaţi-mă să purced. Lăsaţi-mă să încerc, pe cât pot eu de bine, să vă spun tuturor povestea fiului olarului.


Capitolul unu

Ryo era fiul unui olar. Vieţuia într-o colibă mică, într-un cătun îndepărtat din munţi, în Vechiul Chazan. Tatăl său avea un atelier micuţ, într-o parte a colibei. Aici îşi făurea oalele, iar alături îşi ridicase cuptoarele de ardere, pentru atunci când trebuia să le treacă prin foc. Era un olar bun, un olar priceput, iar oamenii veneau de pretutindeni, din depărtări, ca să-i cumpere marfa. Se spunea că oalele lui au acea "esenţă specială" pe care trebuie s-o aibă toate oalele bune, cea care le face mai mult decât nişte simple blide de folosit zi de zi. Erau de folos, fireşte. Erau necesare. Dar erau considerate, în acelaşi timp, adevărate opere de artă. Unii le cumpărau pentru a le aşeza în altarele lor sacre, în spaţiile micuţe din casele lor care adăposteau o vază singuratică, ce ţinea în ea o creangă simplă şi înflorită, cu o ideogramă caligrafiată deasupra ei, pe perete. Altarele acestea erau făcute ca să le amintească oamenilor faptul că şi ei făceau parte din natură, că nu erau separaţi de lucrurile din jurul lor. Chiar şi oalele pe care le foloseau ca să mănânce, să bea şi pentru alte scopuri erau făcute din lut, apă şi foc, din transformările naturale ale pământului din care-şi recoltau hrana, pământul care le sprijinea paşii când mergeau. Takumi, tatăl lui Ryo, ştia toate astea şi-şi revărsa cea mai mare parte a energiei sale în făurirea oalelor şi a altor obiecte de lut. Restul grijii sale se-ndrepta spre familia sa, spre Ryo, fiul său. Şi spre Emi, soţia lui, şi Hana, fiica sa.

Aşa că Ryo era, într-un fel, norocos. Avea întotdeauna ce să mănânce, un loc cald unde să trăiască şi să doarmă, haine de-mbrăcat şi oameni iubitori în jurul lui. Traiul familiei sale era simplu, dar îndestulător şi sigur.

Ajung cu povestea în clipa în care Ryo are doisprezece ani. Este chiar la acea vârstă când începe să se preschimbe din băiat în bărbat. În multe privinţe e tot un copil, dar devine din ce în ce mai conştient de viaţa de adult care-l aşteaptă. De câtva timp îşi ajută tatăl în atelier, învăţând tainele modelării lutului. De unde vine, cum să-l pregăteşti, cum să îndupleci un cocoloş de pământ aflat pe o roată să devină o oală care merită pusă la ars în cuptor. Cum să amestece smalţul cu care să acopere oala. Chiar şi începuturile acestui meşteşug atât de delicat: cum să ridice un cuptor, cum să aprindă şi să stăpânească un foc care va transforma lutul în blide arse şi smălţuite.

Tatăl său şi-a dat seama că are priceperea sau, mai degrabă, acel grăunte de corectitudine care i-ar fi permis de-a lungul vremii, să devină un bun olar. Ba chiar un olar minunat. Dar asta depindea de timp, muncă, chef şi alte lucruri mai greu de prevestit. În plus, Takumi era un om destul de înţelept. Aşa că ştia cât e de important să trăieşti clipa şi să nu te gândeşti prea mult la viitor. Desigur, trebuia să asigure bunăstarea familiei sale. Trebuia să fie prudent. Dar ştia că nu trebuie să aibă mai multe ambiţii, mai ales când se afla la mâna altor oameni, care sunt întotdeauna imprevizibili. Chiar şi cei pe care-i cunoaştem cel mai bine ne pot lua prin surprindere uneori, cu deciziile lor bruşte şi cu schimbările lor neaşteptate. Aşa că ştia că el, însuşi tatăl lui Ryo, care-l crescuse pe Ryo din pruncie, urmărindu-l atent cu dragoste şi grijă, nu putea prezice cursul pe care urma să-l ia viaţa băiatului.

