Citeşte prima parte a povestirii Varza târzie.Îl dureau picioarele şi mijlocul, aşa că luă tabloul de pe perete şi se aşeză pe pat, îl puse pe genunchi, şi luă la cercetat, cu răbdare, fiecare poză, fiecare chip. Se sprijini cu un cot de tăblia patului şi îşi puse fruntea pe el şi, de oboseală, aţipi, dar nu dură un minut, că îl trezi un zgomot ca de cărucior, cineva trecea pe drum, trăgând un cărucior care scârţâia exact cum scârţâia căruciorul cu care aducea taică-său dimineaţa, în zori, lucernă de pe câmp, cu rouă pe ea, şi îl trezea din somnul de copil fără griji. Tot aşa i se păru şi-acum, că era mic şi că a venit taică-său cu căruciorul scârţâind, încărcat de lucernă proaspăt tăiată, se trezi brusc şi, bezmetic, trebui să se gândească puţin ca să-şi dea seama unde se afla şi ce era cu el şi să se scuture de rătăcirea şi tulburarea care îl năuciseră pentru câteva clipe.
- Doamne fereşte... Ce-o fi cu mine? Nu-i a bună...
Deschise geamantanul şi genţile şi începu să aşeze lucrurile, îmbrăcămintea în şifonier, mâncarea în bucătărie, unde întinse masa, pe un şervet alb cu flori roşii, cusut de maică-sa cu cine ştie câţi ani în urmă, în timp ce se întreba de ce oare îşi adusese el atâtea haine, când ştia bine că nu venise decât pentru patru zile, de joi şi până duminică. Sâmbătă dimineaţă trebuia să apară şi frate-său, la amiază venea şi soră-sa, ca să discute tustrei preţul casei, cum vor împărţi banii şi să se tocmească şi cu cel care voia să ia casa, poate chiar să primească o arvună şi să încheie o chitanţă de mână, cu martori.
Tăie felii de brânză şi de pâine, sparse o ceapă, căută solniţa şi o găsi la locul ei, jos, în bufet, în partea stângă, se duse să mai scoată o găleată de apă, îi era tare drag gustul ăsta de apă de fântână, curată, fără gust şi miros de clor, şi rece de-ţi înţepenea limba în gură, chiar se gândi că o să facă broaşte în burtă dacă mai bea o cană, dar, când să se întoarcă în casă să mănânce, îşi zise că, dacă tot se află la fântână, mai bine ar începe să ude pământul, cum îi spusese nea Samoilă - ce să mai piardă vremea, dacă tot se hotărâse să pună răsadul de varză? -, scoase găleată după găleată şi aruncă apa cu putere, de departe, iar pământul, lacom, înghiţea fiecare strop. Mai avea de săpat doar un crâmpei din fâşia pe care voia s-o isprăvească până seara, aşa că luă cazmaua şi n-o mai lăsă din mână până nu ajunse la pivniţă, udă şi palma asta de loc, apoi, fără să se odihnească, luă grebla şi desfăcu bolovanii, dar fără să mărunţească prea tare pământul, îl lăsă mai bulgăros, aşa cum îi spusese nea Samoilă, iar cu săpăliga împărţi toată brazda pe rânduri lungi.
Se silea să termine treaba ca să poată să meargă în magazie, să caute căruţul, voia neapărat să-l vadă, gândul acesta îi stăruia în minte de când îl trezise din aţipeală scârţâitul roţilor de cărucior care se auzise din stradă, şi care îl făcuse să se simtă de parcă ar fi fost dimineaţă devreme şi ar fi venit taică-său acasă, cu maldărul de lucernă tăiată de pe locşorul pe care îl aveau semănat în câmp, jumătate cu pepeni, jumătate cu lucernă pentru porci. Uşa de la magazie era închisă cu un lacăt mare, ruginit, dar, cu o sârmă mai groasă, Ilie îl desfăcu imediat, lăsă uşa dată de perete ca să intre lumină în magazia cam întunecoasă şi văzu căruciorul la locul lui - în colţul dinspre geamul mic şi îngust, singurul pe care îl avea magazia, şi care era atât de plin de praf, că nu se mai zărea nici o geană de lumină prin el -, căruciorul era încă în stare bună, doar cauciucul roţilor era uşor pleznit, din loc în loc, dar asta nu era mare lucru, Ilie se gândi că putea să ia căruciorul şi să care cu el – dar mai întâi trebuia să vorbească cu nea Samoilă, să-i dea o idee, de unde putea să facă rost - nişte gunoi de grajd, că nu ar fi stricat deloc să îngraşe un pic pământul, înainte de a pune răsadul de varză.
