La canapea

- Bună ziua!
Zamfira trece pe mijlocul uliţei. E soare dogoritor, e cald rău, e toiul verii, la amiază. “Iete-a dracu ce-i, nu-mi mulţumeşte la bună ziua, să face că n-aude. Să ţine fudulă baba.” Şi strigă încă o dată, mai tare:
- Bună ziua, ţaţă Voichiţo!

Ţaţa Voichiţa stă pe canapea, la poartă, la umbră, sub un nuc mare, bătrân. Poartă ochelari cu lentile fumurii şi basma neagră, legată sub barbă.
- Îu, Zanhiro, bună ziua, nici nu te-am văzut, fă.

Zamfira se îndreaptă spre canapea, zicându-şi în sinea ei: “Nu degeaba-i zice lumea Chioara. Beleşte ochii-ăia la tineee... şi tot degeaba. Te şi sperii când o vezi ochioasă aşa... Acuma, dă când cu ochelarii-ăia negri, parcă te sperii şi mai rău dă ea. Zici că-i o cucuvaie, cum e şi ascuţită la faţă, şi toată-n negru...”
- De văzut, ştiu că nu vezi bine. Da’ nici nu mai auzi bine, bre?
- Auz, auz. Asta mi-ar mai lipsi, să mai fiu şi surdă. Da’ dă văzut, chiar că nu mai văz deloc. De-abia mai zăresc. Aşaaa... ca nişte umbre. Noroc că eşti îmbrăcată-n galbin, al’fel...
- Al’fel ce? Ai da peste mine pă drum, că nu mă vezi? Şi? La doctor ai mai fost? Ce ţi-a zis?
- E, doctoru’... Ce ştie el? Numa’ Dumnezeu ştie... Ce-a mai umblat Ion cu mine... Peste tot. M-a dus şi la Bucureşti. C-a zis: “Hai, Voichiţo, să te duc şi colo, şi colo, ţi-o da vreunu’ dă capăt! Că-i greu să trăieşti chioară-aşa. Şi nici prea bătrână nu eşti. Mai ai până-mpreuni mâinile pă piept.” Am făcut şapteştrei luna trecută, merg pă şapteşpatru. Şi Ion cică nu-s bătrână. Da’ nici tânără nu mai sunt... Simt io că nu mai am putere, cum aveam altădată. Eram sprinteioară, învârteam treabaaa... toată ziulica alergam.

- Hai bre, ţaţă Voichiţo, c-are dreptate nea Ion, să ştii! Mai trăieşti pă puţin cinşpe ani, uite-ncoa la mine!
- Daaa... şi io zic. Cinşpe, douăj’ dă ani, că nu sufer cu al’ceva, decât cu ochii. Ficatu’ e sănătos, inima e sănătoasă, plămânii tot aşa, tensiunea cică o am foarte bună... mi-am făcut o grămadă dă analize la Bucureşti. Toate bune! Mai bune decât ţi-ar ieşi ţie, care eşti cu douăj dă ani mai tânără ca mine. Noi, în neamu’ nostru, suntem d-ăştia care trăim mult. Mamaia mea a trăit pân’ la nouăşdoi împliniţi, mămica pân’ la opzeşinouă, şi tăticu’ cre’ c-ar fi trăit şi el, săracu’, dacă nu murea tânăr, în război. Aşa i-a fost soarta...
- N-a avut zile, ce să-i faci? Asta-i viaţa... Da’ matale ce-ai ieşit la poartă taman pă zăpuşeala asta? În loc să stai în casă la răcoare... Că nu-ţi face bine atâta căldură.
- Păi am ieşit acuma, când stă toată lumea-n casă, că n-am coraj mai pă seară. Mi-a zis ăsta lu’ Bujoreanu că cică să nu mai stau pă canapea la poartă, că mă uit în curtea lor şi că dacă mă mai prinde pă canapea, bagă furcoiu-n mine. Doamne Maica Domnului şi Sfânta Zi dă Astăzi! Păi văz io până-n curtea lor? Nu văz bine nici la un metru, darămite să văz ce face el în curte. Şi nici nu mă-nteresează pă mine dă el! Auzi! Cică i-am furat io sapa! Păi ce să fac io cu sapa lui? N-am sapa mea? Am tot ce-mi trebuie, nu vreau nimic dă la nimerica! Ce rău e să nu te ai bine cu vecinii... Când i-oi spune lu’ Ion... să vezi ce să supără... şi ce-o să-l înjure... o să-l spurce pă Bujoreanu! Iar să ceartă cu el!

