Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Oamenii deschişi vor avea întotdeauna întrebări. Pe cei închişi nu îi va schimba niciodată un film sau un spectacol - 10 pentru FILM la TIFF, 2019


Filip Columbeanu, un interviu cu Miriam Rizea

14.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În multe jocuri de cărţi un Wild Card poate prelua orice valoare, culoare sau funcţie, reprezentând un avantaj strategic important pentru jucător - ca jokerul din Scrabble sau Rémi, dacă vreţi (dar Wild Card sună mai bine).
Am avut plăcerea să lucrez cu Miriam Rizea la începuturile carierei şi atunci am înţeles ce înseamnă să ai un Wild Card pe scenă - un actor pe care te poţi baza că va stăpâni sala prin simpla prezenţă, că poate să dea savoare unei scene altminteri prea lungi şi că profesionalismul său va disciplina boemia noastră artistică din timpul repetiţiilor.
De atunci şi-a trecut în CV multe colaborări cu teatrele din capitală (Odeon, Naţional, Foarte Mic, Metropolis şi acum o puteţi vedea la Teatrelli, în
Contesa, în regia lui Dan Tudor). Pe film s-ar putea s-o recunoşti fie din producţii premiate internaţional (Toni Erdmann, 2016) sau din scurtmetraje indie care fac circuitul festivalier. Miriam participă cu bucurie şi la unele şi la altele. Şi în iunie 2019 va participa la 10 PENTRU FILM la TIFF 2019. Cu această ocazie ne-am reîntâlnit şi am mai povestit sub forma unui interviu.


Filip Columbeanu: În loc de introducere am zis aşa: Ştiu că numele Miriam nu este numele din buletin. Cum ţi l-ai ales şi ce semnifică pentru tine?
Miriam Rizea: Aşa este, Miriam mi se spune cam de prin clasa a VII-a, a VIII-a, cam aşa... Şi după aceea, în liceu, deja toată lumea îmi spunea Miriam. A pornit de la o glumă în familie cu fratele meu mai mare. Nu o să spun ce semnificaţie are, pentru că e una foarte personală... Dar consideram că mi se potriveşte foarte mult. A venit ca o renaştere, dacă vrei (râde). A funcţionat ca o setare pentru anumite standarde. Asta şi-a propus schimbarea asta de nume. Şi de-atunci toată lumea mă cunoaşte ca Miriam, inclusiv părinţii, profesorii... chiar dacă ştiau că în acte mă cheamă Mădălina.

F.C.: Ce te-a atras cel mai mult la meseria de actor şi ce te face să continui? Două întrebări într-una...
M.R.: Mda. Am ajuns să fac teatru oarecum întâmplător. Mi s-a părut interesant, neştiind foarte multe lucruri despre asta, neştiind de fapt NIMIC despre ce înseamnă să fii actor şi despre lumea teatrului. Văzusem foarte puţine spectacole - spre deloc - în momentul în care am dat la liceul de arte, secţia actorie. Dar acolo s-a produs un miracol. Am avut o întâlnire cu un profesor care m-a făcut să mă îndrăgostesc de această căutare a actorului. Am reuşit împreună cu Cătălin Naum - despre el este vorba - să fac lucruri fără să îmi găsesc justificări sau să gândesc logic. M-a ajutat să improvizez. Asta a fost prima formă de teatru de care am fost apropiată. Tot lucrul cu el s-a bazat pe improvizaţie şi o ascultare a simţurilor.

F.C.: Dar de ce ai ales asta în perioada liceului? Ce te-a chemat?
M.R.: Aş fi putut intra oriunde în ţară cu media de la capacitate. Numai că simţeam că vreau să fac altceva şi nu ştiam ce. Când am auzit de acest liceu care nu era foarte departe de unde locuiam eu - era în Buzău, eu sunt din Râmnicu Sărat - mi s-a părut foarte interesant să fac ceva ce nu ştiu ce este. (râde) Adică surpriza acestui capitol m-a atras. Eram plictisită de a învăţa tot timpul, de a ştii lucruri dinainte sau de-a face lucrurile foarte calculat. Mă îngrozea gândul că aş putea ajunge într-un birou... nu simţeam că am chemare pentru nimic ce-ar fi însemnat studiul de genul ăsta, ci mai degrabă un studiu personal. Asta e ceva ce spun acum, gândindu-mă înapoi. În momentul ăla simţeam doar că eu caut altceva.

