Poveste din România de azi - Orchestrele Naţionale de Tineret. Primii 10 ani

Oltea Şerban-Pârâu este muzicolog şi critic muzical, doctor în muzicologie. Este deţinătoarea unui doctorat în muzicologie la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, este membră a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, a Uniunii Criticilor Muzicali "Mihail Jora" şi a Asociaţiei Române a Femeilor în Artă.

Activitatea ei publicistică se traduce în mii de articole publicate, majoritatea pe teme muzicale, în mii de minute de emisiuni şi programe de radio şi în numeroase emisiuni şi apariţii TV. A fost distinsă cu mai multe premii, printre care Premiul pentru originalitatea profilului radiofonic al Consiliului Naţional al Audiovizualului şi Premii pentru publicistică ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A scris volumul De vorbă cu Ruxandra Donose (Editura Operei Naţionale Bucureşti, Bucureşti, 2014). Este semnatara traducerii şi a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse - Dicţionar de mari muzicieni - şi a celor din secţiunea muzicală a Micului dicţionar enciclopedic.

O fişă completă ar cuprinde şi o intensă activitate de consilier muzical, artistic şi de presă al unor instituţii muzicale, teatrale şi festivaluri naţionale şi internaţionale prestigioase şi coordonator artistic al unor turnee şi proiecte culturale precum Pianul călător, Duelul viorilor, Vioara lui Enescu, Flautul fermecat, Cele trei dive, COOLsound, Clasic la puterea a treia, Turneul naţional Teodora Gheorghiu etc. A condus timp de şapte ani postul particular Radio Romantic (1995-2002), între 2005 şi 2013 a fost redactorul şef al postului public Radio România Cultural, între 2013 şi 2015 a condus Centrul Cultural Media Radio România, structură ce a cuprins toate entităţile cu activitate, misiune şi vocaţie culturală din Societatea Română Radiodifuziune, calitate în care a coordonat Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, activitatea Editurii Casa Radio, Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio - RADIRO şi Festivalul International Grand Prix Nova.

Din 2009 şi până în 2015 a fost director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio. După 2015 a fost consilier în management şi editor la Radio România.


Sinaia, o cofetărie sau o cafenea din Parc, în faţa Cazinoului, spaţiu ce se identifică, practic, după cum veţi afla mai departe, cu istoria Orchestrei Române de Tineret. Sau Domeniul Dracula Daneş, lângă Dumbrăveni, oraş unde avea loc un festival de muzică clasică la care Marin Cazacu cânta cu Violoncelissimo (un altul dintre importantele sale proiecte muzicale). Sau biroul directorului Centrului Naţional de Artă "Tinerimea Română" din palatul cu acelaşi nume de pe cheiul Dâmboviţei din Bucureşti. Ori culisele unei săli de concert celebre, Rose Theater din New York, în timpul celei de-a doua repetiţii, când lucrurile merg deja de la sine şi putem sta de vorbă printre pupitre şi cutii de instrumente.

Toate acestea, la care se pot adăuga multe alte locuri şi ore de observaţie directă a ceea ce îndrăznesc să numesc "fenomenul Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României", m-au condus spre adunarea paginilor din volumul de faţă.

Am început să vorbesc serios cu Marin Cazacu despre ideea unei cărţi povestind primii 10 ani ai Orchestrei Române de Tineret în 2017, când pregătirile pentru anul aniversar erau deja pe ultima sută de metri.

La 10 ani de când ascultam la Sinaia primul concert al Orchestrei Române de Tineret, am început să depăn firul înapoi, stând de vorbă cu cele mai importante persoane din istoria acestui vis împlinit şi în primul rând cu cel de la care a pornit ideea Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, în 2008, la Sinaia, violoncelistul, profesorul şi promotorul Marin Cazacu.

Ideea creştea, de fapt, în mintea şi în sufletul meu de câţiva ani.

