Ilie ajunse cu două zile mai devreme decât fusese stabilit, descuie lacătul mare cu care era prins lanţul de la poartă şi, vârându-şi cu greu mâna printre două scânduri mai crăcănate, trase cu putere zăvorul înţepenit de rugină, aflat pe dinăuntru, iar poarta scârţâi prelung.
Intră fără să mai închidă poarta în urma lui, se opri câteva clipe în loc privind de jur împrejur, apoi înaintă şovăitor, de parcă s-ar fi aflat în curte străină şi nu ar fi cunoscut locul. În tindă găsi un taburet şchiop şi se aşeză pe el să-şi mai tragă sufletul. Îi era cald, năduşise, se simţea istovit şi abătut - nu ştia nici el limpede de ce -, şi rămase aşa, nemişcat, privind în gol, cufundat în gânduri, stătu aşa preţ de câteva minute, când, deodată, îl trezi schelălăitul câinelui, de care uitase -, deşi, pe drum, venind, se gândise la el -, se ridică greu de pe scaun şi se îndreptă spre cuşcă, aproape de fântână, pe o cărăruie îngustă, firavă, de-abia desluşindu-se printre ierburi, făcută probabil de paşii lui Titi, când mai fusese pe aici să vadă de câine. Câinele, de cum îl zări, recunoscându-l, începu să sară şi să dea din coadă de bucurie, iar Ilie îl strigă de mai multe ori pe nume, se lăsă pe vine şi îl mângâie, se jucă o vreme cu el, după care se gândi că mai bine i-ar da ceva de mâncare, că părea flămând rău, slăbise, era numai pielea şi oasele, puteai să-i numeri coastele prin blana scurtă, jigărită, părea şi însetat, nu mai avea nici o picătură de apă, strachina zăcea cu fundul în sus, la câţiva paşi de cuşcă.
Ilie scoase apă din fântână dar nu se îndură să bea el primul, deşi îi era sete rău, îşi simţea gura uscată iască. Îi dădu întâi căinelui, care lipăi apa cu zgomot, aproape toată strachina în câteva clipe. Apoi îi dădu şi de mâncare -aduse de la maşină bagajele şi căută în genţi punga cu oase şi borcanele cu mâncare şi, ca să apuce să îi pună mâncarea în strachină, îi aruncă mai întâi câteva oase, pe care câinele le prindea din zbor, nici nu mai aveau timp să atingă pământul, şi le înghiţea întregi, fără să mai mestece la ele.
- Bietul animal... barem nu te-a slobozit nimeni, să poţi să-ţi cauţi singur apă şi mâncare...
Îi lăsase bani lui Titi, vecinul de peste drum, aranjase cu el să cumpere mâncare şi să dea la câine, dar Titi nu cumpăra decât pâine şi chiar şi-aşa, parcă îi părea rău de fiecare bucată pe care o dădea câinelui, că se gândea că animalul ăsta oricum nu aducea nici un folos, nici ouă, nici carne, nici lapte, nici lână, nici nimic, aşa că, de acasă de la el şi până la Carabulea, Titi mai mânca şi el din pâine, mai arunca frimituri şi pe la gâştele care îi ieşeau în cale când trecea strada – că le dădea drumul pe uliţă să mănânce iarbă, iar ele, după ce ciuguleau ce ciuguleau, stăteau în şanţ, băgate una-ntr-alta şi moţăiau, şi când apărea Titi în poartă, se ridicau şi veneau înspre el, sâsâind - şi, uite-aşa, la câine mai ajungea doar cu un coltuc, şi ăla aproape golit de miez.