F.C.: Şi acum în prezent ce te face să continui? Sunt mulţi care se reprofilează...
M.R.: Foarte simplu şi foarte siropos spus, dar este purul adevăr... o dragoste foarte mare pentru actorie. Pentru actori în general. Mi se pare că este gradul cel mai înalt de cunoaştere şi dezvoltare personală. Faptul că sunt într-o continuă căutare, că răspunsurile tot timpul se schimbă, că trăiesc mult mai mult decât aş trăi dacă n-aş face asta. Faptul că îţi imaginezi la o anumită intensitate anumite scenarii, are un efect în viaţa ta. Chiar dacă numai pe o perioadă determinată de timp.

F.C.: Deci e adevărat ce se spune: că un actor trăieşti mai multe vieţi cu fiecare rol.
M.R.: Sunt actori şi actori. Eu mă încadrez în această categorie care e în continuă căutare şi care îşi doreşte să trăiască mult şi divers. E un subiect la care m-am gândit mult de-a lungul anilor şi mai ales în perioadele grele. Pentru că e foarte uşor să te sperie situaţia artistică din ţara noastră şi singurul motiv care te ţine pe această linie e această dorinţă de nestăvilit. E ceva din care nu poţi... EU nu pot să opresc.

F.C.: Ce implică procesul de documentare pentru un personaj în cazul tău?
M.R.: Sunt unele lucruri care se aplică la orice personaj. Eu mizez foarte mult pe senzorial. Spre exemplu un miros sau o atingere pot avea un efect mai mare decât o mie de cuvinte sau un studiu de două săptămâni. Dar sunt conştientă că e nevoie de multă tehnică. Şi în căutarea asta mă aflu acum - vreau să fiu o actriţă cât mai bună din punct de vedere tehnic. Pentru că doar printr-o tehnică foarte bună poţi ajunge la performanţe surprinzătoare. Dar ceea ce spun eu aici nu consider a fi o reţetă pentru că astăzi cred asta, dar peste o lună s-ar putea să cred ceva un pic diferit. (râde)

F.C.: Spuneai că ai jucat multe roluri de epocă.
M.R.: Am jucat câteva...

F.C.: Şi în situaţia asta îţi place să te documentezi despre, de exemplu, cum ar fi reacţionat o femeie în acel context social, în acea perioadă...
M.R.: Eu cred că o femeie de astăzi, organic, e aproape la fel ca o femeie de atunci. Valabil şi pentru un bărbat. Contextul social contează foarte mult, dar aici am un mic atu şi anume că - apropo de filmele de epocă - eu nu m-am considerat niciodată ca făcând parte din secolul ăsta, 100% (râde). Ba chiar nu consider că mi se potriveşte.

F.C.: Care este personajul de care te simţi cea mai mândră?
M.R.: Chiar recent am fost întrebată asta şi n-am ştiut ce să răspund. Sunt câteva de care am fost foarte apropiată şi au însemnat foarte mult pentru mine, pentru că am simţit că ajunsesem să mă identific foarte bine cu acel personaj. Am rămas cu ceva de la fiecare personaj cu care am interacţionat. E o poveste care începe odată cu primul telefon (râde) şi ţine până la ultimul spectacol sau ultima zi de filmare... PLUS săptămânile care urmează. Rămâne în tine senzaţia de preaplin din timpul filmărilor sau repetiţiilor. Eu am rămas cu lucruri concrete - gesturi pe care le-am descoperit în mine, pe care nu le foloseam în viaţa de zi cu zi şi am rămas cu ele. După o perioadă trec, dar o perioadă rămân în tine. Şi cu fiecare personaj descoperi lucruri noi despre tine. Noi putem fi oricum, trebuie doar să accesăm anumite puncte.

F.C.: Ce aş vrea să te întreb, pentru că există multă dezbatere pe tema asta. Din punct de vedere al unui actor, ce diferenţă există între rolul de teatru şi rolul din film? Există vreo diferenţă?
M.R.: Există foarte multe diferenţe (râde). Este cu totul altceva. La bază, evident, sunt aceleaşi lucruri - tu vrei să fii credibil într-o anumită postură, vrei ca acele vorbe să fie adevărate, să fie ale tale, să fii omul ăla... Dar mijloacele prin care ajungi să faci asta sunt foarte diferite. În primul rând, din modul de a vorbi, apoi în raport cu toate lucrurile pe care le ai în jurul tău - aici eşti cu camera, acolo eşti cu publicul din seara aia şi nu altul.