Îşi aduse aminte că nu mâncase nimic toată ziua, că lăsase mâncarea întinsă pe şervetul cu flori roşii, dădu o fugă în bucătărie şi luă ceva pentru câine, se gândi că lasă, el o să mănânce mai târziu, şi porni apoi către nea Samoilă. Se cam înserase deja, taman bine pentru o ţuică şi o tacla, voia să mai pună întrebări în amănunt despre cum se răsădeşte varza, cum trebuie îngrijită, cam ce producţie se obţine, cum trebuie pregătit pământul, cât de des trebuie udată planta, când trebuie săpată şi mai avea multe alte nedumeriri care îi dădeau târcoale şi la care voia răspunsuri, ca să ştie cum să orânduiască mai bine treburile, mai ales că mai avea o grămadă de alte lucruri pe cap.
- Ilie, eu tot nu-nţeleg de ce te-ai apucat tu de treabă. Vinzi casa sau n-o vinzi?
- O vând, nea Samoilă. N-am încotro, nu pot să mă pun contra. Dacă era după mine, poate mă mai gândeam. Dar aşa, nu se poate altfel, ei vor banii, cică le trebuie, au nevoie, nu ştiu pentru ce.
- Păi şi-atunci?
- Păi nu ştiu ce să spun. Decât că mie mi-e drag să muncesc pământul ăsta. Ce să fac? Să stau degeaba până or veni ei? Lasă că nu se supără nimeni dacă descurc un pic grădina. Şi-apoi... dacă nu ne-nţelegem la preţ şi nu ne dă cât vrem? Până s-o ivi alt cumpărător... eu scot o recoltă frumuşică, îmi pun verze la butoi pentru iarnă, le-oi da şi lor... Auzi? Da’ Manciu mai munceşte pe la oameni? L-aş tocmi să-mi descâlcească şi mie via, a crescut săraca la întâmplare, sălbatică... vai de mama ei!
- Da, munceşte, munceşte, săracu’, munceşte cu ziua. Dacă el n-are pământ, îl munceşte pe-al altora... Lasă că-i trimit eu vorbă prin Didina, să vie la tine, când o putea... Hai, noroc, Ilie, să fie într-un ceas bun, poate rămânem vecini aci! zise nea Samoilă, zâmbind, după ce turnase ţuică în păhărele mici, cu picior scurt, aşezate pe un scăunel scund, făcut chiar de el din câteva scânduri care îi rămăseseră de când făcuse gardul, şi pe care le măsurase, le trăsese la rindea, le prinsese în cuie şi apoi le vopsise în albastru, ca pe toate celelalte taburete de bucătărie.
- Noroc să fie, nea Samoilă, să fim sănătoşi, zise şi Ilie, săltând păhărelul şi dându-l peste cap, cu o mişcare repezită. Vecini n-avem cum să rămânem, dar mai trec eu pe la matale...
Ilie rămase până noaptea târziu de vorbă cu nea Samoilă, care îi povestise neîntrerupt despre grădină, animale, viţă de vie, porumb, îl învăţase de unde să ia gunoi de grajd, dar nu acum, la toamnă, după ce recolta varza, sau la primăvară, devreme, că acum era prea târziu să mai îngraşe pământul. Mâncară amândoi nişte brânză de oaie, tare ca piatra, care nu lăsa pic de zer în strachină, cu pâine de casă. Ilie povesti şi el despre cum voia să refacă baza casei, pe urmă florăria, ca să nu se mai aciueze toţi porumbeii în podul casei şi să-l umple de găinaţ, are să le facă el o cotineaţă înaltă, suită pe nişte pari, când o avea timp. Tot aşa, voia să refacă burlanele şi streşinile de tablă, şi câte alte reparaţii nu mai trebuiau la casă, plus gardul care şi el trebuia refăcut şi vopsit, tinda, polatra, magazia şi pivniţa trebuiau rânduite mai bine, drese, văruite, că aşa cum arătau acum, se vedea că fuseseră lăsate în paragină. La plecare, Ilie luă cu el o grămadă de răsad de varză târzie.
Nea Samoilă tot nu înţelesese ce voia Ilie, de ce se apucase de lucru în grădină şi de ce îşi făcea atâtea planuri cu gardul, curtea, casa, grădina de zarzavaturi şi legume şi cu cea de flori, din faţa casei, dar nici Ilie nu putea să-i explice, nici el nu ştia şi nu înţelegea ce se petrecea cu el. Oricum, nu închise un ochi până spre zori, se frământă în fel şi chip, cu fel şi fel de gânduri şi planuri, se sculă de mai multe ori şi se plimbă prin odăi şi, chiar când să se crape de ziuă şi să înceapă cocoşii să cânte, adormi şi el, adânc şi fără vise. Când se trezi, soarele era sus pe cer, sări ca ars din pat, doar avea atâta treabă în grădină, îl durea capul şi se simţea mahmur, că se cam cherchelise seara dar, fără să mai stea pe gânduri, se şi apucă de lucru.