Oltea Şerban-Pârâu: Cum a început totul, Marin Cazacu? August 2008, cu siguranţă, este doar prima concretizare a acestei idei. Când s-a născut ideea proiectului Orchestrelor Române de Tineret?
Marin Cazacu: Ideea creştea, de fapt, în mintea şi în sufletul meu de câţiva ani. Faptul că profesam ca pedagog la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti mă ducea inerent în situaţia de a aduna informaţii de la studenţii mei, nemulţumiţi de cursul de orchestră, nemulţumiţi de faptul că profesia lor nu se împlinea până la capăt. În plus, nemulţumirea mea a pornit şi din cauză că anual concertam cu toate orchestrele profesioniste simfonice din România, iar concluzia era întotdeauna aceeaşi: orchestrele se scufundă, pentru că există o problemă de fond în pregătirea şi în educaţia acestor muzicieni români. Era vorba despre pregătirea excesiv de solistică pe care sistemul de educaţie muzicală din România o oferea tinerilor muzicieni. Când spun acest lucru mă refer la toate nivelurile de pregătire muzicală: şcoli gimnaziale, licee, universităţi... Tot sistemul, preluat, de fapt, din cultura sovietică, punea accentul pe acest tip de pregătire, pe conturarea de personalităţi puternice, de solişti, în acest fel gândind şi părinţii, şi profesorii, şi societatea. Numai că viaţa este cu totul altfel...

Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate şi nu mă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate.

O.Ş.-P.: Aşa cum ştim, la acel moment numele clasicizate ale interpretării în muzica clasică erau Dan Grigore, Valentin Gheorghiu la pian, Marin Cazacu la violoncel... Aveau să urmeze, în generaţia mai tânără, Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma, Gabriel Croitoru, aceştia numărându-se, practic, pe degetele de la o mână sau de la două mâini într-o ţară ca România.
M.C.: Exact. Adevărul este că, după ani de zile, am ajuns la următoarea concluzie: dintr-o generaţie de 100 de persoane, unul, maxim doi au şansa să acceadă în zona solistică, pentru că nu este la îndemâna oricui nici această activitate şi nici capacitatea societăţii de a prelua atât de mulţi solişti. Atunci ideea mea a fost foarte simplă: este o problemă de educaţie şi ar trebui inventat un sistem complementar faţă de ceea ce poate oferi statul român, un sistem de pregătire astfel încât aceşti tineri să se simtă împliniţi şi mai ales pregătiţi pentru ceea ce vor trăi în viitor, după terminarea studiilor de specialitate. Am făcut o mică analiză şi mi-am dat seama că aproximativ 60% dintre cei care studiau instrumente muzicale de orchestră (nu mă refer la pianişti aici) ajungeau să profeseze într-o orchestră simfonică, iar restul ajungeau în pedagogie şi foarte rar în alte domenii. Concluzia era clară: ei erau pregătiţi greşit, pentru o profesie pe care nu o vor face, adică aceea de solist. Aşa se face că orchestrele româneşti erau "populate" pe de o parte de muzicieni pregătiţi într-o altă direcţie, iar pe de altă parte, cu oameni care ajungeau în această situaţie frustraţi pentru că nu fac ceea ce sunt pregătiţi şi ceea ce cred ei că li se potriveşte, din simplul fapt că aşa au fost educaţi.

O.Ş.-P.: Şi de ce nu funcţiona acest lucru în şcoală? De vină era doar modul de a preda sau un aspect era şi acela că în anii 2000, în secolul XXI, s-a impus şi un altfel de cadru pentru dezvoltarea acestor tipuri de abilităţi? Mă refer aici la faptul că sunt tot mai dezvoltate masterclass-urile, modalităţile de învăţământ complementar... Şi asta nu doar pentru orchestră, ci în general?
M.C.: În perioada despre care vorbim noi, masterclass-urile erau la început de drum, românii nu aveau încă suficient acces la cursurile de măiestrie occidentale, pentru că acolo costurile erau prea mari ca să se ajungă la un fenomen de masă, care să influenţeze generaţii. Masterclass-urile care se ţineau în România la vremea respectivă nu erau de ajuns. Câţiva tineri muzicieni aveau şansa să evolueze singuri, dar majoritatea nu reuşea acest lucru. De fapt, era o problemă de mentalitate. Noi am moştenit un tip de gândire din perioada anilor '60, '70, '80, care s-a perpetuat încă 20 de ani după revoluţie şi pe care încă îl mai întâlnim şi acum. Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate, şi nu mă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate şi în primul rând la cei care îi formează pe aceşti tineri. Pregătirea lor înseamnă tot sistemul de educaţie pe care îl oferă statul român, inclusiv părinţii, cu ambiţiile lor personale, care îşi împingeau uneori copiii într-o direcţie excesiv de solistică, fără să-şi dea seama că astfel ei puteau ajunge în situaţii dramatice. S-a întâmplat ca unii dintre aceşti tineri să abandoneze pe parcurs, pentru că viaţa lor nu se împlinea aşa cum şi-au dorit părinţii sau cum şi-au dorit ei. Suferinţa mea cea mai mare era când studenţii mei din Universitatea de Muzică îmi vorbeau aproape cu ură despre cursul de orchestră: curs care ori nu era suficient de bine orientat spre ce aveau nevoie aceşti tineri pentru pregătirea lor, fie îi făcea să îşi dea seama destul de târziu că acest tip de creativitate colectivă era cel care le va oferi şansa să supravieţuiască în domeniul nostru.