Mama lui Ryo, Emi, era tăcută, graţioasă şi distinsă. Era şi foarte frumoasă, dar Ryo nu prea băga asta de seamă. Copiii tind să-şi ia căminul şi părinţii aşa cum sunt. Pur şi simplu, asta e existenţa lor, cu asta au crescut, asta cunosc. Cum ar putea fi astea altcumva decât "normale"? Numai atunci când lucrurile merg prost sau se petrece vreun dezastru, le trece prin cap şi copiilor să pună la îndoială împrejurările sau pe membrii familiei lor.

Emi avea grijă de casă şi îngrijea o grădiniţă din spatele acesteia, unde creştea legume şi câteva flori, ca să le pună în altarul familiei. Ţinea şi găini, pentru ouă sau carne când nu mai ouau. Celălalt lucru pe care-l făcea pentru a suplimenta veniturile familiei era să ofere ceai şi orez călătorilor, în schimbul a câţiva bănuţi. Un drum trecea prin tot cătunul, astfel încât, din când în când, câte un călător sau doi mai ajungeau pe-acolo. Când vedeau semnul de deasupra uşii lui Takumi Olarul se bucurau deseori să se odihnească puţin şi să zăbovească la un ceai. Vara stăteau la adăpostul umbrarului de paie. Iarna intrau în odaia simplă din faţă ca să se încălzească la micul foc de cărbuni pe care-l găseau arzând acolo.

Iar sora lui Ryo, Hana, ce să vă spun despre ea? Când Ryo avea doisprezece ani, ea avea de-abia nouă, aşadar era o diferenţă de trei ani între ei. Ţineau mult unul la celălalt. Dar diferenţa de vârstă şi faptul că erau băiat şi fată păreau suficiente ca să pună distanţă între ei. Ryo îşi urma tatăl, în vreme ce Hana stătea lipită de mama sa. Aşa era atunci. Băieţii urmau să devină bărbaţi, iar fetele urmau să devină femei, iar vieţile lor le erau marcate de lucrul acesta. Dacă era mai bine ca acum, eu nu pot spune. Dar aşa stăteau lucrurile pe atunci, pe când povestea mea prindea viaţă.

În lumea aceasta, cu ordinea ei prestabilită, a poposit Străinul. Nu era aşteptat. Pur şi simplu a ajuns în sătuc într-o bună zi, ca unul dintre numeroşii călători care se-ntâmplă să treacă pe-acolo. Privind în urmă, Ryo, mama şi sora sa ar fi putut crede că da, avea o prezenţă specială, o demnitate anume şi un autocontrol neobişnuit pentru cineva atât de umil înveşmântat. Dar pe atunci în cultura noastră, mai ales atunci, trubadurii, sihaştrii şi înţelepţii nu erau ceva ieşit din comun. Ei îmbrăţişau un soi de existenţă numită "sărăcie rafinată", ceea ce voia să-nsemne că ocoleau bogăţia materială şi cultivau bogăţia interioară a inimii, a spiritului, a sufletului. Într-un fel erau ca nişte călugări, deci puteai să-i consideri religioşi. Dar nu aparţineau niciunui ordin. Nu serveau nicio divinitate. Erau nişte indivizi care se mişcau liber prin lume, prin cosmos, cum spuneau ei, căci ei aşa erau înclinaţi să vadă lucrurile.

Chiar în timp ce Străinul stătea în tăcere la umbră, sorbind dintr-un castron cu ceai de grâu, au sosit tâlharii. Dădeau năvală în cătun cu săbiile şi cuţitele lor ce li se izbeau de armură. Aveau părul lung şi răvăşit, bărbile le erau dezordonate şi păreau sălbatici şi înspăimântători. Aproape că simţeai cum tot sătucul tremură de teamă.

Erau trei. Dar ocupau loc cât zece. Treaba lor era să risipească teama şi se pricepeau de minune la asta. Aveau gesturi largi, voci zgomotoase, expresii înfiorătoare şi impresionante. Şi convingeau orice privitor că vor face rău oricui se va pune între ei şi prada lor.

