Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire


Dean King, traducere de Florin-Răzvan Mihai

22.05.2019
Editura Corint
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dean King
Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire
Editura Corint, 2019

Traducere din limba engleză de Florin-Răzvan Mihai


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Dean King (n. 1962) s-a născut la Richmond, Virginia, în Statele Unite ale Americii. A studiat la University of North Carolina. De-a lungul vremii, a publicat articole în ziare şi reviste precum National Geographic Adventure, New York Magazine, Outside, Esquire, Art & Antiques, Travel and Leisure Magazine, Connoisseur.

Este autorul mai multor volume, între care: Patrick O'Brian: a Life Revealed (2000), Unbound: a True Story of War, Love, and Survival (2010), The Feud: The Hatfields and McCoys: The True Story (2013).

Sahara a fost ales printre bestsellerurile anului 2004 de ziare şi asociaţii prestigioase americane: San Francisco Chronicle, The New York Times, Book Sense, Southeast Booksellers Association, Mountains and Plains Booksellers Association, Northern California Booksellers Association, Southern California Booksellers Association. În noiembrie 2004, Sahara a ocupat poziţia a şasea în clasamentul Best History Book of 2004 al site-ului Amazon.com.
*
Capodoperă a cărţilor de aventuri bazate pe fapte reale, Sahara relatează povestea adevărată a doisprezece marinari americani naufragiaţi pe coasta africană în 1815, capturaţi de nomazii din deşert, luaţi în sclavie şi purtaţi într-o călătorie infernală, care a durat două luni, prin inima Saharei.

Bricul american Commerce a eşuat în dreptul capului Bojador, dar, datorită curajului şi deciziilor rapide luate de căpitanul vasului, James Riley, tot echipajul a ajuns teafăr la ţărm. A urmat o bătălie extraordinară şi disperată pentru supravieţuire, în care oamenii s-au confruntat cu ostilitatea băştinaşilor, cu înfometarea, deshidratarea, deznădejdea şi moartea. Capturaţi, jefuiţi şi luaţi în robie, marinarii au fost târâţi şi duşi prin deşert de noii lor stăpâni, care nu le cunoşteau limba şi cărora nici nu le păsa de prada lor. Forţaţi să-şi bea urina, arşi de razele soarelui, epuizaţi din cauza mersului pe jos pe distanţe de zeci de kilometri, pe nisipul şi pietrele fierbinţi, pierzând peste jumătate din greutatea corporală, marinarii s-au luptat să-şi păstreze demnitatea şi sănătatea.

Purtându-l pe cititor de la apele reci ale Atlanticului până în peisajul arid al Saharei, deopotrivă în inima deşertului şi în inima omului, cartea lui Dean King este o poveste spectaculoasă despre eforturi supraomeneşti, curaj, frăţie şi supravieţuire.

"O mărturie îngrozitoare despre supravieţuire [...] care ne oripilează, dar, în acelaşi timp, ne fascinează şi ne farmecă." (Boston Globe)

"Autorul, care a călătorit în Africa, unde, călare pe cămilă sau pe jos, a refăcut parţial traseul marinarilor, reuşeşte în mod genial să ofere peisajului dunelor de nisip - bine-cunoscut în prezent - o notă de măreţie şi de inedit, aşa cum trebuie să li se fi părut naufragiaţilor. Relatarea amănunţită a întâmplărilor este completată cu pasaje potrivite din afara povestirii, cum ar fi cele despre cultura bazată pe schimb şi târguială a arabilor nomazi din deşert şi despre transformările geologice de pe ţărmul Africii Occidentale." (Publisher's Weekly)

Fragment
Capitolul 6. Purgatoriul

Acum, soarta marinarilor depindea de o fâşie stearpă de plajă, nu mai mare decât barca lor distrusă. Deasupra lor se ridică falnică o stâncă. Printre puţinele lucruri care le rămăseseră erau câteva articole de îmbrăcăminte, câteva hălci de carne sărată de porc, nişte sticle care conţineau apă sau urină şi o pungă cu monede de argint. Urina era mai de preţ pentru ei decât argintul.