Din anii '80, după câştigarea câtorva premii internaţionale, eu am avut şansa să activez în câteva orchestre internaţionale până în anii 2000. Am călătorit foarte mult cu acest tip de orchestră şi, chiar mai mult decât atât, am învăţat foarte mult. Dar această şansă de a lua contact cu o lume cu o mentalitate diferită faţă de ceea ce vedeam în România am avut-o eu, nu toată lumea. Sigur că aveam deja propria mea carieră, pe care nu am întrerupt-o niciodată, fiindcă pentru ea eram pregătit. Sigur că am avut şi şansa de a fi solistul filarmonicii, dar şi să cânt în orchestra Filarmonicii "George Enescu" patru ani, timp în care am trecut prin cele mai importante lucrări orchestrale. Concertam mult în România cu toate orchestrele simfonice din România, călătoream foarte mult cântând ca solist în întreaga lume. Mi s-a părut firesc la un moment dat să mă implic, să fac ceva pentru această ţară şi exact în domeniul pe care îl cunoşteam, domeniul pentru care analiza mea destul de pragmatică, chiar tristă putem spune, la vremea respectivă pentru societatea românească, spunea că există o nevoie foarte mare, într-un un domeniu în care, din păcate, nu venea ajutorul instituţiilor de stat. Şi mă refer la Ministerele Educaţiei şi respectiv Culturii. Probabil trebuia ca o persoană "privată" să se înhame la un proiect care să genereze o schimbare radicală în viaţa muzicală românească. Şi astăzi, după atâta vreme, îmi dau seama că mi-a răpit timp, mi-a luat din energie şi mi-a redus din proiectele personale. Am propria mea familie, copii care creşteau alături de generaţiile pe care eu le pregăteam, şi mi-am dat seama că şi viitorul copiilor mei depinde într-un fel de acest proiect.

O.Ş.-P.: Cu siguranţă a contat şi asta... Eu cred că fără copii muzicieni ai fi simţit altfel.
M.C.: Desigur. Mă gândeam ce s-ar fi întâmplat dacă nimeni nu se implica într-un proiect de genul acesta. Mai ales că, după ce am început acest proiect, mai modest, în anul 2008, am văzut cât e de greu. Nu am reuşit la vremea respectivă să adun bani, pentru că a început ca un proiect privat 100%. Iniţial nu am avut niciun fel de ajutor din partea statului. Începând astfel, a fost o muncă mult mai mare pentru mine, care cunoşteam zona privată doar din perspectiva interpretului, muzicianului care mai cânta din când în când în concerte oferite zonei private. Dar de data asta contactul era puţin altfel. Mergeai oarecum să "cerşeşti" ajutor, nu aşteptai să fii invitat.

Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt şi nu abandonez niciodată un proiect.