- Păi nu i-ai spus lu’ nea Ion?
- Când era să-i spun? Nu i-am spus! Că-i plecat dă două săptămâni încheiate, la tratament, la staţiune.
- Şi nu ţi-e urât, bre, singură?
- E, cum să nu-mi fie? Am rămas doar cu Bobiţ, el mă apără. Şi-mi ţine dă urât pân’ curte p-aci. Îl ţin legat chiar în uşa dă la bucătărie. E cuminte, e liniştit. Păi ce? E ca câinele lu’ Iorga, să chelălăie toată ziua? Io nu ştiu cum rezistă oamenii-ăia-n balamucu-ăla. N-a vrut Ion să-l otrăvească-ntr-o zi?
- Nu-i vinovat câinele, bre. Îţi spun io ce-are şi dă ce face-aşa: e d-ăla dă rasă şi ăştia nu suportă să stea legaţi la coteţ. De-aia chelălăie-ntruna, că vrea plimbat.
- E, vrea plimbat!
- Da, vrea plimbat. Ascultă-ncoa la mine. Ca ăia din filme. N-ai văzut şi matale la televizor, cum plimbă câinii prin filme?
- E, ce televizor? C-am văzut şi la Bucureşti, când m-a dus Ion la spital. Cum te văd şi cum mă vezi.
- Păi matale mai vezi, bre?
- E, ştii c-aşa-i vorba. Zău dacă te mint! Oameni în toată firea, îmbrăcaţi frumos, dichisiţi, umblă prin mijlocu’ oraşului, ziua-n amiaza mare, cu câte-o jigodie d-asta dă lanţ. Şi e câte-o namilă... mai mare decât un om! Ce i-o da să mănânce... nu ştiu! Unu d-ăsta, îţi pune sărăcia la uşă. Şi pune câte-o privire a dracu, zici că stă să te sfâşie. Ţi-e frică să te uiţi la el! Io mă-nchinam când treceam pă lângă unu d-ăsta aşa mare.

- Nu mai e ca pă vremea noastră. E altă modă acuma...
- Da’ dă-o dracu dă modă! Io zic că e lumea nebună! În loc să-şi vază dă treabă... Ce-ar fi să-l iau şi io acu’ pă Bobiţ şi să mă plimb cu el dă lanţ pân’ sat, c-aşa e moda. Nu zice lumea c-am înnebunit?
- Da’ nea Ion ce-ar zice?
- M-ar da pă poartă afară, de-a zbrebeleacu... M-ar înjura dă toţi Dumnezeii, cu coteu cu tot! Offf... da’ ştii ce rău e când nu-i Ion acasă? Ştii vorba aia: rău cu rău, da’ mai rău e fără rău! De-abia aştept să vie, mai are niţel. Nu mâine, poimâine. Trebuia să mai stea încă patru zile, că are optişpe în total. Da’ sâmbăta şi duminica n-are tratament şi i-am spus să nu mai stea acolo degeaba, să vie-acasă, că-mi ajunge şi mie cât am stat singură. L-am lăsat să plece, ce era să mai zic? Pot să mă pun io contra, să nu-l las? Nu pot, că mi-e milă şi dă el. S-a dus la-mpachetări, la băi. Io n-am voie să merg, din cauza la ochi, aşa c-a plecat singur. Ce să-i fac? Cât am fost tineri, am umblat amândoi. Acuma el să duce, io nu.

- Lasă, bre, că să duce dă bolnav, nu dă distracţie.
- E, ce ştiu io ce-o face p-acolo?
- Ce poa’ să facă?
- Cine ştie ce babă d-aia cu pălărie şi cu unghii făcute îi suceşte mintea? Mai ştii? Ce, nu s-a mai văzut? Şi io stau şi-l aştept. Offf, că ce mă mai doare ochiu-ăsta... Mă-nghionteşte întruna ceva ca un nisip, şi mi să şi zbate câteodată. Mă-nchin şi io când la ochiu’ stâng, când la ochiu drept, mai dau cu apă sfinţită - îmi iau în fiecare duminică dă la biserică câte-o sticluţă, să am toată săptămâna -, şi parcă mai mă lasă niţel.