F.C.: Crezi că e un handicap faptul că facultatea noastră [de actorie] e orientată în mod clar spre teatru, mai mult decât spre film?
M.R.: E un minus, în mod clar. Nu am un ac împotriva facultăţii, eu am învăţat mult din UNATC şi vreau să spun asta deoarece pentru mine a contat mult această experienţă, dar cu siguranţă că este axată pe teatru şi se simte această lipsă mulţi ani după ce ai terminat facultatea, dacă nu ai interacţiune cu lumea filmului. Eu am învăţat foarte mult din castingurile la care am fost. Am dat foarte multe castinguri (râde) din care evident că am luat un număr mic de roluri. Am fost de multe ori foarte aproape să iau rolul cel mare, rolul principal, ultimele trei fete, ultimele cinci fete, numai aşa am ţinut-o de câţiva ani încoace (râde) şi consider castingurile astea o a doua şcoală pentru mine. Ar fi foarte frumos, ar fi ca un vis, ca în UNATC să existe o şcoală adevărată de film. O secţie, cât de mică, cu 10 sau 5 copii pe an.

F.C.: Nu există un modul? La master dacă nu mă-nşel...
M.R.: Modulul pe care l-am făcut eu a fost ceva superficial. Ăsta e adevărul. Dar chiar şi acela e util în momentul în care nu ştii nimic despre asta. Tu ai impresia că ştii, pentru că vezi multe filme, dar atunci când trebuie să faci, constaţi că e cu totul diferit. Îţi trebuie un anumit exerciţiu, la fel cum e muşchiul actorului pe scenă, aşa trebuie să existe şi acest antrenament pentru film. Ba chiar m-am gândit în perioadele în care nu am atât de multă treabă, să-mi finanţez singură filmele de exerciţiu. Momentan am început să mă pregătesc... "Să mă pregătesc" ştiu că sună aberant, că am 30 de ani şi am terminat o facultate şi-un master, dar da, ca să nu amorţesc am început să mă pregătesc cu cineva doar ca să mă simt eu vie şi să nu simt că pierd din lucrurile pe care le ştiu.

F.C.: Ai jucat şi în filme româneşti şi în coproducţii în care echipa este în marea majoritate străină. Ce diferenţe de abordare ai observat între "noi şi ei"?
M.R.: Sunt mult mai relaxaţi şi zic asta cu toată convingerea. Chiar sunt mult mai relaxaţi în absolut orice aspect. Poate şi pentru că de cele mai multe ori au o finanţare mai mare decât au filmele româneşti. Poate că şi felul în care sunt trataţi la noi în ţară este diferit. Chiar mă gândesc, faţă de un regizor cât de cât la început de drum şi a unui străin în acelaşi moment al vieţii lui, abordarea s-ar putea să fie diferită. Echipa îl percepe şi îl tratează diferit.