O.Ş.-P.: Să fii un operator privat, care înţelege că viaţa culturală poate fi finanţată şi altfel decât din fonduri publice, din bani de la ministere, de la guvern, de la şcoală, de la universitate, era un alt tip de abordare. În acea perioadă, 2005-2008, au pornit multe iniţiative de acest gen, prin care s-a încercat obţinerea sprijinului zonei private pentru diverse proiecte culturale serioase, care ieşeau din sfera domeniilor în care se investea în mod curent, respectiv sport sau divertisment. A investi în cultură nu este prima opţiune pentru operatorii privaţi. Aşadar, ca să îi convingi, ai nevoie de talente suplimentare. Cum a început această muncă de convingere?
M.C.: Sunt Balanţă, zodie care mă reprezintă, o persoană echilibrată şi în relaţiile de comunicare cu orice fel de interlocutor. Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt. Nu abandonez niciodată un proiect, asta nu mi s-a întâmplat până acum. Poate nu aş numi-o ambiţie, mai degrabă perseverenţă, determinare... Cred că aşa am fost educat, să nu cedez şi să nu abandonez niciodată. Primul ajutor consistent pe care l-am avut a fost de la Administraţia Fondului Cultural Naţional - AFCN. Proiectul a câştigat câţiva ani consecutivi sprijinul din partea acestei instituţii, chiar dacă a fost insuficient pentru a acoperi toate cheltuielile (să ne gândim că o orchestră simfonică cuprindea în general între 70 şi 100 de muzicieni). Să pregăteşti o orchestră de asemenea anvergură timp de 8 sau 10 zile la Sinaia costă. Mai ales că pregătirea pe care ne-am imaginat-o şi care a fost pusă în practică propunea altceva decât oferea statul român. Adică se lucra pe categorii de grupuri de instrumente muzicale, am invitat profesori din afara României (dar români de origine), care au trăit această experienţă de orchestră şi care, deşi au fost pregătiţi în sistemul de educaţie românesc, emigrând în alte ţări şi ajungând în poziţii extrem de importante în orchestre de top europene, şi-au schimbat mult modul de a percepe domeniul. Aici trebuie să amintesc ajutorul pe care ni l-a oferit violonistul Liviu Prunaru, care a ajuns între timp concertmaestru al Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, prima violă de la Radio Hamburg - Marius Nichiteanu, la contrabas - Dorin Marc, prim contrabasist al Filarmonicii din München, primul trombonist de la Hamburg, prim oboist de la Scala din Milano, la violoncel am fost eu alături de ei şi iată cum pregătirea acestor tineri devenea foarte diferită de ceea ce erau obişnuiţi. În anii următori s-au alăturat proiectului nostru şi alţi profesori, violonistul Bogdan Zvorişteanu, violistul Cristian Ifrim, oboistul Adrian Petrescu, clarinetistul Emil Vişenescu.

O.Ş.-P.: Toţi cei pe care i-ai pomenit erau persoane care, la momentul la care au ajuns să facă parte din acest proiect, îşi petreceau majoritatea timpului în orchestră. Dorin Marc, Liviu Prunaru, Marius Nichiteanu, chiar dacă au avut iniţial o pornire de carieră solistică şi chiar şi-au continuat activitatea solistică sau camerală, la momentul 2008 activau în principal ca muzicieni de orchestră în poziţii de lider de partidă sau chiar de lider de orchestră.
M.C.: Aşa este. De fapt, a contat foarte mult, pentru că ei erau pregătiţi în sistem românesc, dar s-au transformat şi au schimbat mentalitatea pe parcurs, în cadrul orchestrelor în care au activat la vremea respectivă. Pentru mine a însemnat foarte mult ca această schimbare de mentalitate să nu fie neapărat impusă, ci mai degrabă povestită de ei tinerei generaţii de muzicieni.

O.Ş.-P.: Au fost de la prima ediţie?
M.C.: De la prima ediţie. I-am avut alături din 2008. Între timp, Marius Nichiteanu nu mai este printre noi şi regretăm cu toţii dispariţia sa. Dorin Marc vine în continuare. Nici ei nu s-au despărţit de acest proiect pe care îl consideră un proiect de suflet chiar pentru evoluţia lor umană.

