Episodul 1: Călătorului îi stă bine cu drumul. Prin istorie.
Spania a generat descoperirea celor două Americi. Pe prima, cea de Nord, a atins-o în 1492 don Cristóbal Colón (aşa cum îi sună numele în spaniolă genovezului Cristofor Columb). Pe cea de-a doua, câţiva ani mai târziu şi "puţin" mai la vale, către Ecuator şi Polul Sud - un alt italian autotransferat cu succes în calitate de supus spaniol: florentinul Amerigo Vespucci.
Evident, celui dintâi i-a revenit toată gloria şi cele conexe: favoruri regale, glorie, bani... Cum ar zice puştimea de azi "s-a scos gagiul". Pe bună dreptate, Spania îi păstrează un cult pe măsură. Atât de solid încât (după multe cercetări, polemici istorice şi lobby turistic discret dar eficient), nici originea nu i-a mai rămas în Italia, fiindu-i transferată cu totul ţării şi culturii care l-a făcut şi pe care a făcut-o mare.
Într-o piaţetă din Sevilla, monumentul său funerar în bronz înfăţişează patru cavaleri ce poartă pe umeri coşciugul "Ambasadorului lui Dumnezeu", cum ajunsese, plin de modestie, să se autointituleze. Monumentul funerar aflat la mare cinstire în copleşitoarea Catedrală din Sevilla, reprezintă punctul terminus al unor uimitoare călătorii postume: Spania (Valladolid, apoi Sevilla) - actuala Republică Dominicană - Cuba şi, din nou Spania - impunătoarea Catedrală din Sevilla. Dacă tot i-a plăcut atât să călătorească...
Doar că istoricii actuali sunt de părere că moaştele autentice ale lui Cristofor Columb s-ar afla, totuşi, sub monumentul său din Catedrala Santo Domingo - acolo unde, în 1877, pe când Peneş Curcanul al nostru pleca să se bată cu turcii, s-a descoperit îngropat un sicriu de plumb având încrustate iniţialele CCA (de la Cristofor Columb Amiral). Cum nici măcar probele ADN nu au fost edificatoare, chiar că numai Dumnezeu ştie care dintre variante este cea adevărată.
Pe celălalt brand (Don Quijote) îl poţi găsi pe toate drumurile Castiliei şi Andaluziei - un fel de frate într-ale turismului cu dragul nostru Dracula. Căni, carpete, perne, ţumpiloi şi paftale de centuri, magneţi de atârnat pe uşa frigiderului (mă rog, toată varietatea kitsch-ului în floare multilateral dezvoltat). Culmea e că are mai mult succes. Întotdeauna nebunii (mai nou şi mai englezeşte: bad guys) au atras, au fericit şi - prea adesea - au influenţat mulţimile.
Ce legătură poate fi între marele Colón / Columb şi mai junele său urmaş D.Q. de la Mancha? Păi... nu prea găsesc vreuna, cele două figuri emblematice creînd, cel mult, un fel de complementaritate de tip negativ / pozitiv.
Navigatorul a avut o viziune care, fie şi puţin corectată de geografie, s-a dovedit valabilă şi benefică întregii omeniri. Luciditatea, puterea de convingere (căci nu a plecat aşa, cu 5 lei, să traverseze lacul Herăstrău!), perseverenţa cu care şi-a urmărit proiectul, oricât de nebunesc părea el din start, l-au făcut pe Colón(izatorul secolului XV) să devină un titan al istoriei.
Un secol şi ceva după el, un cavaler nebun, dar care se considera teafăr, a încălecat pe mârţoaga Rosinanta, plecând să cucerească muieruşti şi mori de vânt. Nu ştiu câţi dintre spaniolii de azi au citit, sau doar citează (cu justificată mândrie patriotică, cum spunea altul, mai de-al nostru, dar la fel de nebun) personajul devenit celebru graţie lui Miguel de Cervantes - erou în bătălia de la Lepanto şi, mai tîrziu, mort în aceeaşi zi cu colegul său Shakespeare. Dar caraghioslâcul combinat cu idealuri ridicole, veşnic nevindecabile pentru majoritatea oamenilor, fac piaţă bună. Se cumpără în draci - nu cartea, ci scrumierele, brelocurile şi alte fleacuri care-i nemuresc amintirea.
Însă marea descoperire, pentru mine, a fost personalitatea formidabilă a Reginei Isabela Catolica a Castiliei (1451-1504). Pe când aici, la noi, domnea Ştefan cel Mare (cică şi Sfânt), cel de se bătea cu turcii până / dacă nu le plătea tributul, acolo, la marginea Europei, această femeie a realizat, în numai 53 de ani de viaţă, o sumedenie de lucruri importante pentru ţara ei. După ce a refuzat sau rupt 7 căsătorii ori logodne, toate aranjate, aproape impuse, a acceptat să se mărite cu Ferdinand II de Aragon, unind primele două regate importante şi punând piatra de temelie a Spaniei de azi.