Chiar şi pe mare, echipajul de pe Commerce alesese să bea urină mai degrabă decât apă de mare. Riley a menţionat că, în momentul când au ajuns în deşert, deja îşi beau urina la comun "distilată" - deoarece trecuse prin corpurile lor - de 12 ori. El numea băutul urinei o "alinare nenorocită şi dezgustătoare".

Atât ştiinţa modernă, cât şi anecdotica arată că, în cantităţi mici, pentru perioade scurte de timp, înghiţirea urinei poate fi folositoare. Dar în doze mari, dacă urina nu este diluată, otrăvurile şi deşeurile pe care le conţine poate afecta rinichii, cauzând un blocaj al acestora, o stare denumită uremie, care poate duce în ultimă instanţă la afecţiuni ale creierului sau la moarte.

Conform unui tânăr chirurg elveţian pe nume Savigny, care a fost unul dintre supravieţuitorii şi cronicarul călătoriei plutei care s‑a salvat de pe fregata franceză Méduse, eşuată pe golful Arguin din Mauritania, în 1816, urina unora era "mai plăcută decât a altora". Un pasager nu a reuşit sub niciun chip să înghită vreo picătură. "În realitate, nu avea un gust dezagreabil, a recunoscut Savigny, dar în unii dintre noi devenea tulbure şi extraordinar de înţepătoare". Cea mai ciudată calitate a ei era că, după ce o beau, cei ce o consumau simţeau imediat nevoia să "urineze din nou", a consemnat medicul.

În 1877, soldaţii unei companii americane de cavalerie care s‑a rătăcit în deşert şi‑au băut urina îndulcită cu zahăr, ceea ce, după cum au susţinut ei, a îmbunătăţit‑o considerabil. Dar un experiment condus de americanul Eddie Rickenbacker, un as al aviaţiei din Primul Război Mondial, care, după o aterizare forţată, în 1942, a navigat pe o plută în Pacific timp de 23 de zile, nu a fost la fel de convingător. El şi colegii săi de pe plută şi‑au colectat urina în cartuşe goale şi au lăsat‑o în aer liber şi la soare timp de mai multe zile, în speranţa că avea să se purifice. "A fost ideea mea", a mărturisit Rickenbacker. "Una proastă." Mirosul a devenit absolut de nesuportat şi gustul nu s‑a îmbunătăţit.

Foarte puţine cazuri cunoscute par să dezmintă ceea ce susţine ştiinţa. În relatarea sa despre naufragiul vasului Ste. Catherine, din 1785, Pierre Raymond de Brisson a scris că brutarul navei a supravieţuit doar cu melci şi cu urina proprie timp de zece zile. În 1905, W.J. McGee, care îşi avea tabăra lângă Yuma, Arizona, unde studia efectele luminii asupra vieţii în deşert, a salvat un mexican care se rătăcise timp de opt zile în deşert, dintre care cinci zile supravieţuise mânat de dorinţa de a‑l tăia pe partenerul său care îl părăsise acolo - pe el şi propria‑i urină. După ce l‑a cercetat pe omul "împuţinat şi costeliv", a cărui piele "căpătase o culoare violacee, dezgustătoare, chiar o paloare cadaverică", şi ale cărui gingii, nări şi pleoape se înnegriseră, McGee a notat faptele acestui caz în detaliu şi a condus un studiu de referinţă despre sete. Tot ce putea face era să se confrunte cu evidenţa, când venea vorba de uriposia. În mod obişnuit, consumul de urină "cu greu poate ajuta, în cazul în care nu dăunează pe de‑a‑ntregul", a scris el, dar în cazul acestui om se pare că i‑a salvat viaţa.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru marinarii de pe Commerce, care s‑au trezit prizonieri într‑un loc îngrozitor. "Deasupra capetelor noastre, a scris Riley, atârnau conglomerate enorme de roci sparte şi zdrobite." Multe dintre ele ar fi putut cădea şi ar fi transformat într‑o clipită plaja într‑un mormânt plin cu pietre. A studiat stâncile lugubre de deasupra, de la est‑nord‑est spre vest‑sud‑vest, atât cât a putut vedea el, şi a realizat că erau pe undeva aproape de capul Blanco. De fapt, au ajuns la 145 km mai la nord, lângă capul Barbas, dar lipsiţi de hartă sau de instrumente de navigare putea fi o presupunere justă.