Cei trei tâlhari au ocupat piaţa sătucului, proţăpindu-se chiar în mijlocul drumului. Se uitau cu ferocitate în drumul lor. Era clar că intenţionau să-i sperie pe săteni. Cel mai voinic dintre cei trei, care părea să fie şeful lor, a-nceput să strige, răsucindu-se şi vorbind cu oricine care-l auzea.
- Aduceţi-ne banii şi orice altceva de valoare. Şi daţi-ne şi mâncare. Puneţi-le pe toate jos, în faţa noastră. Dacă ne daţi destule, vom pleca şi nu vom face rău nimănui, până când ne vom întoarce. Dar nu ne faceţi să aşteptăm. Nu suntem răbdători. Aduceţi totul iute, imediat.

Când a terminat de vorbit, satul părea cufundat într-o tăcere profundă. Pentru o clipă totul a încremenit. Era neclintirea fricii şi a nesiguranţei. Nimeni nu voia să se pună cu tâlharii. În acea tăcere un singur cuvânt s-a făcut auzit, tare şi răspicat, ca o pietricică aruncată într-un iaz. A răsunat cu putere, ferm şi încrezător, şi s-a propagat în tot cătunul adâncit în tăcere.
- Nu!

I-a urmat un oftat puternic. Poate că, de fapt, mai mulţi săteni au oftat zgomotos şi s-a auzit ca un singur oftat colectiv. Dar s-a auzit şi un mârâit de indignare din partea tâlharilor.
- Poftim? s-a răstit şeful tâlharilor. Cine îndrăzneşte să mă sfideze? Arată-te şi înfruntă-mă, dacă ai curaj.

Nimic nu s-a clintit. Nimeni nu s-a mişcat. O briză uşoară a trecut peste umbrarele din faţa colibelor. Şi asta n-a făcut decât să sporească starea de nerăbdare. Cine glăsuise? Cine răspunsese tâlharilor cu atâta siguranţă?
- Arată-te imediat sau o să aleg un sătean şi-o să-l omor aici, în faţa tuturor. Ieşi ca să te vedem.

O siluetă banală s-a mişcat uşor şi a străbătut drumul prăfuit, apropiindu-se de tâlhari. Ryo şi-a dat seama că era Străinul, care se ridicase în linişte şi părăsise umbrarul pentru a-i înfrunta pe tâlhari. Ryo voia să spună: "Nu, ăştia sunt tâlhari. O să te rănească sau o să te ucidă. Sunt răi şi cruzi". Asta îi spusese dintotdeauna tatăl său. Şi acum voia să-l avertizeze pe Străin. Dar vorbele i s-au înăbuşit în gâtlej şi, în plus, Străinul stătea de-acum în faţa tâlharilor, la mică distanţă de ei.

Era o imagine bizară, dar foarte vie. O privelişte care n-a mai plecat niciodată de-atunci din amintirea lui Ryo. Cei trei tâlhari voinici, solizi, bărboşi şi înarmaţi până-n dinţi cu arme primejdioase. Şi silueta slabă şi simplă a omului acela banal, îmbrăcat într-un halat zdrenţuit, ca un vagabond. Nu era o luptă egală. Nu păreau deloc forţe echitabile. Tâlharii păreau atât de voinici, greoi, puternici. Iar Străinul semăna cu o umbră, cu fumul unei fiinţe care-ar fi putut fi spulberată de o pală de vânt.

Dar el i-a privit drept în faţă, ca şi cum n-ar fi fost afectat, impresionat de ferocitatea lor. Şi, pur şi simplu, a repetat singurul cuvânt pe care-l rostise mai devreme.
- Nu!

Şeful tâlharilor a căscat ochii. Era uluit. S-a răsucit dintr-o parte în alta, schimbând priviri cu tovarăşii săi. Şi apoi a izbucnit în râs. Un râs zgomotos, din stomac.
- Ăsta-i prostul satului. E clar că idiotul nu pricepe situaţia în care se găseşte. Dar va trebui să-i dăm oricum o lecţie, doar ca să le arătăm celorlalţi că vorbim serios...
- Nu! a repetat Străinul, de data asta un pic mai tare, ca să-l audă toţi cei de faţă.

