Ce se "asortează" cel mai bine cu o mânăstire istorică, dacă nu nişte vestigii arheologice recent descoperite şi de o importanţă deosebită? Aşa au gândit şi gazdele noastre atunci când, de la Rozhen, au luat drumul (pe câmp, de-a binelea!) către situl arheologic ce se numeşte Heraclea Sintica.
Privind fotografiile, probabil că nu veţi înţelege mare lucru. Mai mult, unii nu sunt deloc impresionaţi de nişte pietre excavate dintr-un deal. La prima vedere, acelaşi sentiment m-a înlănţuit şi pe mine. Dar, încet-încet, povestea acestui loc, care, dacă va fi susţinut cu fonduri, are toate şansele să se transforme într-un adevărat obiectiv turistic, te cucereşte şi te face să te documentezi mai bine în legătură cu el.
Heraclea Sintica a fost un oraş din Grecia Antică, ridicat de Cassandru, regele Macedoniei (cel care a fondat şi oraşul grecesc Salonic), în jur de anul 300 î.Hr., în această zonă locuită odinioară de traci, aflată acum lângă actualul sat bulgăresc Rupite. Arheologii au găsit situl întâmplător, în 2002, iar începând cu anul 2007 excavaţiile scot la lumină oraşul antic, cu toate "bunătăţile" lui: locuinţe, magazine, un teatru şi un atelier de producere a măştilor ceramice etc. Heraclea Sintica a fost un polis important, din moment ce e menţionat de Homer şi Herodot în operele lor iar petrecerea câtorva clipe faţă-n faţă cu vestigiile vechi de secole, te poartă în acele vremuri făcându-te să-ţi imaginezi cum era viaţa pe atunci. Se spune că localnicii ştiu că cea care a prezis descoperirea Heracleei Sintica a fost chiar celebra Vanga, prezicătoarea şi clarvăzătoarea bulgară cu care ne vom "întâlni" imediat.
Baba Vanga şi piscinele cu izvoare termale
După scurta lecţie de istorie, am urcat din nou în Peugeot-ul condus de Dobri şi am pornit înapoi printre hârtoape, privind admirativ peisajul. Ne aflam de fapt în căldarea unui fost imens vulcan, care păstrează în adâncuri o energie extraordinară, transpusă în ape termale şi minerale. Aşa că am ajuns rapid la Rupite Mineralna Balnia, un fel de spa amenajat în jurul unor mici piscine cu apă termală, în care oamenii intră fără prejudecăţi şi-şi petrec timpul sporovăind, cu gândul că apele fierbinţi sunt benefice pentru sănătate. Ceea ce e chiar adevărat.
Spa-ul nu străluceşte prin amenajări de soi, ba mai degrabă e cumva desprins dintr-un film de Kusturica, dar aburii care ies din pământ în zona piscinelor naturale par a fi garanţia unor tratamente termale ce promit efecte reale pentru sistemul digestiv şi cel endocrin, pentru cel cerebral şi cel neurologic, pentru musculatură şi pentru piele. Temperatura izvoarelor termale e apreciată a fi undeva la 75 grade Celsius iar într-una dintre aceste piscine se află o algă specială (algae chlorella) excelentă pentru imunitate.
În apropierea piscinelor naturale se află însă un domeniu impresionant, care se remarcă prin linişte, prin mult verde, printr-o casă memorială, o biserică şi un muzeu. E vorba de domeniul celebrei prezicătoare bulgare Vanga, pe care noi o ştim şi drept Baba Vanga, supranumită "Nostradamus din Balcani". Ca să ştim despre cine vorbim, nevăzătoarea Vanga (1911 - 1996) a prezis ascensiunea ISIS, căderea turnurilor gemene, tsunamiul din 2004, încălzirea globală şi alte asemenea nebunii.
Credem sau nu în aşa ceva, bulgarii (şi nu numai) au făcut din Baba Vanga un personaj legendar. Femeia a avut atât de mare trecere încât până şi foştii conducători comunişti Todor Jivkov şi Mihail Gorbaciov au apelat la ea. Femeia şi-a pierdut vederea la 12 ani în timpul unei furtuni, şi a avut o viaţă plină de tumult, pe parcursul căreia puterile ei miraculoase i-au adus zeci de mii de fani. Nu intru în amănunte legate de viaţa Vangăi. O simplă trecere prin domeniul unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă spune totul despre acest personaj renegat de biserică.
Dar apropo de biserică, în 1994 ea şi-a ridicat una personală, din propriile fonduri, în apropierea casei. Icoanele au fost pictate de celebrul artist bulgar Svetlin Rousev, însă imaginile sfinţilor, mult prea realiste, nu au primit aprobarea Sfântului Sinod. De aceea, biserica nu a fost recunoscută de către BOC, adică BOR-ul bulgăresc. Pe dealul Kozhouch, care se întinde în faţa domeniului Babei Vanga, o cruce imensă, realizată tot la iniţiativa marii prezicătoare, pare a sta mărturie asupra proprietăţilor energetice ale acestui loc cumva bizar dar foarte apreciat de către vecinii noştri. Am aflat că dacă te urci pe acest deal vei avea o panoramă superbă asupra împrejurimilor - a satului Rupite şi a munţilor din depărtare. N-am făcut-o dar niciodată timpul nu intră în sac atunci când e vorba de călătorii.
