Dar pasul, acel singur pas peste pragul din casă în curte, nu mai există...
***
Mă fardez, mă îmbrac frumos, îmi pun în geantă ce cred că îmi trebuie pentru o plimbare în parc, îmi iau – deliberat - hârtie de scris şi pix, şi ies. Mai întâi, trebuie să cobor cele patru etaje pentru a ajunge în stradă. Apoi, încă cinci minute (sau chiar zece?) de mers vioi până în parc. Aleile sunt pline de oameni, lucru care mă dezamăgeşte, îmi displace. Aş fi vrut să fie pustiu, să fiu doar eu şi grădina mea cu tufănele, şi arbuştii cu frunze galben-arămii, şi soarele palid dar cald, şi toamna.
Mă concentrez ca oamenii să nu mai aibă chip, iar vorbele lor strigate în gura mare să nu mai aibă nici un sens. Şi reuşesc, destul de repede. Îi văd mişcându-se, alergând, căscându-şi gurile să vorbească şi să râdă, dar totul se petrece într-o linişte perfectă.
Caut cu ochii castane, dar nu mai sunt. Zăresc un petic mic de trifoi. Aş avea chef să îngenunchez, ca în copilărie în grădina mea, şi să caut trifoiul cu patru foi, vestitorul norocului şi al bucuriei (culegi frunza norocoasă, o scuipi de trei ori formulând în gând o dorinţă, îi dai apoi drumul în sân şi nu îţi mai rămâne decât să aştepţi, fără nici o grijă sau îndoială, împlinirea dorinţei). Dar n-o fac, aici mi-e teamă de ridicol, de priviri curioase şi zâmbitor-înţelegătoare. În plus, mi-aş strica pantalonii, pentru că nu sunt cei de joacă.
Tufănelele şi crăiţele sunt la fel cu cele care erau cândva ale mele. Înainte de a da prima brumă, trebuia să le strângem pe toate, altfel se prăpădeau. Mama ştia întotdeauna, ca prin miracol, momentul exact când trebuia să adunăm braţele de flori, ca să nu se piardă doborâte de frig năpraznic şi îngheţ; şi umpleam aşa toate glastrele din casă şi florile arătau sălbatice, revărsate în toate părţile, zbârlite sau cu petale ca nişte ace lungi, de toate nuanţele toamnei şi cu frunze de un verde întunecat.
O gânganie minusculă s-a rătăcit pe mâna mea şi aleargă bezmetică, speriată, încolo şi-ncoace. Mă scutur de ea...
Găsesc o bancă liberă, la soare. Mă aşez şi încep să înşir pe hârtie cuvinte. E cald, e bine.
Bucuria deplinei stăpâniri a băncii este însă de scurtă durată; un El şi-o Ea, în vârstă, se-aşează lângă mine, fără să mă privească, fără să mă întrebe dacă am chef să le cedez o bucată din banca mea, din singurătatea mea. Ea e înaltă şi grăsuţă; El e înalt şi slab; amândoi poartă fâşuri bleumarin, demodate, decolorate, uzate.
Mă întreb dacă azi, în această zi limpede ca un cristal, mă întorc în trecut pentru că mi-e dor, aşa... deodată, să mă întâlnesc cu mine, cea de-atunci, cu părul bălai (cum zicea bunica), împletit în codiţe, când cea mai mare grijă pe care o aveam era lucrarea de control la matematică. Las un pic prezentul să mă mai aştepte, ca să fug înapoi către păpuşile Sorina şi Dorina, către mama tânără şi frumoasă, către pisicile Duduca şi Miculina, către seninul şi căldura acelui timp.
Ea cere să schimbe locul cu El, pentru că o bate soarele în ochi. După o clipă se mută la loc, că era mai bine cum stătea înainte.
Soarele intră în nori, mi se face cam frig. Aş vrea să dau o fugă în casă, să mai pun un pulovăr pe mine. Dar pragul de trecut în casă e prea departe...
Ea: Nu e de floarea-soarelui.
El: Şi ce? Dacă nu e, tuşeşti?
Ea: Da, tuşesc. Vrei să m-apuce tusea?
Mă uit pe cer. E ca un desen suprarealist. Cu pete de toate formele, în toate nuanţele de albastru, de la închis - închis, până la pal spre alb strălucitor. Vântul aduce o frunză pe pagina mea. Dau s-o iau, vreau s-o păstrez, să o aşez între foile albe. Dar ea îşi continuă drumul, iar eu o urmăresc şi mă aplec şi o iau de undeva, de sub bancă, de printre multe alte frunze, aparent la fel.
Când mă ridic, privirea Ei e fixată pe mine. Pe El nu îl văd - i se zăreşte doar un pic creştetul - pentru că stă chiar în dreptul ei, iar silueta ei planturoasă îl acoperă aproape cu totul.
Soarele face ca norul în spatele căruia se află să pară tivit cu auriu. Încerc să dau un nume norului, dar nu îmi evocă nimic clar. În rest, pe lângă el, pe cer, sunt peşti, vulturi, cămile, oceane, flori, ochi, ba chiar şi un chip de înger. Totul în mişcare, la plimbare, în trecere. O lume tăcută, misterioasă... Într-un contrast izbitor cu zgomotoasa lume care se perindă prin faţa mea, perechi, grupuri, copii, tineri, câini; biciclete, trotinete, role; cărucioare cu bebeluşi.
Mai cade o frunză pe pagină, peste scrisul meu. E urâtă, o parte din ea, aproape jumătate, e mâncată rău de rugină, arată ca o sită veche. Dar îi descopăr totuşi un soi de frumuseţe în tristeţea căderii sale şi o păstrez. O pun, la întâmplare, între pagini.
El tace. Ea vorbeşte. Dar nu se aude decât un murmur precipitat -parcă-l ceartă?- cuvintele se amestecă, curg informe, unul după altul sau unul dintr-altul. Se ridică, parcă amândoi deodată, şi pleacă la braţ, ea vorbind în continuare şi gesticulând, el tăcând, încruntat.
Îmi iau cartea şi citesc. Dar literele aleargă care încotro pe pagină; mă concentrez să le readun laolaltă şi să dau înţeles cuvintelor; dar înţelesurile nu vor să se înfăţişeze minţii mele.
Mi-am amintit că pe trotuarul din faţa casei, acolo unde era mai lat, între trandafirii roz de dulceaţă şi viţa-de-vie, desenam cu cretă albă şotronul. Numerotam căsuţele uriaşului om cu cap imens, cu două braţe şi un singur picior, de la unu la opt. Pe urmă căutam piatra potrivită: cât mai plată şi grea, să n-o ia vântul şi să o ducă în vreo căsuţă greşită. Şi începeam campionatul. "Primaaaaaa...". "A douaaaaaaa...". Ceasurile zburau. Nu simţeam frig, foame, oboseală, sete.
Ţopăiam şi zbieram cât ne ţinea gura, până se lăsa noaptea şi ne chemau părinţii în casă. După câteva strigări neauzite de urechile noastre înfierbântate, nu aveam încotro şi încheiam jocul, spunându-ne că terminăm campionatul mâine.
Şi mâine după mâine se succedau firesc, fără să bănuim că ne îndreptăm neiertător către un timp în care singura bucurie adevărată ar fi să jucăm din nou şotronul, pe trotuarul din faţa casei, în timp ce mama pregăteşte masa de seară.
M-am întors acasă dârdâind de frig.