Capul Barbas reprezintă cel mai sud‑vestic punct al golfului cu formă de semilună St. Cyprian. La 18 kilometri la est‑nord‑est, în partea nordică a golfului, se află Morro Falcon, o stâncă teşită care seamănă cu un fort şi ajunge la înălţimea de 30 de metri deasupra nivelului mării. "Râul" St. Cyprian, de fapt un wadi - un făgaş uscat care se umple cu apă doar în eventualitatea, puţin probabilă, a unei ploi - se află la nord de acesta. La ambele capete ale golfului, stâncile sunt formate din straturi de nisip alb şi cafeniu, care sunt brune în profunzime. Între ele se găseşte o plajă de nisip cu dune având pante abrupte şi accidentate. Vântul şi brizanţii modelează întregul peisaj.

Riley nu ştia ce anume se afla cu exactitate deasupra peticului lor de plajă cu nisip, doar că trebuiau să găsească o cale de acces până sus, câtă vreme mai aveau putere să o facă. Şi‑a instruit oamenii să pregătească o tabără peste noapte. El împreună cu Savage aveau să exploreze de‑a lungul ţărmului spre vest, unde spera că stâncile se înclinau către apă la punctul unde se afla promontoriul. Au urcat pe rocile ude şi crestate până când au ajuns într‑o fundătură - nu era chip să avanseze, nici să se mişte în dreapta sau în stânga. S‑au întors după lăsarea întunericului şi au răspândit vestea că nu găsiseră nicio cale să ajungă sus.

Marinarii şi‑au umezit buzele cu urină şi au mâncat bucăţele de carne sărată de porc. S‑au rugat împreună, înainte de a merge la somn, într‑un culcuş cu lucruri aruncate de‑a valma pe un petic de nisip, protejaţi parţial de câteva roci care îi fereau de bătaia vântului.

În 8 septembrie, în zorii zilei, în cea de‑a douăsprezecea zi de la naufragiul de la Bojador, mareea în creştere era la jumătate şi unul dintre oameni a descoperit midii pe roci. Cu toţii au mâncat câteva, dar sarea le ardea gurile uscate atât de mult, încât au renunţat. Au început pregătirile ca să pornească spre est, de‑a lungul aflorimentului stâncos al promontoriului. Potrivit lui Robbins, încă nu renunţaseră la speranţa deşartă că aveau să zărească o corabie pe mare şi, într‑un fel sau altul, să‑i facă semn cu mâinile. Fără să ştie exact unde se aflau, credeau, de asemenea, că erau în stare să se întoarcă la epavă pe jos. De fapt, se găseau la peste 370 de km mai la sud de bricul eşuat.

Oamenii şi‑au împărţit puţina apă care le rămăsese, fiecare cu sticla lui, stăpân, aşadar, al propriului destin. Cu ajutorul bricegelor şi al unei aţe dintr‑o frânghie, au tăiat şi au cusut bucăţi din vela bărcii şi cămăşile care le prisoseau şi au confecţionat mici saci. Fiecare om şi‑a depozitat raţia de carne de porc sărată şi sticla de apă înăuntru şi şi‑a trecut sacul peste umăr. Nu îşi permiteau să irosească lichide. Printr‑un ciclu în care rezerva se diminuează treptat, aveau să bea din sticle şi să urineze tot în ele.

Ca să reducă greutatea şi volumul lucrurilor pe care le cărau, oamenii au lăsat totul în urmă, inclusiv haine de schimb, cu excepţia vestelor. Au scăpat de carnea care începea să se strice. Convins că banii îi făcuseră pe Sahrawi mai lacomi şi mai cruzi, Riley i‑a rugat pe oameni să arunce şi monedele pe care le mai aveau asupra lor. A argumentat că, dacă un Sahrawi descoperea la unul dintre ei mai mulţi bani, îl lua ca pe un semn favorabil şi l‑ar fi abandonat sau ucis pe cel pe care îl prădase; pe când, dacă găsea doar omul, îl păstra pe acesta ca să îi servească drept sclav. Americanii au îngropat sacul cu dolari şi i‑au aruncat pe cei care erau prea deterioraţi. Cu reticenţă, au renunţat şi la steagul corabiei; nu îşi mai permiteau luxul de a căra şi datoria de a apăra steagul naţional.