O.Ş.-P.: Fac o paranteză aici, pentru că pericolul de a intra într-o zonă a monotoniei atunci când scrii despre o orchestră în mod constant deja de mai bine de 10 ani este destul de mare, pentru că rişti să uiţi lucrurile esenţiale. Unul dintre ele ţine chiar de primii ani de existenţă a Orchestrei Române de Tineret, mai precis de faptul că acest proiect s-a aflat nu o dată în pericolul de a sucomba la propriu din cauza lipsei de fonduri, care, la rândul ei - din punctul de vedere al tinerilor muzicieni -, se traducea prin lipsa de concerte, mai precis de sesiuni comune de pregătire. Pentru că, deşi este un proiect care prin excelenţă se defineşte printr-un "rulaj continuu de personal", Orchestrele Naţionale de Tineret ale României îşi datorează succesul, fiecare în parte, propriului "nucleu de bătrâni", care primesc şi asimilează în spiritul în care au fost şi ei iniţial formaţi de mai tinerii lor colegi. Ori constituirea acestui nucleu nu se putea realiza atunci, la început, fără cel puţin două proiecte şi, respectiv, două sesiuni de pregătire comună pe an. În această idee merită explicat rolul unui personaj apărut iniţial ca finanţator şi, respectiv, cofinanţator de proiecte ale Orchestrei Române de Tineret, anume inginerul Dorin Ioniţă şi al său Lanto Communication, care a ales să depăşească rolul de finanţator intrând în cercul deloc larg al prietenilor la bine şi la greu ai Orchestrei Naţionale de Tineret şi ai celorlalte apărute ulterior. De aceea cred că ar fi un loc potrivit pentru a lua la cunoştinţă motivul pentru care a ales să pornească la acest drum: "Pasiunea şi dăruirea pe care le au aceşti tineri pentru artă, pentru muzică te încarcă cu o energie pozitivă şi astfel te motivează să mergi mai departe. Să nu te mai opreşti. Nu este ca un bulgăre de zăpadă, dar cam pe-acolo. Odată început, odată pornit pe drumul asta... nu te mai poţi opri!" Unora poate le va suna neobişnuit, dar acest aspect al susţinerii financiare, când este dublat de credinţa în cauza artistică, este esenţial pentru concretizarea unui astfel de vis. Revenind la partea artistică, mi se pare interesant pentru cine parcurge aceste rânduri să înţeleagă cât de complicat este să aduci 100 de tineri de 20 de ani într-un fel de tabără, dar să le ocupi timpul cu muncă şi totuşi să ai grijă să le oferi şi ceea ce îi trebuie unui muzician de 20-25 de ani, respectiv să îşi păstreze entuziasmul pentru această muncă... "de vacanţă". La Sinaia activitatea s-a petrecut în Sala Cazinoului din Sinaia, dar au existat nişte facilităţi de cazare. Aşadar, a existat şi un sprijin din zona publică de la început?
M.C.: Da, a existat, Primăria Sinaia a fost şi este în continuare alături de noi. Este extrem de important. Numai faptul că ne-au susţinut permanent cu Sala Cazinoului din Sinaia înseamnă enorm de mult.