Căsătoria a fost una dintre cele mai moderne din lume: cu act prenupţial ce stabilea perfecta egalitate între cei doi soţi-capete-încoronate, conform devizei Tanto monta, monta tanto, Isabel como Fernando ("Au aceeaşi valoare Isabela şi Ferdinand"). Cabinetele 1 şi 2, cum ar veni, dar nu de la Scorniceşti şi Petreşti, ci de la Zaragoza şi Valladolid.
Ce-au produs ele în timpul vieţii? Au început Reconquista; i-au alungat pe mauri din Castilia şi León, după ce, în perioada de tranziţie, l-au uşurat de bani de Sultanul Granadei, Boabdil, pe care-l tot prindeau şi-i reînnoiau tributul ca să-l elibereze; ce-i drept, epurarea etnică şi religioasă i-a inclus, în aceeaşi perioadă şi pe evreii de rit sephard (ceea ce azi s-ar cam numi incorectitudine politică), chiar dacă aceeaşi luminată Isabela s-a opus exceselor, preferând o prigoană cu chip uman, aşa cum avea să încerce să-i protejeze pe aborigenii americani de abuzurile conquistadorilor; l-a instalat, cu acordul Papei, pe Marele inchizitor Torquemada - bârfe neprobate pretind că acesta i-ar fi fost şi confesor; s-a opus de trei ori, apoi a acceptat pretenţiile lui Columb, de a fi guvernator ereditar al teritoriilor cucerite, de a primi 10% din ceea ce aducea de acolo şi i-a finanţat expediţiile. A iniţiat emanciparea de sub influenţa franceză şi asocierea intereselor spaniole cu vecinii portughezi.
În fine, generalul Francisco Franco (Caudillo / Conducătorul) înseamnă, pentru mine, un alt reper important în istoria spaniolă şi europeană. Desigur, rămân monstruoase şi veşnic condamnabile brutalitatea şi celelalte măsuri samavolnice prin care şi-a consolidat puterea după victoria din războiul civil (1936 - 1939). O confruntare pe viaţă şi pe moarte între naţionalişti, comunişti, falangişti şi anarhişti, cu un masiv amestec extern din partea Uniunii Sovietice, Italiei, Germaniei, Portugaliei şi Franţei. Au rezultat cam 1 milion de morţi. 40 de mii dintre aceştia, provenind din ambele tabere, au fost ulterior îngropaţi în monumentul naţional de la Valle de los Caídos, în inima Munţilor Sierra Guadarrama, la NV de Madridul atât de greu cucerit, Franco însuşi justificând simbolica împăcăciune în moarte prin faptul că "fiecare dintre ei şi-a iubit patria şi a luptat pentru binele ei".
Dar cel mai mare merit al generalului cel mic, evitat şi detestat de toată lumea civilizată îl reprezintă refuzul lui de a intra în război alături de Hitler şi Mussolini, care îl sprijiniseră. "Spania a trecut recent printr-un război pustiitor, nu-i mai trebuie aşa ceva", a răspuns el cîntecelor de sirenă de la Berlin şi Roma.
Ce-ar fi însemnat acceptarea invitaţiei? Păi, englezii ar fi fost goniţi din Gibraltar; Mediterana - închisă; Nordul Africii acaparat fără nici un efort militar de puterile Axei, care ar fi cucerit fără probleme Malta, şi Egiptul britanice, ar fi pătruns la pas în zona Caspică, punând mâna gratis pe petrolul arab şi ar fi lovit, cu forţe intacte, dinspre sud, URSS; câteva zeci, poate sute de divizii germane aruncate pe acolo ar fi dat Stalingradului un alt sens, permiţând celor care au fost nimicite acolo să zdrobească, poate, apărarea europeană a lui Stalin. Ca să nu mai vorbim despre debarcarea anglo-americană din Sicilia, care a scos Italia din război şi pe Mussolini din joc. Poate că, pentru toate acestea, Franco ar trebui privit de istorie puţin mai altfel...
... Câteva repere de cultură şi curaj, de viziune şi abnegaţie au conferit Spaniei şi Portugaliei dimensiunea şi locul meritat în istoria lumii; poate nu atât de glorios cum a fost al altora, dar categoric respectabil şi admirabil azi. Dacă bogăţiile s-au dus, a rămas de pe urma lor măreţia. O tradiţie solidă, indestructibilă, ale cărei urme şi urmări merită cu prisosinţă să fie văzute azi, acolo, la ea acasă. Un pelerinaj turistic printre faldurile trecutului, bordate şi asortate cu franjurii moderni ai prezentului: Madrid şi Córdoba, Sevilla, Granada şi Cadiz, Lisabona, Sintra sau Fatima, Salamanca şi Toledo s-au lăsat descoperite şi au produs revelaţii (dacă nu copleşitoare, totuşi remarcabile) asupra nouă, fraţii lor întru latinitatea invocată.
(va urma)