Ilie lăsă câinele - care mâncase tot din strachină, o făcuse curată bec, apoi se linsese îndelung pe bot şi până la urmă, sătul, se dusese şi se trântise la umbră - şi porni să vadă mai îndeaproape ce mai era prin curte. Desfăcu sârma groasă cu care era legată portiţa ce dădea spre grădină, dar se răzgândi şi se întoarse să ia de sub polatră o sapă, cu gând să mai descurce hăţişul de buruieni ce crescuseră nestingherite - mai ales tufele de dracilă erau zdravene, viguroase, înalte, aproape că îi treceau de brâu -, îşi sumese mânecile cămăşii, scuipă în palme, cum văzuse cândva că făceau bunicul său şi mai apoi taică-său şi, cu mişcări hotărâte şi repezi, se apucă să doboare bălăriile, dar, după vreo douăzeci de minute, se simţi obosit rău, îşi luă o clipă de răgaz, se sprijini în coada sapei, măsură din priviri grădina şi îşi dădu seama că nu are cum să isprăvească treaba într-o singură zi, oricât de mult ar vrea, mai ales că nu prea îl mai ţineau curelele să mucească aşa cum muncea el odată, cu spor, şi fără prea mare efort. Aşa că îşi zise că o să termine până spre seară – dacă muncea neîntrerupt până apunea soarele, nu era imposibil să izbutească – fâşia de pământ din dreapta, care începea de la gardul dinspre stradă şi se întindea până la pivniţă, a doua zi, de la pivniţă şi până la porumbar, iar a treia zi, de la porumbar, până la gardul cu nea Samoilă. I se făcuse cald, se dezbrăcă de cămaşă, lepădă şi maieul şi îşi suflecă pantalonii până la genunchi, mai scoase o găleată cu apă din fântână şi se răcori, bău două căni de apă rece una după alta, pe nerăsuflate, de-i îngheţară dinţii, apoi aruncă apă pe el, iar stropii care săreau din cana de tablă îi amintiră cum se bălăcea odinioară cu frate-său mai mare, vara, la boancă - aşa apucase să spună, când era mic, la baltă, şi aşa îi rămăsese numele -, stropindu-se unul pe celălalt, tăind pieziş faţa apei cu muchia palmei.
Luă grebla şi adună toate buruienile pe care le tăiase, le făcu morman în fundul curţii, într-un colţ şi, deşi ştia că era târziu să mai semene sau să mai răsădească ceva la vremea asta, începu să sape pământul, care nu era tare - noroc că plouase destul de des în ultimele săptămâni -, cazmaua intra foarte uşor în el.
- Ce faci, mă, Ilie? Când ai venit?
- Să trăieşti, nea Samoilă, zise Ilie, lăsând cazmaua înfiptă în pământ şi apropiindu-se să dea mâna peste gard cu bătrânul care robotea prin curtea de păsări, despărţită de grădina lor doar de o plasă şubredă, cu ochiuri mari, din care multe erau pleznite şi care, din loc în loc era aplecată, cu tot cu pari, când înspre o curte, când înspre cealaltă.
- Te-ai apucat de săpat? Păi eu auzisem că aţi găsit să daţi casa... Nu mai ţiu minte cin’ mi-a spus, da’ lumea aşa vorbeşte...
- Păi... om da-o... să vedem... nu-i nimic precis... am găsit pe cineva... dacă ne-om înţelege la preţ... zise Ilie aproape bâlbâindu-se, negăsindu-şi cuvintele.
- Şi cât vreţi să cereţi? Aveţi o grămadă de curte, numai grădina de zarzavat are vreo trei sute de metri pătraţi, este? Pe urmă pomii, via... ce-a mai muncit aicea bietu’ Carabulea, taică-tu... bun vecin! Ne-am înţeles ca fraţii... Nu mi-a venit să cred când s-a prăpădit, aşa, deodată, fără să fi fost bolnav, fără să-l doară ceva. N-a avut zile... Ce soartă are şi omu’ pe pământu-ăsta... Bunul Dumnezeu, care e deasupra noastră, are grijă de noi, dar când ne vine sorocuuu, nu mai e nimic de făcut. Da’ pe voi nu prea v-am văzut p-aicea. Aţi venit să vindeţi, nu? Să ţineţi de preţ, ascultă la mine, că pământul e valoros...
Ilie îl ascultă pe nea Samoilă fără să-l privească, apoi mormăi:
- Nu ştiu ce preţ om cere... vine mâine şi frate-miu... dacă-i rost de bani or veni şi soră-mea cu bărba’-su... să vedem ce-om face...