Înainte de a porni către un alt loc "secret", am oprit pentru câteva minute în Sandanski, oraş-staţiune aflat la poalele Munţilor Pirin, care se bucură de cea mai ridicată temperatură medie anuală din întreaga ţară (19,7 grade Celsius), dar şi de faptul că aici se află o sumedenie de izvoare termale şi minerale, ce au o temperatură atât de ridicată încât trebuie să ai grijă cum pui apa în sticlă, ca să nu te arzi. Aşa cum aproape că era să păţim la cel care se află lângă hotelul Interhotel. Noroc că tocmai începuse ploaia...
În mod normal, acum ar trebui să trec la următorul punct de interes al traseului EDEN, şi anume rezervaţia urşilor dansatori de la Belitsa. Fac însă un "popas", pentru a menţiona câte ceva despre seara petrecută în casa Deshka din satul Gorno Draglishte, o autentică experienţă tradiţională bulgărească.
Nu sunt neapărat un fan al acestui gen de abordare, pentru că nu m-am născut în Londra sau New York şi pentru că, plus-minus, asemenea lucruri le avem şi noi în România. Dar "conceptul" general e de lăudat şi apreciat, mai ales că a fost inclus într-un program oficial al Ministerului de Turism. Pe scurt. Am înnoptat într-un cadrul rural, având parte de o experienţă agro-turistică ce a inclus prezenţa gazdelor dar şi a două "babe" nebune (în sensul frumos al cuvântului), care au asigurat partea de distracţie prin cântec şi dans.
Am testat gastronomia locală (care a inclus banitsa - pâinea tradiţională, patatnik - plăcintă cu cartofi şi cimbru, o supă-cremă de tăiţei, izvara - brânză de vaci, iaurt cu gem de mure dar şi deja celebrul sach), am râs şi am glumit cu Baba Lina şi Baba Ianca, după care ne-au îmbrăcat în costume tradiţionale bulgăreşti şi am dansat ca-n filmele suprarealiste. Iar modul în care babele stăteau la poze, spunând "seeeeeeeeeeeex" în loc de "cheeeese", a fost cireaşa de pe tortul serii tradiţionale bulgăreşti.
Baba Lina şi Baba Ianca, interpretând un cântec propriu, despre pensionari:
Sanctuarul urşilor dansatori
Poate că mulţi îşi amintesc de bietul urs din Sinaia, care, legat cu lanţuri, era forţat să danseze spre "deliciul" copiilor, transformat ad-hoc într-o atracţie a staţiunii în vremuri demult apuse. În Bulgaria existau zeci de asemenea urşi, care aparţineau ţiganilor ce-i chinuiau îngrozitor pentru a desfăşura un spectacol grotesc. Bietelor creaturi li se băga un belciug în nas iar acesta era legat cu un lanţ de o labă. În momentul în care stăpânul ursului trăgea de lanţ, ursul trebuia să facă mişcările impuse de om, care sugerau un dans executat pe ritmuri muzicale. De asemenea, ursul era forţat să stea pe o tablă încinsă, ridicând astfel picioarele alternativ, pentru a nu se arde.
Cum asemenea atrocităţi nu sunt compatibile cu vremurile moderne, cu ajutorul fundaţiilor Brigitte Bardot şi Vier Pfoten, bulgarii au construit parcul de reabilitare a urşilor dansatori de la Belitsa şi, încet-încet, i-au adus aici, într-un cadru natural de excepţie, pe toţi urşii chinuiţi de oameni de pe întreg teritoriul ţării.
The Dancing Bear Park, cum se traduce oficial în limba engleză, e situat în zona muntelui Rila, la o altitudine de 1200 m şi la o distanţă de doar 33 km faţă de deja celebra staţiune de schi Bansko, într-o zonă superbă, înţesată de păduri, văi şi lacuri. Am găsit aici peste 30 de urşi care au devenit dintr-o dată fericiţi, după ce au dus o viaţă mizerabilă. Şeful parcului ne-a făcut un tur în care ne-a dat o sumedenie de amănunte despre ei, despre condiţiile în care trăiesc (şi care sunt de tip... sanatoriu, cu îngrijire, hrană, medicaţie, absolut tot ce trebuie), despre comportamentul lor, despre cum să te fereşti de un urs atunci când dai nas în bot cu el prin pădure. Am constatat cu uimire cu cât profesionalism se lucrează în acest sanctuar, condiţiile oferite animalelor fiind de mare excepţie. Un teritoriu pe care bulgarii par a fi făcut mari progrese, în vreme ce în România urşii caută prin gunoaiele din marile oraşe sau sunt împuşcaţi fără milă atunci când evadează prin ele.