- Şi nu ţi-a dat doctoru’ tratament să-ţi mai amelioreze?
- Mi-a dat doar nişte picături, contra la usturime. Şi să nu mai lăcrimez. Da’ pun mai cu iconomie, că-s scumpe rău, o grămadă dă bani. În rest, n-are ce să mai îmi facă. Cică mi-a plesnit globurili şi mi s-a-mprăştiat albeaţa în tot ochiu’. La stângu’, mai rău ca la dreptu’. Asta-i boală fără leac, n-am ce să mai fac. Nu să mai vindică. Doar dacă-mi face d-aia... cum îi zice? Nu mai ţin minte... Să ia ochii dă la un mort şi să mi-i puie mie.
- Transplanct?
- Aşa, aşa! Da’ n-am vrut sub nici o formă. I-am şi zis: “Domnule doctor, mie nu-mi trebuie să umblu cu ochii dă mort în capu’ meu. Lăsaţi-mă chioară-aşa mai bine.” Şi mi-a zis doctoru’: “Atunci, mamaie, chiar că nu mai am ce să-ţi mai fac! Doar să-ţi dau pensie dă nevăzătoare.” Îmi dă, că şi Ion al meu i-a dat miel dă Paşte, o pulpă dă porc dă Crăciun, când a tăiat viţelu’, tot aşa, i-a dat la doctor... cre’ că jumate din el. Şi-o să-i mai dea, deh...

- Şi ce pensie ţi-a făcut?
- Mi-a dat destul, sunt mulţumită. Mi-a dat.
- Cât ţi-a dat, bre? Zi, că nu spun la nimenea, io nu duc vorba.
- Păi... trei milioane. Da’ să nu spui, că ştii cum e lumea.
- Daaa... ţi-a dat pensie frumoasă.
- Da, da’ ce folos? Că io tot nu văz.
- Păi dac-ai vedea, nu ţi-ar mai da pensia!
- Nici nu mi-ar trebui!

- Da’ la televizor vezi?
- Nu văd, nu văd. Da’ tot mai mă uit la emisiunile-alea cu ăia care să-mpacă. Şi la telenuveaua aia, Suflet dă ţigan. Îi recunosc pă fiecare după glas. Care cum zice ceva, io ştiu care este. Nu-nţeleg ce zice, da’ îmi citeşte Nicoleta, aia mică a lu’ Fătu, că pă ea am pus-o însoţitoare în actele dă pensie. Îi dau un milion jumate pă lună şi vine să-mi scuture, să-mi facă mâncare şi să-mi citească filmu’. În rest, face Ion treabă, mai fac şi io câte ceva. Nicoleta vine mai des decât ne-am înţeles. Mereu zice: Ţaţă Voichiţo, vin! Vin, că matale ai suflet bun, eşti darnică! Să mă chemi dă câte ori ai vreo nevoie, că vin!
- Da... matale eşti darnică...
Zamfira îşi spune în gând că dacă şi ţaţa Voichiţa e darnică, apoi chiar că sfârşitul lumii e aproape. Că doar toată lumea ştie ce pensii frumoase primesc amândoi, ţaţa Voichiţa şi nea Ion, în fiecare lună, dar nu se îndură să lase nici cinci bani poştaşului!

- Da’ tu un’ te duci, Zanhiro, pă căldura asta dă foc?
- Mă duc la probă, că-mi coase Viorica un material.
- Da’ dă ce-ţi lucrezi la Viorica? Tu nu ştii că-ţi fură din material?
- E, fură...
- Zău! Că doar nu vorbesc cu păcat, că Dumnezeu e deasupra, şi ne aude ce zicem, şi ne vede ce facem! Spun drept! Uite, i-a dus Mariana lu’ Sandu un cupon să-i facă fustă şi cu vestă. I-a luat măsura, toate bune. Când s-a dus la probă, i-a zis că nu-i ajunge şi dă vestă. “Cum tanti Viorico să nu-mi ajungă? Că doar e dublu lat. Dă ce nu mi-ai spus dă la-nceput? Când ţi-am adus materialu’, ajungea. Acuma nu mai ajunge?” Şi uite-aşa, i-a furat din material. I-a cusut un crâmpei dă fustă, i-a luat cinzeci dă mii dă lei pentru lucru, i-a cerut şi papiotă dă aţă, şi felmoar, şi i-a mai dat înapoi doar o fâşie îngustă, dă n-are biată Mariana ce mai face cu ea, decât să i-o dea lu’ fii-sa să facă roche la păpuşă.