- Şi de ce sapi?
- Nici eu nu ştiu... dar când am văzut paragina asta, parcă am avut un gol în inimă, m-am gândit la mămica şi la tăticu’, ce-au mai muncit ei aici, ce le-a plăcut să aibă de toate, să ne dea şi nouă, nu plecam niciodată de la ei cu mâna goală, ne-au primit bine de câte ori am venit. Cum ştia că apărem, tăia mămica o găină, cea mai mare, şi făcea câte-un borş acru, cu leuştean, friptură, cartofi copţi pe jar, pâine făcută pe vatră... Scotea vin şi ţuică din pivniţă... Îi plăcea să ne vadă pe toţi adunaţi, la masă. Doamne... cum au trecut anii... Parcă ieri era curtea plină de voie bună... Şi-acu’... Uite-te şi matale! Pustiu... Îţi ţiuie urechile de-atâta linişte. Şi-n jur... paragină! De-aia zic... nu pot să sufăr să văd curtea asta plină de buruieni...
- Asta-i soarta... Ce, crezi că în urma mea o să mai ţină careva dintre copii de casa bătrânească? Eu ştiu! Când am să-nchid eu ochii - că-s bătrân, am optzecişi doi de ani şi să nu mă-ntrebi când a trecut viaţa, că nu am habar - are s-o vândă şi-are să-mpartă banii-ntre ei... Or să risipească munca mea de-atâţia amar de ani... Da’ ce să fac? Ce-aş putea să le zic? Am eu putere să fac ceva, să-i înduplec să nu înstrăineze casa? Au şi ei rostul lor, pe-acolo pe unde şi-au făcut case şi şi-au luat servici. Hai, lasă cazmaua, că sapi degeaba, pentru cine ştie ce străin care-o veni şi are să rostuiască altfel treburile, are să dărâme, să construiască, să strice garduri, coteţe, să-nalţe altele... cine ştie? Şi-ncă asta ar fi bine... Dar dacă nu vine unu’ gospodar, ci vine unu’ puturos, care lasă să se năruiască toate alea? Hai, vino-ncoa să te cinstesc c-o ţuică mai bine, mai amorţeşte necazu’!
- Vin mai pe seară. Acu’ vreau să termin, dacă tot am început. Auzi, nea Samoilă? Mai ai cumva nişte răsad de roşii?
- Ce să faci cu el? E târziu, Ilie, pentru roşii, la mine-s şi-nflorite, nu mai merge să pui acuma. Îţi dau câteva fire de varză târzie, dacă vrei, că d-astea mai am, am o grămadă, de-abia le-am răsădit şi eu şi mi-au rămas multe în răsadniţă, chiar acum e vremea potrivită pentru ele să le sădeşti, da’ trebuie să uzi bine brazdele înainte, în seara asta şi mâine dimineaţă, şi numai apoi le plantezi, nu mărunţi prea tare pământul, lasă-l mai bulgăros... Da’, zău dacă are vreun rost... Asta înghite multă apă, trebuie udată întruna, cel puţin până se formează căpăţâni, pe urmă prăşită, afânat pământul între rânduri, ca să păstreze apa şi tot aşa... e daraua mare cu varza... trebuie să te ţii de ea, ca să faci treabă bună, să fii aici mereu, s-o-ngrijeşti cu mare atenţie, ca pe un copil, altfel...
- Eu zic că are rost, nea Samoilă, zise Ilie cu glas hotărât şi cu o privire atât de fixă, că bătrânul aproape se sperie. Trec mai pe seară pe la matale să-mi dai răsad şi mâine la amiază, după ce ud bine pământul, îl plantez... Cam cât de adânc trebuie?
