Episodul 4: Carol Quintul şi autocriticul
Pornind de la Madrid, autocarul trebuie să o ia spre Sud şi să străbată 400 km, ca să ajungem la Córdoba. Civilizaţia şi solicitudinea spaniolilor faţă de turismul care i-a ajutat, în bună măsură, să prospere economic, începe cu atitudinea jovial-amabil-serviabilă a lui don Augustin, şoferul. Nu ar depăşi cu o liniuţă viteza maximă admisă pe autostradă; dar nici nu ar crâcni atunci când are de făcut manevre grele, sau ocoluri necesare pentru ca noi, clienţii săi vremelnici, să admirăm cine ştie ce colţ interesant, unde şi musca ajunge greu, darămite hardughia cu volan. Este primul la încărcat şi descărcat bagajele din burdihanul acesteia - totul cu zâmbetul pe buze.
Fiindcă avalanşa turistică depăşeşte capacităţile de parcare, ne debarcă şi revine la oră fixă ca să ne preia - el ştie cum face cu aglomeraţia, pe alocuri sufocantă, din zonele unde autocarul încă mai are acces. Confortul nostru stă, şi acela, în grija şi mâna lui: la bord găseşti, contra cost, apă îmbuteliată; aerul condiţionat şi muzica discretă, veselă, fac să treacă agreabil orele de deplasare, iar Wi-Fi este free.
Doamna Corina, "ghiduşa" noastră (cum fericit a botezat-o cineva din grup), ne explică, ne urmăreşte, ne descurcă... ne poartă de grijă, cu farmec, competenţă şi eficienţă. Informaţiile specifice le primim la bord; când ne aflăm în locuri turistice, se retrogradează singură la statutul de "însoţitor de grup". Nu e vorba musai despre modestie, ci despre regulile impuse de sindicatele spaniole din turism (şi legiferate corespunzător), conform cărora nu au dreptul să ghideze oficial decât spaniolii care plătesc partronatelor taxele aferente. Aşa încât, atunci când părăsim autocarul - mai cu grijă... mai cu ton scăzut... Fără însemnele tradiţionale (steguleţ, umbrelă, ecuson sau chiar portavoce), fără staţionări riscant-concurenţiale. Niciodată discreţia nu a omorât, darămite să prejudicieze pe cineva...
Ca să intri pe esplanada din marginea Córdobei, unde vehiculele au drept de staţionare doar cîteva minute, traversezi Guadalquivir-ul - aici, doar ceva mai mult decât un fir de apă mâloasă, râul luându-şi cursul la purtare şi devenind navigabil mult mai la vale, când ajunge către Sevilla. Acum un oraş mai curând mic (puţin peste 300 mii de locuitori) cetatea şi-a trăit timpurile ei de glorie cu aproape 1000 de ani în urmă.
Aflată atunci, (ca dealtfel toată Andaluzia) sub stăpânirea maurilor, localitatea era ditai capitala emiratului al-Andalus (tranformat ulterior în califat), rivalizând de sus cu marile cetăţi europene, dar şi cu cele din Orientul mai mult sau mai puţin apropiat. Arabii au lăsat asupra aşezării o amprentă culturală de neşters. Iar spaniolii, după ce i-au alungat (vezi episodul 1), au avut înţelepciunea să păstreze ceea ce au moştenit valoros.
Moscheea Mezquita reprezintă un unicat arhitectonic şi religios. Avea, iniţial, peste 1200 de stâlpi ce susţineau arcadele. Din aceştia, au mai rămas "doar" 845, atunci când regii andaluzi au socotit de cuviinţă să "convertească parţial" aşezământul religios: în interior a fost construită o capelă, în timp ce minaretul a fost avansat ca clopotniţă.
Abia în secolul XVI (atunci când Boapdil a fost alungat, iar Ferdinand de Aragon şi Isabela Catolica au pus bazele viitoarei Spanii unificate) edificiul a suferit transformările majore: în mijlocul fostei moschei a fost ridicată o navă de catedrală în stil renascentist rezultând, prin completare, un copleşitor lăcaş creştin de rit romano-catolic. Prima operă de ecumenism din istorie? S-ar putea spune şi aşa.
Spre deosebire de protestanţii care vandalizaseră, la Utrecht, catedrala catolică, spre a-i distruge forma de cruce, masacrând statuile din incintă, spaniolii (mă rog, andaluzii) au avut mai mult cap şi mai mult respect faţă de spiritul creştin. A rezultat ceva unic în lume (sub aspect religios şi arhitectural) - pentru mine fascinant şi tulburător. Asta chiar dacă ditai Carol Quintul, regele care aprobase transformările, a fost nemulţumit de rezultat; dacă e să dai crezare folclorului, el ar fi spus că "a fost distrus ceva unic în lume pentru a construi ceva ce poţi găsi în orice oraş". Spirit autocritic? (Încerc să mi-l închipui pe Ceauşescu -şi nu reuşesc- asumându-şi erorile provenite din preţioasele-i indicaţii. Dar el dărâma cu grăbire şi reconstruia până ce-i satisfăcea pohta ce-o pohtea).
Deşi programul de vizitare a Catedralei este extrem de strict pentru grupurile turistice, am avut şansa de a nimeri "ca simplu credincios" la o "simplă liturghie" duminicală. În atmosfera sobră, dar înălţătoare, simţeam asupra-mi (ca să zic aşa...) două mâini: una a Dumnezeului celebrat de creştini şi cealaltă - a lui Allah. Şi nu era deloc rău!
Tot două mâini înfăţişează şi un mic grup statuar, în manieră Rodin, aflat în Campos de Santos (de fapt, un mic scuar, la câteva sute de metri de Mezquita): Monumentul îndrăgostiţilor. Este închinat iubirii dintre poetul Ibn Zaydun şi prinţesa poetă Walada, fiica unui calif şi a unei sclave creştine şi zice cam aşa: "Dragostea ta m-a făcut celebru în lume / Gândul şi inima se îndreaptă spre tine / Când nu eşti, nimic nu mă poate consola / Dar când apari, toată lumea este a mea". Naiv, duios... retro cu spume. Măria sa, Turistul vine, citeşte, bagă puţin sentiment şi pleacă mai departe fără să-şi mai bată capul. Destul că a aflat-o şi pe asta...
Tot cu Carol Quintul te întâlneşti şi la Granada - oraşul celor trei coline (Alhambra, Albayzin, Sacramonte), situat la poalele munţilor Sierra Nevada. Împărat al Imperiului Roman de Naţiune Germană, născut în Flandra şi stăpânind la apogeul domniei sale, sub formă de uniune personală, teritorii întinse şi dispersate ce includeau Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Ţările de Jos şi coloniile spaniole din Americi, omul a domnit cu doar vreo jumătate de secol înaintea lui Mihai Viteazul al nostru. Şi el a pohtit... a cucerit. Doar că, cu mai mult noroc, a şi păstrat; inclusiv capul pe umeri! Dacă trecem de la Mezquita la castelul ridicat pe Alhambra şi neterminat până în ziua de azi, parcă dibuim o mică problemă. Să nu-i fi plăcut cum a ieşit palatul? Nimeni nu ştie. Destul că a rămas acolo, lăsat parcă vraişte, dar în nici un caz părăsit şi, cu atât mai puţin dărăpănat. Însă nici urmaşii lui n-au găsit de cuviinţă să-l termine şi să-i dea vreo destinaţie. Unde eşti tu, Ceauşescule, să-l critici puţin de la înălţimea ctitoriilor scornicite de tine?
Răsfirat pe cele trei înălţimi (şi fireşte, peste poalele dintre ele), Granada vine cu un farmec aparte. Amprenta maură este preponderentă: uliţe înguste, casele albe, cu ferestre mici. Dar nici majestuozitatea spaniolă nu cedează pasul - şi o face de aproape 700 de ani - tot de-acasă! Cu clădiri masive din piatră galbenă (care împreună cu bejul, cărămiziul şi maronul alcătuiesc o dominantă cromatică inconfundabilă şi deloc întâmplătoare). Cu ritmul trepidant al vieţii care începe cu adevărat cam după lăsarea serii, atunci când vipia solară este înlocuită cu temperaturi uimitor de scăzute, de pe urma munţilor patronali. Cu puzderia de localuri mici, din care răzbate, până spre ziuă, veselia şi muzica în ritmuri trepidante de flamenco.
Cel intitulat Venta el Gallo te lămureşte de la intrare că ai ajuns la o "Cueva flamenca" - înăuntru era plin de turişti, majoritatea chinezi, care au comandat mult şi nu au mâncat mai nimic, restituind farfuriile pline -semn al unei nepotriviri de caracter, inclusiv culinar. Pe scena cu podea de lemn, 3 mujeres şi 2 machos s-au zbuciumat zdravăn şi destul de monoton (ca la figuri impuse, cum ar veni) în ritmul drăcesc, chiar dacă nu foarte melodios. Clou-ul întregii întâmplări l-a constituit una dintre dansatoare, al cărui prieten (probabil că mai mult de suflet, dată fiind distanţa geografică) e născut, trăieşte şi munceşte în Ţăndărei. Amor mare, din Andaluzia până în Ialomiţa, nu? Drept dovadă, Senora Flamenca ne-a însoţit din inimă, la sfârşitul reprezentaţiei, pe străduţele înguste şi pitoreşti, dovedindu-ne un remarcabil simţ de orientare şi un ataşament sincer pentru români. Care s-au simţit chiar răsfăţaţi pe chestia asta, mulţumind în contumacie, dar din inimă, compatriotului cel ţăndărean. Păi, nu?
(Va urma)