Înainte s‑o pornească la drum, au făcut un jurământ solemn să rămână împreună şi să se ajute unul pe celălalt. "Nu din cauza pericolului legaserăm prietenie, a meditat Robbins. Ne‑am ataşat unii de alţii prin suferinţele anterioare şi prin gesturile de bunăvoinţă reciproce."

Porter şi Robbins au preluat comanda. Peisajul spre est era şi mai puţin promiţător decât spre vest. Continentul se iţea în faţa lor fie vertical, fie, mai rău, săpat la bază de vânt şi de valuri şi profilându‑se găunos deasupra lor la înălţimi ameţitoare. Bulgări de mărimea unor gheţari se desprinseseră şi căzuseră în mare, creând o cărare formată din galeţi, roci, prundiş şi nisip. Au ales să înainteze printr‑un tunel format de căderile ulterioare şi să ocolească locurile greu accesibile, traversând făşii înguste de plajă temporară sau înaintând prin apă. Unde nu aveau altă opţiune, urcau crestele grohotişului, uneori adunate grămadă la jumătatea drumului până în vârf. Urcau centimetru cu centimetru crestele netede, nesigure, ştiind că o singură mişcare greşită putea să‑i trimită în talazurile de dedesubt.

Câştigau poziţie cu poziţie, unde nu exista nicio fâşie pe care să meargă, nicio stâncă care să poată fi urcată cu uşurinţă, aşteptau ca valurile să se retragă şi apoi înaintau prin apa până la piept, de‑a lungul peretelui, până la următoarea stâncă sau grohotiş, pe care se cocoţau între valuri, fiecare om ajutându‑l pe cel din urma lui.

"Depăşeam un obstacol doar ca să descoperim un altul şi mai periculos", şi‑a amintit Riley mai târziu. Două locuri păreau imposibil de trecut. Primul oferea o imagine îngrozitoare. Oamenii se aflau la baza unui perete perpendicular, înalt de vreo 15 metri înălţime. Acesta cobora în marea adâncă, agitată, dar o margine îngustă - pe care Robbins o estima la vreo 150 de metri lungime - o traversa. Pe stâncă şi suspendate deasupra ei atârnau colţuri de piatră instabile, unele de mărimea unor ghiulele, aflate parcă la jumătatea drumului lor către mare. Riley şi echipajul său s‑au oprit pentru a analiza situaţia. Încălţările lor erau sfâşiate, picioarele pline de zgârieturi şi însângerate. Soarele bătea în trupurile lor deja încălzite. Singurul lucru mai rău decât să înainteze - şi să rişte să cadă în mare - era să se oprească, doar ca să moară expuşi la soare, pe stânci. Dedesubt, în apa mării, îi aştepta moartea. Nu aveau de ales decât să treacă de acest perete.

După ce şi‑au întors sacii, astfel încât să le atârne pe piept şi şi‑au umplut cu obiecte buzunarele din faţă, cu spatele la stâncă, au înaintat cu grijă de‑a lungul marginii. Robbins, care încă se afla în faţă împreună cu Porter, a descris‑o ca fiind "nu mai lată decât o piatră de pavaj". Riley a apreciat grosimea ei cam la 20 de centimetri. În anumite locuri, a trebuit să păşească doar pe călcâie, cu degetele atârnând deasupra prăpastiei. Cu ceafa simţeau fiecare mică ieşitură a stâncii din spate. În faţa lor, jos, se aşternea orizontul mării şi al spaţiului cu aspect lăptos, cu valuri care se izbeau de roci şi se retrăgeau. Dar Robbins şi‑a amintit mai ales de căldură. Într‑o stranie antiteză cu marea care se umfla, spumega şi scuipa, aerul nu se clintea, era înăbuşitor. "Nici măcar o adiere, a scris Riley, care să ne răcorească sângele clocotind."