F.C.: Şi în relaţie cu tine, cu actorul?
M.R.: În continuare vorbesc despre această relaxare. Depinde. Filmele la care am lucrat eu, producţiile străine au fost diferite şi ele. La unele a fost o căutare îndelungă şi cu foarte mult timp şi foarte mulţi bani investiţi. Apropo de asta, ca să poţi să ţii aceiaşi actori pentru o scenă de 5 minute 3 zile la rând înseamnă să ai posibilitatea financiară să o faci. Într-un film românesc acest lucru e puţin probabil să se întâmple, chiar şi la cei mai cunoscuţi regizori - să aibă atâta timp de... studiu şi de încercări ca să iasă dubla cea mai bună. Dar sunt şi filmări la care ai libertatea maximă să testezi lucruri. Şi evident depinde şi de la regizor la regizor, fie el străin sau român, n-are nicio relevanţă, în funcţie de ce este în mintea lui cu privire la filmul pe care îl face - unii ştiu clar ce vor să fie, alţii ştiu ce efect ar vrea să aibă şi sunt într-o continuă căutare. Şi asta e valabil şi la noi şi în afară. În ce mă priveşte pe mine... din păcate, aş putea să spun, poate în viitor voi putea să spun "din fericire", ştiu că tipologia mea şi mai ales faţa mea nu este atât de potrivită scenariilor româneşti. Mi s-a întâmplat de multe ori să nu iau un casting de film spunându-mi-se că proba a fost excelentă, am ajuns în ultima etapă, dar faţa mea nu este ceea ce se caută. Cred eu, faţa mea spune puţin mai mult decât ar fi potrivit pentru scenariile româneşti. În schimb asta e un atu pentru proiectele care vin din afara ţării pentru că aproape fără excepţie mă cheamă la casting. Directorii de casting care mă propun pentru filmele străine... am semnat de multe ori cu ei şi mi se pare că ei sunt interesaţi fix de faţa mea. Vorbesc strict de faţă pentru că acesta e instrumentul cu care lucrăm, sunt o tipologie care pe ei îi interesează. Şi la noi în ţară îi interesează, dar scenariile noastre sunt scrise în măsura posibilităţilor financiare sau pentru anumite festivaluri şi până acum nu a apărut un scenariu suficient de potrivit feţei mele (râde).

F.C.: Cu ce tip de regizor îţi place să lucrezi?
M.R.: ORICE TIP (râde) cu toată inima zic asta. Poate să fie şi genul agresiv, nu mă deranjează atâta timp cât nu e agresiv fizic. N-am nicio problemă, am lucrat cu câţiva profesori destul de impulsivi, sunt destul de călită în lucru, chiar nu mă sperie nimic. Mi se pare interesant să încerc orice stil, orice îmi pune probleme noi pentru mine e o grijă şi o preocupare continuă şi e cel mai frumos lucru care mi se poate întâmpla în momentul ăla.

F.C.: Poţi să dai exemple de un regizor, chiar dacă nu dai nume...
M.R.: Nu dau nume, cu siguranţă! (râde)

F.C.:... cu care ai lucrat şi a cărui metodă să te facă să zici "Da, dom-le, să tot ai proiecte d'astea".
M.R.: Au fost mai multe metode! Eu cred despre mine şi îmi place să cred despre mine că sunt destul de adaptabilă. Îmi place să mă schimb şi o fac destul de involuntar. De când eram mică îmi place să mă schimb în funcţie de oamenii din jurul meu. Eu aşa funcţionez, aşa discut şi la o masă, în funcţie de cum e fiecare şi e ceva ce fac natural, nu îmi programez să vorbesc într-un fel, deci... ce m-ai întrebat?

F.C.: Tipul de regizor cu care îţi place să lucrezi...
M.R.: Da, nu, chiar nu pot să... (se gândeşte) Pot să-ţi zic ce NU-mi place! Nu-mi place ca regizorul să nu ştie ce vrea în sensul distructiv al proiectului. Sună aşa dur, dar se întâmplă chestia asta - ca regizorul chiar să nu ştie ce vrea şi să te conducă pe nişte căi de care nici el nu este sigur. Până la urmă siguranţa lui este importantă pentru tine. Adică felul în care mi se transmite o idee sau o convingere e important. Chiar dacă e într-o căutare, trebuie să ştie ce-ţi cere. Pentru că altfel tu o să te pierzi într-o mare de posibilităţi şi dacă nu eşti condus bine o să ai în cap prea multe variante şi concentrarea ta o să fie disipată.

F.C.: Dar nu există riscul să simţi că regizorul a venit cu forma de acasă şi vrea doar să te mulezi pe ea?
M.R.: Ba da, dar cred că este mai bine pentru că are un personaj în minte şi el deja te-a văzut şi consideră că tu poţi să fii acel personaj - doar de-asta te-a luat. Când se întâmplă asta, chiar dacă ceea ce mi se cere mi pare, să spunem, complicat, nu stau să mă gândesc de ce vrea el asta, sau cum a ajuns la asta... nu. Mă gândesc pur şi simplu cum să fac să iasă ce trebuie şi la nimic altceva.