Ziua îi trecu la fel ca şi cea dinainte, doar că, în plus, la amiază, când i se păru lui că pământul era destul de umed, plantă răsadul de varză târzie, cu multă răbdare, fiecare fir în parte, la distanţe egale, stând în genunchi, iar lucrul acesta îl făcu să se simtă foarte bucuros. Începu să fluiere melodii de odinioară, pe care nu credea să şi le mai aducă aminte şi îşi zise că ce ar fi fost dacă şi-ar fi făcut el un pat afară?, ţânţari nu erau deloc, deloc, ca să zici că l-ar fi bâzâit sau că i-ar fi supt sângele, sigur că frate-său şi soră-sa l-ar fi crezut nebun, dar lui tare mult îi plăcea gândul acesta, adică să doarmă sub cerul liber, iar de părerea altora nici că îi păsa. Aşa că îşi căută pari şi scânduri şi încropi un fel de pat, avea să mai lucreze el în zilele următoare şi să-l facă mai zdravăn, deocamdată era destul de bun şi-aşa, aduse câteva ţoale din casă şi aşternu pe el, ca să nu fie chiar tare, să-l doară spinarea.
Mâncă de seară, mestecând îndelung dumicaţii şi rămânând din când în când pe gânduri, dar simţindu-şi inima mult mai uşoară. Dădu şi la câine câte ceva, apoi se lungi - cu o bucurie pe care demult n-o mai avusese în suflet şi cu greu putea să şi-o ţină în frâu, să nu chiuie şi să nu spună la toată lumea cum şi-a găsit el tihna -, pe patul de afară, cu faţa spre grădină, încercând, fără a izbuti însă, să desluşească în întuneric firele firave de varză. Îşi imagină cum aveau să crească şi să li se îngroaşe tulpina văzând cu ochii, cum o să le ude el dimineaţa şi seara, fără să sară vreo zi, altminteri, cum îi spusese nea Samoilă, dacă n-aveau umezeală întruna, căpăţânile aveau să crape, o să-şi ia şi o săpăligă mai bună ca să plivească buruienile - şi trebuia neapărat să îşi mai ia şi nişte găleţi, poate şi-o stropitoare mai mare -, o să se îngrijească să nu facă varza păduchi, buhe, molii sau putregai, da, aşa o să facă.
Şi când or veni ceilalţi, o să le explice tuturor, o să le zică ce avea de gând să facă şi era musai să-l înţeleagă cu toţii, doar erau fraţi şi le curgea acelaşi sânge prin vine şi, chiar dacă nu îl înţelegeau, o să le pară lovit de dambla şi gata!, dar ce nevoie avea el ca ei să îl creadă sănătos la cap?, era doar treaba lor ce credeau, pe când treaba lui, a lui Ilie, era alta, treaba lui era să le spună ce avea el să facă de-atunci înainte şi atât:
- Eu aş pleca de-aici, dar nu pot, nu pot să las varza, s-ar usca în lipsa mea şi nu mă lasă inima. N-aş mai avea somn, n-aş putea să mai pun capul pe pernă, nu m-aş mai gândi la altceva, decât că mi se usucă varza sau îi crapă căpăţânile.
- Dar la ce-ţi trebuie ţie varza asta, măi Ilie? Pentru ce să te chinui atâta, pentru ce să te istoveşti în zadar? Că doar e varză la piaţăăă... câtă vrei! Şi ieftină! Ce-ţi trebuie să te canoneşti?
- Uite că-mi trebuie mie. Şi, ca să nu fiţi îngrijoraţi de bani, că ştiu că aveţi nevoie, vă spun că eu nu mă mai întorc la oraş, şi-aşa, acolo trăieşti străin şi sălbatic, nu-i pasă nimănui de tine şi, ce-i drept, nici ţie nu-ţi prea pasă de alţii, te înstrăinezi până şi de familie, de propiii tăi copii, de fraţi, de nepoţi. M-am hotărât şi nimeni nu mă mai poate clinti: vând tot ce am la oraş, vă dau partea de bani la fiecare şi mă întorc acasă. Mă întorc acasă, altceva nu mai vreau, decât să mă întorc acasă şi să văd de varza mea târzie.