- Io ştiu că lucrează bine, mi-am mai făcut la ea câte ceva şi mi-a plăcut. Mi le-a nimerit mereu. Nu ia nici scump...
- Da’ tu ce-ţi coşi?
- Îmi fac o rochie.
- Da’ dă ce?
- Iete, vreau să mă duc la nuntă.
- Da’ la care nuntă te duci?
- Să mărită aia mare a lu’ sor’-mea.
- Hai, lasă-mă. Şi-a găsit? Ai văzut? La barza chioară îi face Dumnezeu cuib. Cine mai credea că să mai mărită? I-a ajutat Dumnezeu pân’ la urmă... Şi pă cine ia?
- Ia băiat bun.
- Şi dă unde e?
- Din Burdujelu.
- Din Burdujelu d-al cui?
- E... nu-i ştii matale.
- Da’ dă unde-l cunoaşte?
- Ce ştiu io? N-am întrebat-o.
- Şi are avere?
- Are, are. Are apartament la oraş, maşină mică. E bine.
- Are părinţi?
- Are. Lucrează amândoi, au situaţie bună.
- E, lasă, să fie sănătoşi, să le-ajute Dumnezeu.
- Să le-ajute, ţaţă Voichiţo.
- Da’ cine-i cunună?
- Are naşi foarte buni, sunt dă la Bucureşti. Bogaţi, cu funcţie...
- Foarte bine... Şi când e nunta?
- Păi acu’, în septembrie, la sfârşit.
- I-auzi... Are vin, are porci, are tot ce le trebuie? Face la cort? Numa’ sa fie vreme frumoasă, să nu plouă. C-ai văzut ce-a fost la nunta Rodichii. A fost soare chiar până-n ziua nunţii. Şi taman atunci s-a pornit vijelia, de-a stat lumea zgribulită dă frig şi era o apă-n cort... de-a scos-o cu găleata...
- La cort face nunta. Acuma... cum le-o fi norocu’! Ce rost mai avea să meargă la restaorant, la oraş, să cheltuie o grămadă dă bani, când au tot ce le trebuie?

- Bravo lor! Să fie-ntr-un ceas bun!
- Să fie, să fie! Hai că mă duc, ţaţă Voichiţo. Că acu’ să lasă seara şi mai am o grămadă dă treabă. Dimineaţă am spălat nişte preşuri şi am spălat şi rufe, trebuie să le-ntind pă culme. Vreau să mă-ntorc repede, să dau la animale, să mai jumulesc şi nişte iarbă la porcii-ăia. Ziceam că poate mai frământ şi nişte pâine, da’ nu mai am când, că trebuie să lipesc un perete dă la coşar, am strâns nişte baligă şi dac-o mai las, să usucă, nu mai pot să fac nimic cu ea şi-i păcat s-o arunc. M-oi scula mâine devreme şi-oi frământa pâinea. Am măcinat săptămâna trecută nişte grâu şi-a ieşit o făină albăăă... ţi-e mai mare dragu’! Vreau să ud un pic şi grădina, da’ mai pă seară, mai pă răcoare. Eeee... câte nu sunt dă făcut... Săptămâna viitoare trebuie să m-apuc şi dă bulion, am o grămadă dă roşii, poate fac şi nişte suc, oi vedea io.
- Du-te, Zanhiro, mergi sănătoasă...

Ţaţa Voichiţa rămâne singură, pe canapea. Îl zăreşte, cu coada ochiului, pe Bujoreanu, prin curte. Dă să se scoale, când vede ceva pe jos. Se apleacă şi ridică din praful cărării un nasture. “Ăsta trebuie să fie al Zanhirii, să i-l dau când o trece îndărăt... I-o fi căzut dă la capot, că pocnea pă ea, s-a-ngrăşat rău. Trăieşte bine cu bărbat-su, a avut noroc a dracu’ ce-i!”