Într‑un loc al marginii înguste, Robbins şi Porter au găsit o scobitură în perete. Echipajul s‑a înghesuit în acel spaţiu suficient de mare, încât să se odihnească toţi acolo. O adâncitură într‑o stâncă de forma unei oale de gătit se umpluse cu apă caldă. Deşi era prea stătută ca să fie bună de băut, oamenii şi‑au scufundat capul în ea, găsind‑o foarte răcoritoare.

În timp ce se târau afară din crevasă, Riley a comis o greşeală cumplită. Trecerea era îngustă şi oamenii au fost obligaţi să se frece de perete. Înaintând, dintr‑odată a simţit ceva umed pe o parte. Fără să se uite, a ştiut că îşi spărsese sticla cu apă.

Deja la Riley se manifestau simptomele descrise de McGee în cea de‑a patra şi penultima etapă a deshidratării, în care nu se mai produce salivă, pulsul scade, iar respiraţia este tot mai greoaie. În timp ce membranele mucoase se usucă, buzele şi gingiile se strâng, iar limba "se întăreşte ca o povară inutilă". Pleoapele şi nările se trag înapoi. Lipsiţi de umezeală, ochii şi nasul ard de durere. Riley nu suferea încă de toate simptomele de mai sus. Nu avea dureri de cap repetate şi chinuitoare şi nici halucinaţii. Deşi limba lui devenise "inutilă ca un băţ uscat", reuşea să vorbească şi să înţeleagă. Dar nu era nicio îndoială: lipsit de porţia lui de apă, se afla în mare încurcătură.

Spre sfârşitul amiezii, au înaintat prin apă spre o altă stâncă înaltă. Priveliştea oferită de lăcustele moarte, împrăştiate pe jos, le‑a dat speranţa că, odată ajunşi în vârf, puteau găsi vegetaţie. În realitate, suprafaţa de deasupra era atât de aridă, încât Sahrawi considerau apariţia unui nor de lăcuste - una dintre nenorocirile biblice - un dar de la Allah: prindeau insectele pentru a le mânca. Chiar dacă marinarii şi‑ar fi dorit să procedeze la fel, nu erau în stare să o facă - lăcustele, a observat Riley, "se prefăceau în praf la cea mai uşoară atingere".

La venirea nopţii, abia de parcurseseră vreo şase kilometri şi jumătate şi nu vedeau nicio breşă prin faleză. "Niciodată nu a existat vreo călătorie mai grea făcută de vreun om", a scris Robbins, deşi cea de‑a doua zi a fost la fel de grea, cu obstacole care le‑au oprit înaintarea.

Cu mare uşurare, potrivit lui Riley, au găsit o porţiune de plajă pe care să înnopteze. În adăpostul încropit între stânci, la vreo 30 de metri depărtare de talazuri, şi‑au uns gurile cu grăsime din carnea sărată de porc şi au luat mici îmbucături. Cu excepţia lui Riley, toţi au luat şi înghiţituri de apă din sticlele lor. Acum, că sfârşitul era aproape pentru fiecare dintre ei, nu putea cere nimănui să împartă apa cu el, nici nu ar fi fost drept să se aştepte la un asemenea gest. Şi totuşi, doi dintre oameni i‑au oferit sticlele lor. Recunoscător, Riley şi‑a umezit gura.

S‑au rugat împreună şi s‑au întins la somn în hainele lor ude. În timp ce aerul rece şi umed al mării îi învăluia, Riley a meditat la suferinţa lui Horace. O asigurase pe mama băiatului că urma să aibă grijă de el, iar acum îşi jurase că avea să îl adopte în caz că se întorceau cu bine acasă, să "vegheze asupra lui în anii maturizării sale" şi să împartă împreună orice avere ar fi dobândit el sau familia lui. Mintea i‑a rătăcit către fiii lui, pentru care Horace ar fi un frate minunat. Înainte să adoarmă, Riley l‑a cuprins cu braţele pe băiat, într‑o îmbrăţişare liniştitoare.