Şi atunci şeful tâlharilor s-a înfuriat.
- M-am săturat de prosteala asta. Tu ai cerut-o.

Şi-a scos sabia lin, cu mişcările unui luptător priceput. Acesta era un bărbat care ştia să-şi stăpânească armele, un profesionist. Şi totuşi, când s-a repezit la capul Străinului cu viteză şi precizie, lama lui a dat greş, iar el şi-a pierdut echilibrul, împiedicându-se stângaci. Străinul se mişcase atât de iute în ultimul moment, încât sabia îşi ratase ţinta. Un murmur de surprindere s-a auzit dinspre mulţime, iar cei doi complici ai tâlharului păreau că se tem.

Dar furia căpeteniei era deja stârnită, aşa că şi-a recăpătat echilibrul şi s-a întors mânios spre adversarul său. S-a apropiat de el şi a-ncercat din nou să-l lovească. Ceea ce Ryo a văzut după asta l-a făcut să tremure de uimire şi admiraţie. Străinul a făcut pur şi simplu un pas ager într-o parte, şi-a pus piciorul lângă cel al tâlharului şi l-a împins ferm, cu ambele mâini.

Tâlharul s-a prăbuşit în zăngănit de armură şi arme, iar sabia i-a căzut din mână. Străinul a luat-o repede şi a ridicat-o în mâna sa într-o clipită. Acum el stătea cu sabia la gâtlejul tâlharului, ca un şarpe care-ar putea ataca în orice moment. Tovarăşii tâlharului îşi scoseseră şi ei săbiile, dar Străinul i-a săgetat cu o privire ameninţătoare.
- Sunteţi trei, totuşi eu pot ucide nouă oameni fără să mă simt depăşit numeric. Nu vă sfătuiesc să vă băgaţi în lupta asta. Îmi dau seama de aici că nu vă ridicaţi la înălţimea ei. Vedeţi, până şi picioarele voastre sunt greşit plasate. Echilibrul vostru e fragil.

A dat din cap spre cel mai apropiat.
- Te-aş putea face praf din trei mişcări. Apoi a făcut semn spre celălalt.
- Şi pe tine din încă două. Mi-am dat seama câte parale faceţi. Nu mă puneţi la încercare.

Ryo privea de sub umbrar. Era fascinat. Străinul se mişcase cu atâta graţie, mai degrabă ca un dansator decât ca un războinic. Da, era ca şi cum ar fi privit un dans, atât de precis se mişca bărbatul acela. De ce anume îi amintea? Ah, asta era. Era ca atunci când privea cum tatăl lui lua un cocoloş de lut şi-l transforma într-o oală sau într-o vază frumoasă. Părea o graţie fără niciun strop de efort, care izvora parcă de nicăieri, din nimic. Cu toate acestea, din nimic el putea crea ceva.

Iar acum Străinul vorbea. Li se adresa tâlharilor. Nu ţipa, nici nu-i hărţuia, nici măcar nu le grăia poruncitor. Vorbea calm şi egal.
- Fiţi înţelegători. Sunt unul singur, dar pot aduce mai mulţi. Mai mulţi care ştiu să lupte ca mine. Nu ne puneţi la încercare. Veţi pierde. Satul acesta se află sub protecţia noastră. Nu vom fi aici, dar vom sta cu urechile ciulite. Dacă vom auzi că veţi face vreun rău acestui cătun, vom veni pe urmele voastre. Şi vom veni în linişte, pe furiş, din umbră. Nu ne veţi auzi până când nu vă vom pune cuţitele la gât. Nicăieri nu vă veţi afla în siguranţă. E un avertisment, nu o ameninţare. Îndreptaţi-vă. Încercaţi să vă faceţi traiul mai cinstit. Cei care ridică sabia, de sabie vor pieri foarte curând.

Ţineţi-vă departe de necazuri.
- Cine eşti? a murmurat încordat unul dintre tâlhari. De unde vii?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer