Episodul 2: Cei şapte (sute de) ani de-acasă
Afirm, fără nici cea mai mică reţinere: văzută la ea acasă, pe autostrăzi şi şosele, pe bulevarde sau ulicioare medievale, prin parcuri sau pieţe, catedrale şi palate, Spania se prezintă vizitatorului ca o entitate cu adevărat formidabilă. Eleganţă şi bunăstare, civilizaţie şi veselie, seriozitate şi grandoare. Da, grandoare! Simţi naţiunea puternică, matură, trecută glorios prin istorie, care a dat omenirii valori intrate în patrimoniul universal. Care a ştiut să treacă peste vremuri de criză şi incertitudine, să câştige şi să piardă, să-şi lingă rănile după nenorocirile inerente, să se ridice şi să strălucească, în lumina unui soare multilateral strălucitor, din înaltul cerului până în stema naţională.
Clădiri monumentale, moştenite şi întreţinute impecabil, o infrastructură care justifică şi invită curioşii amatori de frumos să vină, să petreacă, să se bucure cot la cot cu acest popor vesel, primitor, fără fasoane. Nu se cred nici "buricul pământului", nici "moştenitori infailibili" ai gloriei apuse. Spaniolii şi-au asumat istoria şi, de pe culmile ei, privesc înainte. Cu naturaleţe şi încrederea motivată prin modul de a vedea şi trăi viaţa. Cu jovială şi harnică seriozitate. Comunicativi şi energici, ştiind să se bucure de viaţă în general şi, în particular, de propriile izbânzi şi de viaţa frumoasă pe care au ştiut să şi-o construiască. Succese care nu sunt nici puţine, nici neînsemnate.
Vezi, la tot pasul, pieţe pline de oameni deschişi, zâmbitori. Plăcerea de a se întâlni şi sporovăi în gura mare îţi sare în ochi. Aglomeraţia din locurile publice este semnul tradiţional de socializare şi succes. În Mercado San Miguel din Madrid, o piaţă închisă, din vecinătatea Calle Mayor, într-o învălmăşeală şi un vacarm de nedescris, se produc, se vând şi se consumă de-a-mpicioarelea sumedenie de gustări delicioase, fructe savant asortate, cofeturi şi ciocolate... alte minunăţii culinare preparate pe loc şi solicitate într-un lacom şi pitoresc vacarm de mulţimea vizitatorilor. Pe cine intersează faptul că, în medie, costă cam 1 euro bucătura? Până şi tradiţionala Sangria, preparată "ca la mama ei", are preţuri deloc populare, dacă ai sta să socoteşti capacitatea paharului şi cele 4-5 cuburi de gheaţă care îl umplu înainte de a se adăuga alcoolul aferent.
Pe terase, în cârciumioare ori berării, se vorbeşte mult şi tare, se consumă cu nădejde - acolo, la tejghea, unde simţi cotul vecinului în coaste şi răsuflarea-i în ceafă. Pe jos, printre picioarele clientelei bulucite - sumedenie de şerveţele, paie sau ambalaje. Înainte de restricţiile privind fumatul, acolo se adunau sute, mii de mucuri de ţigări, fără să deranjeze pe nimeni; dimpotrivă, mulţimea lor reprezenta un semn de succes, de popularitate a loc(al)ului. Gunoi = vad; ce mai alte fasoane?
Vocile se intersectează, se suprapun într-un original concert de strigăte şi râsete, de imprecaţii sau onomatopee. Cele ale femeilor sunt, în marea majoritate, mai aspre, metalizate, parcă ar descinde din filmele lui Almodóvar - "Femei în pragul unei crize de nervi" sau "Sânge fierbinte". Pe ele le găseşti, cel mai adesea, în grupuri de trei, şapte sau zece, pălăvrăgind de parcă toată lumea ar fi a lor. Şi... nu e?
Madridul îşi etalează grandoarea regală aşezată acolo de secole, de când avea pe tronul Spaniei un Împărat Roman de Naţiune Germană (Carol Quintul şi niscai urmaşi încoronaţi). Pieţe mai mari (Sol, Cibella), mai mijlocii (Mayor) sau mai mici (Plaza de la Villa - o mică bijuterie de bun-gust); palate imense (Regal sau cel în care au fost depozitate cadourile închinate capetelor încoronate, devenit Muzeul Prado); biserici şi catedrale care te copleşesc cu măreţia şi opulenţa lor rezultată din prăzile provenite din Americi... toate îţi iau ochii şi absorb admiraţia.
Până şi o altă celebritate edilitară, performanţă a timpurilor moderne numită Gran Via, stă bine acolo, în inima metropolei, cu zgârie-norii ei de inspiraţie americană umplându-se - când se lasă întunericul - de forfota teatrelor de revistă, a cinematografelor şi barurilor cu petrecăreţii aferenţi. Călător fiind, nu poţi să nu foloseşti şi să apreciezi una dintre cele mai ramificate reţele de metrou din Europa, sau noua arhitectură a zgârie norilor amplasaţi în zona periferică a Capitalei.
Nu ştii - şi nu are rost să înoţi în apele tulburi ale istoriei contrafactuale - cum ar fi arătat această Spanie dacă nu pierdea, la sfârşitul secolului XIX, coloniile transatlantice, cărora apucase să le confere latinitatea ei etern strălucitoare. Dar nici dacă "Brigăzile internaţionale" trmise de Stalin l-ar fi bătut pe Franco, instaurând Republica Sovietică Iberică. Fapt este că, ridicată pe o istorie fabuloasă, ţara a trecut cu bine peste timpurile vechi şi grele: dictaturi, crize şi războaie. Ce mi se pare mai important este că a învăţat nu doar să-şi asume propria istorie, să nu se piardă în lamentări sterile şi deloc productive pe tema trecutului dus...
Şi uite aşa, a ajuns azi să fie străbătută de păienjenişul graţios-geometric al multor mii de kilometri de autostradă; să aibă nu mai puţin de 47 aeroporturi abordabile în orice ocazie şi venind din orice colţ de lume; să ajungă a doua destinaţie turistică a lumii! Ce-i drept, are şi ce oferi... Iar ce e mai important - ştie să o facă.
Barajas este o imensitate aeroportuară cu nimic mai prejos decât Charles de Gaulle-ul parizian ori Schiphol-ul amsterdamian, cu sute de aterizări şi decolări pe zi. La nici 2 km de el, noul stadion Metropolitan arată ca o uriaşă farfurie zburătoare - numai ce-a găzduit finala Ligii Campionilor, eveniment prelungit de suporteri până în Plaza Mayor, ocupată de englezii care n-au mai încăput în tribune, obligaţi să se mulţumească cu ecranul uriaş şi berea la discreţie. Gara Atocha rămâne (chiar şi după oribilul atentat cu bombe, marca Al-Qaeda din 2004) o capodoperă arhitecturală şi o piesă de muzeu numai bună de vizitat, cu acoperişul ei boltit şi cu palmierii de pe peroane. Centrul Reina Sofia, un complex muzeal de (pen)ultimă generaţie arhitecturală, adună tot ce e mai valoros din cultura modernă şi contemporană, totul expus într-o manieră de secol XXI.
Undeva, la marginea Capitalei - Palatul Zarzuela, reşedinţa familiei regale. O construcţie în stil baroc de la mijlocul secolului XVII, modestă şi de mult rafinament. Căci Regele Juan Carlos (numele complet şi oficial: Juan Carlos Alfonso Víctor María de Borbón y Borbón-Dos Sicilias), desemnat de Franco să-i urmeze după moarte la conducerea statului, a considerat de prost-gust să se instaleze în cel care, la fel de oficial, poartă denumirea Regal, adăpostind tradiţia monarhică şi vestigiile inestimabile ale jumătăţii de mileniu de regalitate spaniolă; cele de care nici Primo de Rivera, nici Il Caudillo Franco nu au îndrăznit să se atingă. Omul a ştiut să câştige, la vremea aceea încrederea Dictatorului, care l-a plăcut, l-a pregătit şi l-a avansat "la excepţional", adică peste rândul succesiunii la tron.
De aici încolo, Spania îi datorează enorm: trecerea, fără sincope sau zguduituri catastrofale pentru ţară, la un sistem democratic sănătos şi funcţional. După ce a blocat, prin autoritatea personală, o contra-lovitură de stat, apărând la televizor şi ordonând cu o fermitate aproape franchistă Armatei să reintre în cazărmi, omul a evoluat elegant şi înţelept, împreună cu politicieni responsabili şi pricepuţi, care au ales şi reales să-şi dedice priceperea şi energia dezvoltării armonioase şi solide a ţării. Chestie care se vede la tot pasul... Exemplu fericit al unei clase politice mature, animată nu de dorinţa chiverniselii personale (ştim noi cum devine...) ci "doar"de un adevărat patriotism, s-a transmis parcă în toate ungherele societăţii. Cum să te mire, în aceste condiţii, că bătrînul Rege avea să-şi ceară iertare public pentru un accident suferit la o vânătoare de elefanţi din Botswana, care a costat vistieria ţării 45 mii euro în vremuri de restrişte (2010), pentru a abdica ulterior, din motive de bătrâneţe? Sau că Infanta Cristina a fost cercetată penal şi supusă blamului public pentru afacerile necurate ale soţului Iñaki Urdangarín, dedulcit (iarăşi, ştim noi cum devine...) la banul public?...
Poveşti...? Ba nu! Istorii reale (în spaniolă, "regal" se numeşte chiar "real"), ale căror reverberaţii morale au impregnat şi generat în toate straturile societăţii acea stare de frumoasă şi solidă normalitate morală, ale cărei consecinţe le întâlneşti la tot pasul.
(Va urma)