Ilie Carabulea nu-şi găsea astâmpărul, ceva îl rodea şi nu ştia ce; adică bănuia el, dar nu prea voia să-şi recunoască, pentru că, oricum, nu ar fi avut ce face. Îşi dădu seama că nu mâncase nimic toată ziua şi că lăsase bagajele, nedesfăcute, în tindă, nici nu apucase să descuie uşa de la casă. Îşi zise că trebuia, înainte de orice, să mănânce ceva, poate cu burta plină o să se simtă altfel, aşa că se duse şi luă cheia din cui, de sub polatră, unde ţinea şi uneltele de grădinărit, o cheie mare, neagră, legată cu o bucată de cordea roşie, de preşuri, şi descuie uşa casei, săltând puţin de ivăr, că numai aşa se slobozea încuietoarea din locaşul ei, dintotdeauna, de când făcuseră ai lui casa.
Intră în toate odăile, zăbovind în fiecare, nu se schimbase nimic de când fusese ultima oară, văruiala părea proaspătă, de tăblia neagră de la pat atârna o basma înflorată, parcă acum şi-o dăduse jos de pe cap maică-sa, pe o masă, pe nişte coli albastre era întins leuştean uscat, trebuie să fi fost vechi, dar cum de nu îl băgase de seamă până acum, de câte ori fusese acasă?, bufetul era aranjat cu pahare şi căni, ca pe vremuri, cănile mai în fund, iar paharele în faţă, aşezate în semicerc, iar jos de tot erau farfuriile, una peste alta, multe din ele desperecheate, primite cu pomană. Cuierul pom avea atârnate în el câteva haine subţiri şi groase, sub el erau pantofi şi sandale vechi, peste care se aşezase praful gros, iar pe spătarul unui scaun era o vestă de lână, care arăta nouă, nepurtată, a cui o fi?, se întrebă, zărind-o. Se uită pe-ndelete, de parcă le vedea pentru prima oară, la tablourile cu poze, de pe pereţi – pe coli albe sau albastre erau lipite poze şi înrămate câte zece-cincisprezece laolaltă -, pozele erau vechi, unele se îngălbeniseră, altele se lipiseră de geamul tabloului şi îşi stricaseră luciul. Nu recunoscu toate chipurile, dar de multe îşi aduse aminte, cel mai mult se uită la o poză care îl arăta pe el mic, la bâlci, cu o goarnă de plastic în gură, cu pene pe cap, ca indienii şi, uite, purta săndăluţele alea roşii, de la naşă-sa, alea care nu îi plăceau lui, că i se păreau de fetiţă şi mereu plângea că nu le voia în picioare, dar, până la urmă, maică-sa îl păcălea, cine ştie cum, cu promisiunea unei acadele sau a unui suc, şi mereu se trezea încălţat cu ele... În altă poză erau bunicii dinspre tată, bunicul murise tânăr, în război, iar bunica crescuse singură copiii, nu se mai recăsătorise, că aşa era la ţară, trebuia să arăţi, ca femeie, că nu îţi mai arde să te căsătoreşti iar, şi purtai doliu tot restul vieţii. Poza era veche, veche, poate că era chiar singura pe care o făcuseră bunicii împreună vreodată, erau amândoi foarte tineri, chipurile lor, în sepia, erau încadrate într-un oval, iar în rest, până la marginile pozei erau desenate flori şi fluturaşi, cum se făceau pozele pe vremuri. Altă poză, mai recentă, arăta un grup de nuntaşi, gătiţi toţi, mireasa şi mirele în mijloc, într-o parte şi-ntr-alta naşul şi naşa, ţinând în mâini, fiecare, câte o lumânare albă, lungă, îmbrăcată cu flori de hârtie creponată, de toate culorile, ca nişte sorcove, apoi socrii şi soacrele, şi un puhoi de rude, nici nu li se vedeau bine feţele. Lui Ilie, totuşi, mireasa i se păru frumoasă, o copilă, nu putea să aibă mai mult de cinşpe-şaişpe ani, cam aşa se şi măritau fetele odată, la vârste fragede, oricum, toţi erau înţepeniţi şi se vedea că se pregătiseră îndelung să fie prinşi în poză, cât mai zâmbitori şi mai aranjaţi.
(va urma)