Episodul 3: Onoarea şi mândria...
... sunt virtuţile spaniolilor. Ştiu, avem şi noi. Doar că mândria asta a lor se deosebeşte de fuduleala noastră prin faptul că este condiţionată de performanţă. Trecutul - pus în ramă şi lăsat acolo unde îi e locul: în cărţile de istorie sau muzee. Ce faci, ce reprezinţi, ce însemni acum, în prezent, contează. Şi cum îţi pregăteşti viitorul! Descoperi acest concept de gândire şi de atitudine la tot pasul.
Sufocat de peste 1 milion de maşini, cu o populaţie stabilă de aproximativ 4 milioane de cetăţeni (cărora li se adaugă, zilnic, cam 150 mii de turişti), Capitala a respins văicăreala şi lamentările, alegând formula "convieţuirii paşnice" şi "reciproc avantajoase". Spre deosebire de unii catalani smintiţi din Barcelona, care se revoltă zgomotos şi agresiv împotriva invaziilor vizitatoare, aceşti madrileños au ales să găsească soluţii. Una dintre ele s-a numit Manuela Carmena - o fostă judecătoare cu vederi de stânga, aleasă pe listele Mişcării Indignaţilor deveniţi Partidul PODEMOS (gruparea a fost coagulată de studenţi şi a apărut în 2009, după ce crahul bancar fusese pasat pe umerii populaţiei, bancherilor şi clasei politice nepăsându-le de sărăcirea accentuată, ba chiar continuându-şi năravurile). Spre deosebire de primăriţa Bucureştiului, doamna Carmena a reuşit performanţe notabile: curăţarea centrului de automobile şi autocare, prin instaurarea unor restricţii judicioase şi a unor tarife de parcare curat demobilizatoare.
Celebra Gran Via s-a strâmtat la partea carosabilă (spre furia volangiilor), lărgindu-i-se corespunzător trotuarele. Ai noştri, ca brazii, ar lua-o poate printre pietoni, cu sau fără claxoane; mai mult ca sigur cu înjurături. Doar că, atunci când miserupismul neaoş este servit cu o amendă pe măsură, îţi cam piere cheful de aşa ceva. N-ai să vezi maşini parcate aiurea sau ambuteiaje... n-ai să auzi huietul isteric al sirenelor de la ambulanţe. Chiar, în 10 zile în care am străbătut mari oraşe din Spania şi Portugalia, nu am auzit nici măcar o sirenă din acestea! (Să fie spaniolii, cu toţii, aşa de sănătoşi? Nu-s tâmpit, doar puţin ironic... chiar dacă asta nu ajută la nimic, atunci când revii acasă).
Aceeaşi septuagenară Manuela Carmena a dezvoltat sectorul public pentru păturile mai sărace, prin realizarea de construcţii şi drumuri ieftine, dar la fel de bine făcute; a pus pe roate transportul public. Şi, peste toate, a redus cu vreo 70% pierderile bugetului municipal! Cum zicea o reclamă de acum vreo 30 de ani: "Dacă vrei, poţi!"
Spre deosebire de surata ei de gintă latină Roma (ce pare a aştepta, resemnată şi în curs de totală părăginire, desăvârşirea ocupaţiilor barbare), Madridul străluceşte la tot pasul. Au şi ei imigraţie la greu - pe lângă românaşii noştri harnici şi pricepuţi, e plin de mexicani, peruani, bolivieni. Dar nu ştiu cum au reuşit să le impună însuşirea standardelor comportamentale ridicate. Să fie oare efectul banner-ului afişat pe clădirea Primăriei: "Fiţi bineveniţi la noi, voi, cei aflaţi în nevoie!"? Cert e că nu vezi nici un fel de poluare - nici sonoră, nici de gunoaie sau celelalte forme binecunoscute de necivilizaţie; deşi străzile freamătă din zori şi până târziu, în noapte... trenurile de metrou absorb şi revarsă o populaţie heterogenă, dar pusă, parcă, pe calapodul bunei creşteri şi a civismului deloc ostentativ, dar lesne detectabil.
Însă, cum hotelurile sunt scumpe, tour-operatorul nostru a ales soluţia rentabilă şi ne-a cazat mai depărtişor, într-un orăşel satelit al Madridului: Leganés, aflat la capătul uneia dintre magistralele de metrou metropolitan. Localitatea mai păstrează doar câteva case din trecutul său, fiind renovată complet şi extinsă acum vreo 15 ani. Palatul administrativ, spitalul, şcolile şi grădiniţele poartă amprenta unui confort urban fără fasoane. Cei vreo 200 mii de resortisanţi care lucrează în Capitală, dar nu-şi permit să şi locuiască acolo, ocupă (preferând, cel mai adesea, sistemul de închiriat) apartamente în bloculeţele cochete, confortabile, decorative. Piaţa imobiliară este dinamică, iar preţurile sunt echivalente cu cele din Bucureşti. Altfel, vitrine şi terase la tot pasul... oameni din cei cărora le place să umble per pedes, să caşte gura pe la vitrine şi să sporovăiască tihnit...
Viaţa e mai ieftină aici, iar asta înseamnă mult. Un sediu al Universităţii Carlos III (cu clădiri moderne, terenuri şi săli de sport, cămine) aduce în urbea-satelit câteva mii de studenţi, cu tinereţea lor jovială, dar şi faima de important shopping centre contribuie la afluxul de vizitatori. De altfel, hotelul în care am stat (din păcate, doar două nopţi) este o reuşită perfectă sub aspectul eleganţei simple şi funcţionale; cuvântul care îl caracterizează cel mai bine este "ireproşabil".
Nu ştiu cine este primarul, când şi de câte ori a fost ales (de altfel, civilizaţia afişajelor electorale sare în ochi... tot prin comparaţie). Dar amprenta locului este una admirabilă. Nu tu îngrămădeală sau ambuteiaje, nu gunoaie restante sau alte dezagremente pe care, prin comparaţie, le găseşti pe la Voluntari sau Chiajna, Domneşti, Jilava sau Bragadiru.
Aducându-mi aminte de un slogan electoral dâmboviţean ("Un om dintre noi. Un om pentru noi") înţeleg, încă o dată, ce importanţă covârşitoare are aici treimea alcătuită din tradiţie - istorie - lideri. Şi iarăşi, nu pot să nu mă gândesc la anii "ăia" de acasă. Câţi? Mulţi, domnule!
(Va urma)