F.C.: Şi care e greşeala pe care o poţi face cel mai adesea ca actor?
M.R.: Să nu munceşti suficient de mult. Cu siguranţă. Şi chiar şi eu, care cred despre mine că sunt o muncitoare şi chiar sunt o muncitoare, pot să spun că am avut, poate, câteva momente în viaţa mea în care nu am muncit atât de mult deşi în momentul respectiv simţeam că "da, muncesc suficient". Acum privind înapoi zic că nu, că n-am muncit suficient. Deci asta e ceva ce nu are cum să lipsească. Am impresia că Anthony Hopkins spunea că nu poţi să vii pe platou fără o sută de lecturi. Deci un sâmbure de adevăr există.

F.C.: Se spune că fiecare teatru are publicul lui. Ai sesizat o astfel de diferenţă la noi?
M.R.: Da. Da. Da. Evident că există şi un grup de oameni care probabil... "face circuitul". În special tineri care mai trec de la un teatru la altul - chiar şi aceştia, nu la toate. Recent am auzit o discuţie că durează câţiva ani să îţi faci publicul tău şi asta ţine de multe lucruri. Ţine inclusiv de adresa la care se află teatrul pentru că în ziua de azi nu ne mai permitem să facem o oră pe drum decât în anumite condiţii.

F.C.: Ce feluri de public ai putea să defineşti?
M.R.: Hmmm... n-aş vrea să vorbesc despre asta. Nu în sensul că sunt secretoasă, dar în mintea mea se bat încă ideile şi nu vreau să zic ceva de care nu sunt sigură. Cred că fiecare teatru îşi atrage publicul care i se potriveşte.

F.C.: Ca actor consideri că ai o responsabilitate morală asupra oamenilor? Ne mai poate influenţa arta în vreun fel?
M.R.: Sunt sigură că poate influenţa... arta făcută la un anumit nivel. Îi poate lăsa cu gânduri, întrebări... Dar în ce mă priveşte, adevărul e că eu nu fac asta pentru oameni. Ştiu, poate suna foarte egoist dar aşa este. Nu vreau să învăţ pe nimeni nimic. Oamenii care sunt deschişi spre întrebări vor avea întotdeauna întrebări. Oamenii care sunt închişi nu vor fi modificaţi de niciun film; de artă sau altfel.

F.C.: Care sunt planurile pentru TIFF 2019?
M.R.: Sunt deschisă. Nu mi-am programat nimic în minte, planul urmează să-l aflu, cel puţin în ce priveşte programul. Eu sper că voi cunoaşte oameni noi din industria filmului cu care să pot avea o chimie sau cu care să pot comunica bine, sau care să fie pur şi simplu interesaţi de faţa mea. (râde).

F.C.: În afară de scenă, unde sunt cele mai mari şanse să te găsim?
M.R.: Nu prea aveţi pe unde să mă găsiţi (râde). La mine acasă. În club merg doar la petreceri de film... (se gândeşte) La festivaluri de film. Acolo merg cât pot de mult. Când este un festival în Bucureşti încerc să merg la cât mai multe filme.

F.C.: Şi la lecţiile cu copiii, nu?
M.R.: Şi la lecţiile cu copiii, da. Predau cursuri de teatru pentru copii de mai multe vârste. Fac asta ca part time job deja de câţiva ani.

F.C.: Au început să-ţi intre elevii la teatru?
M.R.: Sunt prea mici, dar eu nici nu-mi doresc să dea la teatru. Îmi doresc să se dezvolte, să fie curajoşi, să fie deschişi în faţa vieţii şi a posibilităţilor, să nu aibă o gândire încuiată, zic bine "gândire încuiată"? (râde). Să testeze lucruri cu mintea şi cu corpul lor pentru că asta te face să te simţi magic şi noi toţi trebuie să ne simţim magici ca să avem puterea să facem lucrurile pe care le dorim.

F.C.: Care sunt câteva adevăruri usturătoare pe care crezi că orice artist le învaţă în cariera lui?
M.R.: Că înveţi mai mult din eşec decât din succes. În perioadele în care am fost mai jos m-am studiat mult mai mult decât în perioadele în care aveam o părere foarte bună despre mine. Şi cred că asta se aplică în orice domeniu.

Miriam Rizea
Data naşterii: 10.12.1988
A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" - UNATC Bucureşti.
A colaborat sau colaborează  cu Teatrul Odeon, Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Foarte Mic, Teatrul Metropolis, Teatrelli.
Miriam Rizea a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2019


0 comentarii

Spacer Spacer