Plasat într-o "căldare", înconjurat de piramide de nisip, formaţiuni bizare rezultate ca urmare a eroziunii de secole a stâncilor de calcar, Melnik adună laolaltă o colecţie de case frumoase, cu arhitectură de secolele 18-19, construite într-un stil tradiţional local, care prezintă anumite particularităţi, una dintre acestea fiind prezenţa pivniţei în care localnicii păstrează delicioasele vinuri. De fapt, nu mai puţin de 100 de clădiri din Melnik sunt desemnate ca fiind "istorice", fapt ce şi conferă localităţii poate prea-generoasa denumire de "oraş".
Am ajuns în Melnik înainte de lăsarea serii. O atmosferă tihnită, poate mult prea tihnită, un hotel aproape gol, cu o frumoasă panoramă a localităţii şi o cină în care am savurat, pe lângă o serie de vinuri roşii (seci) foarte bune (a se reţine soiul Melnik 55), preparatul tradiţional pe nume sach. O mâncare grea (bulgarii gătesc greu şi cărnos, nu te lăsa fraierit de eterna shopska, salata bulgărească pe care ţi-o servesc inevitabil la începutul fiecărei mese), din trei feluri de carne, roşii, morcovi, ciuperci, ceapă, caşcaval (sau brânză) şi ierburi. Servit într-un recipient ce aminteşte de oalele de sarmale, sach e un fel de mâncare interesant (personal, mi l-aş fi dorit mai picant, dar bulgarii sunt departe de mexicani când vine vorba de iuţeala-n bucate), versatil şi pretabil pentru un asortiment viticol de calitate.
După o noapte liniştită, Melnik s-a trezit scăldat în soare şi ne-a binecuvântat cu două ore de plimbare magică. Deşi e mică, localitatea oferă suficient de multe atracţii cât să nu te plictiseşti şi să alungi senzaţia de prea-linişte pe care am trăit-o la început de aprilie.
Melnik a fost fondat în secolul 9 şi, de-a lungul secolelor, a încăput pe "mâini" diverse, de la Imperiul Bulgar la cel Otoman, de la bulgari la ruşi, la turci şi iar bulgari. Munţii Pirin, în mijlocul cărora se ascunde, au făcut ca Melnik să fie un bun loc de adăpost şi izolare pe parcursul perioadelor de tumult ale istoriei. Aşa că, la adăpost de invazii şi la strajă de linişte, locuitorii lui au învăţat că cel mai bun lucru e să facă vinuri. Aşa s-a născut o tradiţie viticolă consistentă care şi-a atins apogeul celebrităţii pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, când însuşi Winston Churchill comanda anual 500 de litri de vin de Melnik.
De altfel, vinul "pândeşte" la fiecare pas în Melnik: în magazinele de suveniruri, în crame, în magazinele de vinuri. Găseşti vin cu diverse arome, poţi participa la degustări şi, desigur, poţi cumpăra, în ambalaje fiţoase sau la pet-uri, aşa cum vinde orice localnic care stă cu butoaiele în pivniţe.
Casa Kordopulova
O scurtă plimbare prin acest adevărat parc arhitectonic îţi îndreaptă inevitabil paşii către una dintre principalele atracţii: Casa Kordopulova, pentru care trebuie să urci câţiva zeci de metri, pe un drum în pantă. Construcţie de anvergură, transformată astăzi în muzeu particular, casa Kordopulova a fost ridicată în anul 1754 de către înstărita familie greacă Kordopoulos, menirea iniţială fiind de depozit de vinuri.
Ultimul membru al familiei, Manolis Kardopuloses a murit în timpul Războiului Balcanic, nu înainte de a-l adăposti în casa lui pe marele erou naţional bulgar Yane Sandanski, care căuta un loc în care să nu fie găsit de turci. Ca fapt divers, Sandanski (care dă şi numele unei localităţi ce o vom vizita mai târziu) a fost cel care a eliberat Melnikul de sub dominaţia otomană. Manolis a fost ucis de turci în timp ce aceştia părăseau oraşul iar astăzi Casa Kordopulova aminteşte vizitatorilor de acea perioadă zbuciumată şi de lupta lui Sandanski & vitejii împotriva turcilor.
Istoria casei a continuat apoi cu familia Tsintar, cei care au luat-o, au refăcut-o, pentru ca azi, unul dintre oarecum urmaşii lor (n-au avut copii dar au adoptat un nepot), Nikola Paspalev, să o transforme în muzeu privat, vizitat de peste 30.000 de turişti anual. Casa e de admirat atât la exterior cât mai ales la interior.
Se spune că această casă este cea mai mare care a existat în Bulgaria secolului 19 şi indiciile par să dea dreptate acestor presupuneri. Încăperile largi, aflate pe cele două paliere, sugerează un spaţiu imens. Terase interesante, încăperi secrete, mobilier din perioadele vechi, oglinzi din cristal veneţian, podele de lemn acoperite cu covoare şi carpete lucrate manual, totul aranjat cu gust, într-o atmosferă ce respiră istorie şi transmite sentimentul de loc în care s-au petrecut lucruri.
Surpriza vine la final, mai bine zis la parter, acolo unde eşti invitat la o degustare de vinuri, nu înainte de a face o plimbare prin tunelul subteran, lung de 150 m, în care sunt depozitate butoaie cu sute de litri de vin de calitate. Cel mai mare dintre acestea are o capacitate de 12,5 tone. Pereţii tunelului sunt "tapetaţi" cu monede, turiştii lăsându-le în ideea că îşi pun o dorinţă şi, dacă moneda rămâne înfiptă în perete, dorinţa se va împlini.
Plecând din casă, uşor ameţit de parfumul şi gustul vinurilor testate, am pornit pe cărare, pe coasta dinspre piramidele de nisip, admirând peisajul pe care Melnikul îl oferă cu generozitate.
Aproape la fiecare pas dai de câte ceva interesant, fie că e vorba de o cârciumioară "cu vedere", de ruinele unei cetăţi sau de una dintre unicele două biserici din lume "dedicate" celor cu problem psihice. Aceasta se numeşte Sf. Anton, fiind patronată de acest sfânt care-i ajuta pe cei cu probleme mentale. Un buştean de care sunt legate lanţuri de fier încă tronează în biserică, trimiţând la faptul că, pe vremuri, persoanele violente, cu probleme psihice, erau aduse aici şi legate pentru a fi tratate sau... exorcizate. Un indiciu modern al rolului curativ al acestei biserici este că tavanul şi pereţii sunt pictate cu flori, buchete, îngeri şi serafimi, întru calmarea spiritului celui prea-agitat.
Cândva au existat 70 de biserici în Melnik, azi mai sunt doar trei, dar ruinele multora pot fi vizitate. Dacă ajungi în Melnik, primul şi cel mai important lucru este să faci drumeţii. Vei avea parte de multe surprize plăcute. Apoi nu uita să treci şi pe la un magazin de suveniruri şi, cu tolba plină, îndreaptă-te apoi, aşa cum am făcut şi noi, către un alt locaş de cult, aflat în apropiere: mânăstirea Rozhen.
Mânăstirea Rozhen
Doar de câteva minute am avut nevoie pentru a ajunge la unul dintre punctele de interes ale Munţilor Pirin. Plasată într-un cadrul natural superb, Mânăstirea Rozhen e cea mai mare mânăstire ortodoxă din regiune şi nimeni nu ştie cu exactitate când a fost construită. Probabil o să vi se pară că vorbim prea mult de biserici şi mânăstiri. Dar e imposibil să le ocoleşti, atâta vreme cât 1. Sunt frumoase 2. Au jucat roluri istorice 3. Oamenii cu care eşti te duc la ele. Sau, poate, ar fi trebuit ca ordinea să fie inversă?
Ce-i drept, Rozhen nu m-a impresionat prin frumuseţe. Surse istorice de la Muntele Athos spun că ar fi fost construită la anul 890 iar unele dovezi o atestă în secolul 13. Cert e că în secolul 17 a fost mistuită de un incendiu şi, un secol mai târziu, a fost reconstruită din banii pelerinilor bulgari.
Mânăstirea arată ca o adevărată fortăreaţă medievală. Sau ca un han de pe vremuri. Nu o descriu din punct de vedere tehnic - priviţi fotografiile şi, mai ales, mergeţi acolo. Veţi afla că în apropierea ei se află mormântul eroului Yane Sandanski, despre care vorbeam ceva mai sus, bulgarul care a speriat turcii în timpul Războiului Balcanic. Pe mormântul său, stau scrise cuvintele: "A trăi, înseamnă a lupta. Un sclav luptă pentru libertate, o persoană liberă - pentru perfecţiune". Poţi să-l contrazici?
(va urma)