O.Ş.-P.: Ei au perceput această poveste cu Orchestra Română de Tineret ca pe un proiect suficient de interesant încât să investească într-o serie de facilităţi.
M.C.: Trebuie să amintesc faptul că la Sinaia înfiinţasem deja din anul 1999 un festival intitulat "Enescu şi muzica lumii", cu sprijinul Primăriei din Sinaia şi al Centrului European de Cultură Sinaia (desfiinţat în 2009). Acest festival funcţiona în aceleaşi săli şi spaţii. S-a dezvoltat an de an, de la prima ediţie, cu patru concerte, care au avut loc doar în Casa memorială "George Enescu" din cartierul Cumpătu - Sinaia. În anii următori am trecut în oraş la Cazinoul din Sinaia, la Centrul Cultural "Carmen Sylva", Castelul Peleş, Biserica Catolică. Am ţinut festivalul în câteva locuri emblematice pentru cultura oraşului Sinaia. Aşadar, din experienţa festivalului, Orchestra Română de Tineret s-a încadrat firesc în acest peisaj. Sigur că în momentul în care a apărut proiectul cu orchestra, festivalul s-a dezvoltat mult mai mult. Trebuie să spun câteva lucruri despre "de ce Sinaia" şi nu alt oraş. Este important pentru mine. Când am pornit acest proiect, primul lucru la care m-am gândit a fost personalitatea lui Enescu. Am legat totul de numele lui. Sigur că toţi românii ştiu că George Enescu este simbolul naţional în domeniul culturii şi al muzicii. Este între primele nume româneşti care ne reprezintă în lume. Foarte important, legat de ceea ce s-a întâmplat la Sinaia referitor la George Enescu, este faptul că în urmă cu un secol el a fost sprijinit de Familia Regală chiar în acel spaţiu. Enescu şi-a construit o casă la Sinaia şi oferea lecţii de muzică, de vioară unor tineri din întreaga lume într-un circuit, putem să îi spunem, de generozitate, de preocupare pentru viitor. George Enescu era, poate, unul dintre personajele cele mai generoase din cultura română şi iubea oamenii cu un entuziasm de nedescris. Am aceste opinii de la profesorul meu Serafim Antropov, profesor de violoncel cu care a concertat, care l-a cunoscut şi cu care a avut o bună colaborare în domeniul muzicii de cameră. Deci, la vremea respectivă Enescu a însemnat şi tot ceea ce a făcut el pentru tânăra generaţie de compozitori, de muzicieni români. Cei doi fraţi, Valentin şi Ştefan Gheorghiu, interpreţi emblematici ai culturii române, au beneficiat de sprijinul lui George Enescu, pentru că el i-a ascultat, le-a compus scrisori de susţinere pentru a obţine burse la Paris. Iată cum George Enescu a oferit acolo, la Sinaia, acel flux de ajutor de care avem nevoie şi astăzi. Trebuie să adaug că, atunci când am început proiectul, acesta s-a numit "Spirit enescian şi tradiţie europeană". Spiritul enescian se referă la acel tip de generozitate, de ofertă unilaterală de ajutor am putea spune. Aşa l-am pornit şi eu. Şi l-am legat de tradiţia europeană, pentru că aveam nevoie de o legătură cu ceea ce se întâmpla în lume, situaţie care la noi era oarecum necunoscută. Ca să fiu sincer, era complet necunoscută. La acel moment era foarte importantă corelarea dintre aceste două dimensiuni culturale: unul era generozitatea, a te dărui complet într-un proiect de acest gen, al doilea era păstrarea unor coordonate foarte clare cu privire la ce se întâmplă, la motivul pentru care oamenii trebuie conduşi într-o direcţie şi nu în alta... Ideea era să ne raportăm la ceva.

O.Ş.-P.: Aici ajungem la faptul că ideea orchestrelor de tineret exista atunci în Europa şi era dezvoltată la o anvergură care se afla la un moment de vârf în acea perioadă. Acum poate nu mai este cum era în 2008 în Europa. Atunci era un moment de maximă efervescenţă în ceea ce priveşte orchestrele de tineret. Cum ţi-a venit această idee legată de tineri? Pentru că, în fond, puteai să nu apelezi la acest model foarte des întâlnit în Europa şi să te îndrepţi în altă direcţie.
M.C.: Mărturisesc că pe atunci eram destul de neştiutor. În 2008, când am înfiinţat Orchestra Română de Tineret, nu ştiam concret de existenţa altor orchestre de tineret din Europa. Greu de crezut, dar aşa era. Pentru că aveam cariera mea, eram oarecum invadat de propria muncă. A fost o intuiţie. Aşadar, nu pot să spun că am urmat un plan cunoscut. Însă colaborarea cu Cristian Mandeal de cum a început să se dezvolte această idee a fost esenţială pentru evoluţia ei şi pentru mine personal.

O.Ş.-P.: Primul model aplicat în România a luat forma unor cursuri de orchestră, care se finalizau cu concerte.
M.C.: Exact. Aşa a şi început. După ce am înfiinţat orchestra împreună cu Cristian Mandeal, la o diferenţă de doi ani şi ceva, în 2010-2011, am conştientizat efectiv faptul că la acel moment în întreaga Europă funcţionează şi alte orchestre de tineret constituite ca atare, pornind de la acest principiu. Nu mi-a părut rău că nu am fost original, dar recunosc că am descoperit pe internet. Atunci a început şi internetul să se dezvolte mai mult, iar eu am devenit mai abil pentru a pătrunde în lumea acestui nou mod de comunicare. Aşa am descoperit orchestre de tineret în întreaga lume şi am fost şocat. Am văzut că există o Federaţie a Orchestrelor de Tineret din Europa. Şi, bineînţeles, aşa s-a construit, practic, "ambiţia" de a lua contact cu lumea din afară, pentru că, de fapt, tot ceea ce îmi doream eu era să mă raportez la ce exista deja în Europa.

Fotografii realizate de Virgil Oprina, cel care a imortalizat în fotografii şi filmări toate etapele evoluţiei Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României