Nefiind o grădină zoologică, ci un sanctuar, urşii nu se reproduc în acest parc, mulţi dintre ei fiind bătrâni şi foarte fragili din punct de vedere psihic. Ei trăiesc în habitaturi naturale superbe, atent controlate şi delimitate. Parcul din Belitsa e o atracţie turistică importantă, fiind cel mai mare de acest gen din Europa (120.000 mp).
Altfel, în Belitsa nu e mare lucru de văzut. Un muzeu al oraşului, în care am admirat un sarcofag antic şi un mare entuziasm de a face din acest loc o destinaţie turistică, argumentele fiind, deocamdată, fragile.
Aşa că, după ce am admirat peisajul superb care se oferea cu generozitate din parcul urşilor dansatori, ne-am urcat în maşină şi am demarat către ultima destinaţie din periplul bulgăresc: Sapareva Banya.
Sapareva şi gheizerul
Sapareva Banya e o staţiune balneară aflată la poalele muntelui Rila, în sud-vestul Bulgariei, cunoscută pentru apele termale care ajung până la temperaturi de 103 grade Celsius. Probabil este cunoscută şi pentru numeroasele biserici pe care le include zona, gazdele noastre având grijă să vizităm nu mai puţin de trei.
Dar probabil cel mai important obiectiv al oraşului este gheizerul. Nu văzusem gheizere decât în Islanda şi nu e de colo să dai peste un asemenea fenomen natural în mijlocul unui oraş european. Interesant este că gheizerul din Sapareva este unicul aflat în partea continentală a Europei. Aflat în centrul staţiunii, învăluit în aburii ieşiţi din adâncuri şi amenajat într-o formă care să-l pună în valoare drept principala atracţie a urbei, gheizerul ţâşneşte la intervale neregulate, până la o înălţime de 18 m, având o capacitate de 18 litri / secundă.
Din păcate, nu l-am prins în acţiune, dar iată un filmuleţ în care-l poţi admira în toată splendoarea lui:
Condiţiile meteo nu prea au lăsat loc la interpretări şi plimbări prin Sapareva Banya, care pare o staţiune frumoasă în contextul în care ar fi şi scăldată de soare, în mijlocul verii.
Şi dacă tot am amintit de cele trei biserici, să le trec şi pe acestea în revistă, în caz că TukTuk are cititori chitiţi să facă tururi ecumenice. Prima dintre ele se află, de fapt, în Ovchartsi, un sat din apropiere de Sapareva - e vorba de mânăstirea Resilovo, fondată în 1932, o mânăstire de maici ce par a se autogospodări cu mult succes.
A doua, biserica Sf. Nicolae, din Sapareva, e o mică bijuterie medievală, care a fost, iniţial proprietatea unui important nobil local, fiind construită undeva între secolele 11-14. Plasată în parcul din centrul oraşului, biserica a fost renovată în anul 1937 după ce, în secolul 19, avusese parte de tratamente nu tocmai prietenoase din partea "arkadaşilor" otomani.
În fine, a treia biserică vizitată a fost biserica Înălţarea Fecioarei Maria, acolo unde însuşi preotul parohiei a venit în persoană pentru a ne vorbi despre ea. Biserica are o poveste ce pare legendă dar care e cât se poate de adevărată: ea a fost ridicată la iniţiativa lui Alekso Grahliov, cel mai sărac om al satului, în perioada 1861-1864, fiind o versiune mai mică a celebrei mânăstiri Rila. Cu toate acestea, e cea mai mare biserică din zonă, e de o frumuseţe impresionantă, atât la interior cât şi la exterior şi a devenit, în ultimii ani, unul dintre vectorii turistici ai localităţii.
Şi nu pot încheia fără a menţiona un hotel mic dar foarte drăguţ în care am înnoptat în Sapareva Banya. Se numeşte Hotel Sveti Nikola, e făcut cu fonduri europene, iar doamna proprietar (al cărui nume nu l-am reţinut) a făcut totul ca să ne simţim excelent. Camere mari şi terase generoase, mâncare bună şi un spa elegant şi bine dotat - câteva ingrediente cu care orice mic hotelier ar trebui să se poată lăuda.
După trei zile petrecute în vestul Bulgariei, descoperind locuri minunate, experimentând o gastronomie savuroasă şi ascultând poveşti şi legende care nu de puţine ori sunt chiar asemănătoare cu ale noastre, concluzia e că bulgarii au o ţară frumoasă pe care, încet-încet, şi-o pun în valoare din ce în ce mai bine. Nu e locul pentru comparaţii cu modul în care reuşeşte România să pluseze la capitolul turism. Dar e imposibil să nu constaţi cu tristeţe că e o ruşine să nu profiţi de fondurile europene generoase pe care le poţi atrage pentru a-ţi pune în valoare propriile frumuseţi. Lucru pe care vecinii noştri îl fac din plin.
Până la decolarea avionului, am făcut un scurt tur în Sofia, capitala Bulgariei, o altă surpriză plăcută. Dar despre aceasta, cu altă ocazie.