În 9 septembrie, marinarii s‑au trezit înţepeniţi şi amorţiţi, tremurând de frig în hainele lor jilave, care nu se uscaseră în aerul foarte umed al oceanului. Nu putuseră să facă foc şi mâncaseră doar carne sărată de porc, dar cea de‑a doua noapte pe uscat i‑a ajutat să se recupereze după perioada petrecută pe mare. Rănile de la picioare se vindecaseră îndeajuns încât să repornească la drum. Mersul de‑a lungul coastei măcar punea în mişcare sângele.

Nu ajunseseră prea departe, când au zărit în depărtare licărirea unei plaje vaste, sub o faleză înclinată. Ţinând cont de ciorile care zburau acolo, nu era departe, dar trebuiau să rămână pe malul ţărmului, într‑un loc unde suprafaţa era dură, din cauza stâncilor care se prăvăliseră în apă. În timp ce înaintau, Riley studia plaja, în căutarea unui loc aproape de faleză, care le‑ar fi permis să sape un puţ, ceea ce i‑a adus minte de o acţiune similară, încununată cu succes, în golful Bahaman. Au găsit apă despre care el, din greşeală, credea că e apă de mare potabilă, datorită nisipului care o filtra.

Pietrele sparte le‑au redeschis rănile de la picioare, motiv pentru care înaintau lent. Nu după multă vreme, au dat peste un promontoriu imens, modelat de mare, care se întindea pe o porţiune de 800 de metri, presărată cu bolovani căzuţi de deasupra. Ca să ajungă la plajă, ar fi trebuit cumva să treacă prin crăpătura adâncă fără să fie luaţi de apa agitată de sub stânci. Era o imagine care le tăia avântul. Riley a evaluat situaţia în care se aflau: "Dacă înaintam prin ceea ce părea singura posibilitate, era ca şi cum ne‑am fi căutat singuri moartea; dacă rămâneam unde eram, însemna să murim lent; şi dacă ne întorceam, era şi mai rău".

Marinarii au căutat cu disperare o soluţie. În acel moment, unul dintre ei a zărit un bolovan mare cam la jumătatea crăpăturii, care s‑a arătat ochilor lor doar pentru o clipă, când valurile se spărgeau de ţărm. În orice caz, le‑a oferit o şansă.

Fiind aproape ora 9 dimineaţa, Riley a realizat că refluxul era la nivelul cel mai adânc. Le‑a spus oamenilor că încearcă să ajungă la lespedea de stâncă. Un val s‑a izbit de ţărm. Marea a inspirat adânc, ca un uriaş, iar Riley a plonjat pe sub apă. A ajuns la roca netedă şi s‑a agăţat de suprafaţa străbătută de şanţuri mici cu apă a acesteia. Următorul val l‑a înghiţit şi l‑a trecut prin zimţii grotei, dar căpitanul s‑a ţinut tare. Imediat ce a avut şansa, Riley s‑a ridicat şi s‑a scufundat până în cealaltă parte. A ajuns la digul îndepărtat în timp ce următorul talaz s‑a produs. Disperat, s‑a agăţat cu putere de faţa abruptă a stâncii. Când valul s‑a retras, a înaintat anevoios până la suprafaţă, epuizat dar în siguranţă.

Restul echipajului l‑a urmat. Riley crezuse că mareea scăzuse total, dar apele au continuat să se retragă pentru încă jumătate de oră, ceea ce făcea ca valurile să fie din ce în ce mai puţin violente. Primii oameni care au ajuns de partea cealaltă i‑au ridicat pe camarazii lor, uzi până la piele şi rupţi de oboseală.

După ce şi‑au revenit, au început să exploreze plaja. Peretele continental părea neregulat în acest loc, iar panta mai puţin înclinată, dar mai întâi trebuiau să caute apă. Cu mâinile goale au săpat un puţ, folosind, la nevoie, pălăriile pe care le umpleau cu nisip. Au descoperit apă, dar era sărată. S‑au întors pe stâncă, dar tot fără succes. Această acţiune descurajatoare s‑a repetat în câteva locuri, până când, lângă stâncă, au săpat şi au dat de piatră.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer