Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O călătorie tandră şi delicată prin puzzle-ul vieţii - 10 pentru FILM la TIFF, 2019


Mirela Oprişor, un interviu cu Natalia Călin

29.05.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Natalia Călin (foto: Florin Ghioca)

Mirela Oprişor: Natalia Călin, noi ne cunoaştem de mai bine de douăzeci de ani, suntem colege, prietene, dar mi-aş dori să începem cu începutul, pentru cei care vor să afle mai multe despre tine. Unde te-ai născut şi cum ai ales să faci teatru?
Natalia Călin: M-am născut undeva în Ardeal, într-un orăşel mic din judeţul Cluj... Mă rog, acum nu mai e aşa mic... Dar când m-am născut eu, la începutul anilor '70, era foarte mic... două blocuri, cred. Era genul de oraş în care nu închideai uşa de la intrare, că nu avea nimeni nimic de căutat în casa altuia... Şi oricum, toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Adică, ca să vă faceţi o idee, când a apărut primul televizor în bloc, toţi vecinii au fost invitaţi să vadă meciul de fotbal pe care România îl juca la Campionatul Mondial din Mexic 1970, cu Brazilia. Şi, îmi povestea tatăl meu, au fost serviţi cu apă rece şi proaspătă de la robinet, răcită la frigider. Pentru că gazdele erau posesori şi de frigider nou! Probabil erau cei mai pricopsiţi oameni din lume, vecinii ăştia... vorbim de alt mileniu, totuşi!

Nu am prea multe amintiri, dar totuşi am nişte flashuri, am nişte mirosuri din copilăria mea timpurie... Mama lucra la un magazin alimentar, al unei fabrici de cărămidă, şi ne lua cu ea, pe mine şi pe fratele meu, că nu avea cu cine să ne lase acasă. Şi ne făcuse un fel de culcuş în spate, ca să putem dormi de prânz... Şi acolo mirosea foarte tare a cafea boabe, încă se mai găsea cafea pe vremea aia... Şi adormeam de prânz în mireasmă de cafea, şi auzeam cum muncitorii intrau încet în magazin, pentru că ştiau că tânăra care vindea avea copiii în spate... Cred că toţi muncitorii îi spuneau mamei pe nume, atât de mică era lumea... Şi ţin minte că în clipa când se întâlnea somnul cu realitatea, se auzea un scârţâit de uşă de lemn, o balama metalică, care nu mă lasă să intru în somn... De câte ori aud un scârţâit de uşă, mai ales la teatru, când se montează decorul, sau prin magazine, mă duc în urmă cu 40 de ani, la mama în magazin, acolo, pe sacii de cafea, şi mă cutremur de cât de repede a trecut timpul... Mama acum are 73 de ani, nu mai are nimic din fata care căra un copil de mână şi unul în braţe, spre fabrica de cărămidă...

Oraşul e Gherla, şi mai toată lumea crede că marea lui izbândă e închisoarea cu acelaşi nume. Nu e aşa! E un oraş frumos, cu oameni foarte cumsecade, cu o frumoasă catedrală în centru, cu un parc frumos, traversat de Someş. E oraşul meu natal, şi mă emoţionez când vorbesc despre el. Ajung rar, prea rar, dar am acolo o familie frumoasă, a mamei, care înseamnă foarte mult pentru mine, chiar dacă îi văd rar.

Când aveam cam 4 ani, ne-am mutat în alt oraş, Rm. Vâlcea, oraş întinerit datorită Combinatului Chimic, şi a început cea de a doua parte a copilăriei mele. Aici una din primele amintiri a fost cutremurul din '77, care e un fel de reper în viaţa mea. Cam atunci am deschis ochii, am început să am amintiri clare, pe care nu le-am uitat niciodată...

Adică, dacă vrei să mă întrebi "Ce poţi să îmi spui despre anul 1980, de exemplu?", pot să-ţi spun cel puţin o amintire din anul ăla... Aberantă, dar pot să ţi-o spun.

Uite, dacă în 1979, am început clasa I, pot să-ţi povestesc că pe 15 septembrie 1979, ploua cu găleată, era foarte întuneric în dimineaţa aia, şi mie nu mi-a plăcut deloc la şcoală... Am rămas în prima banca din rândul de la uşă, şi mă miram ce vopsea urâtă, verde, era pe peretele de lângă mine... Podeaua era fleaşcă de la umbrelele părinţilor, şi când am rămas cu învăţătoarea, m-a cuprins o frică teribilă...

Dacă vrei să mă întrebi ceva despre 1984, pot să îţi spun foarte clar că în vacanţa de vara erau JO de la Los Angeles, unde România a defilat, pur şi simplu! Ziua făceam exerciţiile fetelor de la gimnastică, în spatele blocului, ne prefăceam că primim medalii, şi cântam pe scara blocului, unde era o rezonanţă deosebită, ABBA...

Da, copilărie opzecistă... Puţine dorinţe, puţine pretenţii, dar foarte fericiţi. Adulţii de azi, sunt copiii de atunci, care fac greşeli iubind cu disperare, luând copiilor tot ce ne-am fi dorit să avem... greşind... Pentru că vremea nu o putem da înapoi. Trebuie să ne împăcăm cu amintirile noastre, cu noi... Aşa a trebuit să fie! Să începem orele de şcoală cântând imnul, fiind mândri cu cravata la gât, fiindu-ne jenă să le zicem părinţilor "te iubesc"

Aşa am ajuns să-mi doresc să fac teatru. Am simţit că sunt un copil atipic, aveam un fel de sensibilitate specială... Nu mă puteam exprima ca ceilalţi. Adică, nu eram diferită, dar aveam un fel de a simţi diferit. Nu eram nici vreo frumuseţe, nici vreo îndrăzneaţă... Dar aveam altfel de senzori... Eram atentă la alte lucruri decât majoritatea copiilor pe care îi cunoşteam. Uite, am încă prieteni din copilărie, unii au rămas chiar acolo, în blocul în care am crescuţi, şi nu îşi aduc aminte nimic din ce le povestesc că s-ar fi întâmplat.

Când simt că miroase a ploaie de vara, când se astâmpără praful după prima răpăială, eu mă duc acolo la Rm. Vâlcea, şi fug după maşina stropitoare, cum îi ziceam noi... Era o singură maşină care stropea stradă mare, Care nu era deloc mare, dar pentru noi o stradă pe care treceau maşini din când în când, era imensă!

Aşa am ales teatrul. Timid, fără curaj să spun cuiva, dar cu o încredere în mine de invidiat. Marele meu noroc a fost că şi teatrul a fost de acord cu decizia mea, şi mi-a făcut semn să intru, cam cum i-au invitat vecinii pricopsiţi cu televizor şi frigider, pe ai mei, înăuntru...

M.O.: Povesteşte-ne ceva despre anii de facultate, şi implicit despre întâlnirea cu maestrul Dem Rădulescu!
N.C.: Am intrat greu la facultate, a patra oară. Adică trei ani mi-am înghiţit eşecul, pentru că era foarte foarte greu să povesteşti acasă că iar ai picat la facultate. Mulţi îşi dădeau cu părerea, mie mi-era greu să discut subiectul. Am acumulat multă frustrare în cei trei ani... dar când am ajuns la facultate eram pregătită să înţeleg multe. Ştiam gustul înfrângerii, aşa că am putut să gust din pocalul izbânzii cu nesaţ... Am fost o studentă care promitea, cred... Deşi ierarhiile în şcoală nu sunt benefice. Dar dom' profesor Dem Rădulescu îmi punea câteodată în cârcă o sarcina mai mare. Simţeam asta. Şi încercăm să nu îl dezamăgesc... Toţi făceam asta... Am fost o promoţie bună, ambiţioasă, care vroiam rezultate. Asistentul domnului profesor era George Ivaşcu, era la prima generaţie a lui şi avea ambiţia "primului născut". Zicea "Vă forţez să săriţi 10 metri! Că astfel o să săriţi sigur 7! Dacă vă antrenaţi de doi metri, nu mă interesează..." Şi aşa am făcut. Foarte ambiţios şi el, şi noi. Colegi de la alte clase, mi-au spus acum, după atâţia ani, că eram o clasă a naibii de înfumurată, dar "pentru că eraţi şi buni"... Din 15 studenţi din acea clasă, fac meseria vreo 10, ceea ce e o reuşită.

Relaţia mea cu dom' profesor, a fost ideală: el credea în mine, eu în el! Punct. Nu mă lăuda, dar ştia exact pe ce buton să apese, ca să fac pasul în faţă. Nu mă forţa, nu mă intimida, mi-a dat răgaz să mă dezvolt. Pentru asta o să-i rămân veşnic recunoscătoare. Din câţi profesori am avut de când am început orice formă de şcolarizare, el a fost singurul care nu s-a îndoit de mine. E o mare şansă să îţi întâlneşti profesorul. Vorbesc cu colegii mei de clasa, şi toţi suntem de aceeaşi părere: a fost întâlnirea vieţii noastre.

M.O.: După facultate, te-ai angajat la TNB, prin concurs. Ştiindu-te de la Cassandra, eu am crezut că nu o să ai timp să respiri de cât o să joci... Din păcate, nu s-a întâmplat aşa... Ce spui despre acea perioadă?
N.C.: Am mai spus asta, am intrat prea repede în Teatrul Naţional. Aici ar trebui să fii colaborator o vreme şi, după ce confirmi în câteva roluri, ar trebui să fii angajat. Dar a fost un concurs, l-am luat, m-am bucurat de reuşită, am şi lucrat o vreme, după care... am intrat într-un con de umbră. La actriţe e mai greu decât la actori. Destinul unei femei e mai complicat... Ca să nu vorbim că destinul personal atârnă cel mai greu în poveste. Se întâmplă să ai noroc, sau nu. Mie nu îmi pare rău că nu am fost în vreun proiect de atunci. Nu am văzut nici un spectacol în care să fi vrut să joc, şi nu am jucat. Dar frustrarea jucătorului care freacă banca de rezerve, e mare. Te îndoieşti de talentul tău, de farmecul tău, şi doare... Dar alţi oameni se îmbolnăvesc şi mor, deci nu mi se întâmpla cel mai rău lucru din lume... Apoi a apărut fiul meu şi viaţa s-a colorat aşa frumos. M-am jucat cu o fiinţă adorabilă, am redescoperit lucrurile simple şi nu am mai avut chef să tânjesc după meseria asta. Am capitulat! Şi am făcut castele de nisip, şi am cântat, şi am fugit după minge, şi am fost disperată că nu vorbeşte, şi nu am dormit noaptea că îl durea ceva... Şi au trecut anii... Nu regret nimic, am câştigat cea mai frumoasă relaţie din lume, mamă-copil.

M.O.: Crezi că a avut dreptate profesorul tău când ţi-a spus că tu o să te împlineşti ca actriţă după 35 de ani?
N.C.: Da! Dumnealui avea un fler fantastic, în general. Se spunea despre dumnealui că în comisia de admitere putea să zică despre un candidat dacă are talent, doar văzându-l cum ajunge de la uşă la scenuţa aia improvizată unde avea să se desfăşoare. L-am întrebat odată: "Chiar aşa, dom profesor?". A răspuns: "Dragă, când ai talent, citeşti cartea de telefon şi plânge lumea în sală!" Era genial! Mi-e foarte dor de el... S-a bucurat când am luat concursul la TNB, dar cred că ştia că va fi un drum sinuos. A avut delicateţea să mă felicite şi să nu-mi spună să mă pregătesc pentru ce e mai greu. Cred că ar fi foarte mândru dacă m-ar vedea în câteva din spectacolele pe care le joc azi. Îi plăcea să mă vadă în scenă. Îmi pare rău că a plecat şi că nu i-am mulţumit niciodată...

M.O.: În "gara" ta, a sosit acum şase ani, "trenul" Radu AFRIM. Ai fost pregătită să urci în el? Cum a fost întâlnirea aceasta?
N.C.: Ca să înţelegi peisajul, era aşa: un film western, alb-negru, deşert în faţă, deşert în spate, o şină de tren care nu ştiai de unde vine şi unde duce şi, în picioare, cu o valiză mică, o fată descumpănită, supărată, cărând după ea o depresie mocnită, nespusă. Aşa. Şi se aude un şuierat de tren, şi se ridică praful de nu se mai vede fata deloc! Şi trece Orient Expresul, Mirelaaaa! Şi în viteză aia, şi în praful ăla, se vede o mână de om, care apucă fata de mână şi o trage înăuntru... Da. Ăsta era Marius Manole, care a zis, nu ştiu nici în ziua de azi de ce "Ţine-te de mine, fato!" Şi am plecat în călătoria asta, şi m-am deschis ca o paraşută, la 100 de metri de pământ, şi am tras o gură mare de aer, şi am întâlnit cel mai creativ om din viaţa mea. Adică lui Radu Afrim poţi să îi dai trei obiecte luate dintr-o pivniţă, legat la ochi şi în întuneric, şi el îţi face o poveste. Suntem la al treilea proiect şi sper să tot fie. Şi mă minunez de fantezia lui.

M.O.: Apoi a urmat povestea Metropolis... Zi-ne despre episodul ăsta!
N.C.: După ce am jucat în Hoţi, la TNB, în regia lui Radu Afrim, am renăscut ca actriţa, cumva. Adică eram la fel de talentată şi înainte, dar nu mă pusese nimeni în scenă să arăt asta... Şi şi-au adus aminte oamenii de mine...

Au urmat trei spectacole la Metropolis, Peretele Liei Bugnar, apoi Şi negru şi alb şi gri al lui Mimi Brănescu, pentru care am primit o nominalizare UNITER 2018, şi acum Un tramvai numit dorinţă în regia lui Claudiu Goga.

Toate cele trei proiecte îmi sunt foarte dragi, sunt trei echipe grozave, care m-au obligat să fiu la un nivel ridicat, şi cred că aşa a şi fost. Sunt trei spectacole care se joacă cu casă închisă, cum se spune. Trei regizori diferiţi, trei stiluri diferite.

La Lia Bugnar textul e ca o muzică şi fiecare din noi avem un instrument în mână, nu se poate să cânţi la altceva decât la instrumentul care ţi s-a dat. Nu merge să mai bagi tu o floricică din glas, sau să mai ciupeşti chitara colegului din stânga. Totul e măsurat ca la farmacie. Aşa e Lia.

La Mimi Brănescu, contează ca replica să ajungă în timpanul spectatorului. Spusă aşa cum e scrisă. Nu negociezi cu Mimi. De fapt, Mimi nu negociază cu tine! E un regizor care adoră actorul, dar şi când se supără, se supără total şi definitiv. Ştie foarte bine ce vrea, şi te conduce foarte bine, pentru că e actor, un actor foarte bun, care ştie mecanismul.

La Claudiu Goga, lucrurile sunt aşezate de la început, el e genul de regizor clasic, cu caiet de regie, cu linişte, cu răbdare. Ca atunci când mama face cozonacii de Crăciun. Ritual.

Îmi face mare plăcere să joc la Metropolis, acolo e un spaţiu mic şi energiile se adună bine.

M.O.: Să facem un pas înapoi, să ne întoarcem în copilărie... Care a fost primul contact cu filmul? Ce îţi mai aminteşti?
N.C.: Iar am un miros care-mi guvernează amintirea... petrosin, şi lemn, şi praf... Nu ştie nimeni în ziua de azi ce e petrosinul... În DEX zice că e un lichid incolor, inflamabil... Cu el se curăţau spaţiile mari, se dezinfectau. Nu conta că intrau spectatorii să vadă un film într-o sală care nu se putea aerisi... Pe vremea aia nu erau alergii, copii mofturoşi, nici măcar OPC...

Filmul din anii '80, era pentru mine salvarea. Era un cinema, Modern se numea... În Rm. Vâlcea. Acolo mi-am petrecut nişte ore, şi nu puţine, foarte frumoase. Era un loc magic în care vedeam film color. Pentru că acasă nu aveam televizor color, câteodată nu aveam televizor. Deloc. Că nu ştiu cum se fabricau obiectele pe vremea aia, că toate se stricau fără să le faci nimic... Am văzut mult film în cinematograful ăla, film bun, film slab, dar ce îmi amintesc clar e că niciodată sala nu era goală. Acum merg la Mall, de obicei lunea, când e ziua mea liberă, şi am un cinema numai al meu. Văd filme cu surround perfect, cu imagine 4k, într-un fotoliu comod, dar nu împărtăşesc filmul cu nimeni. Şi asta cumva mă neîmplineşte. Deşi am momente de egoism, câteodată, şi îmi place singurătatea din cinema, dar doar câteodată. Şi mă gândesc ce şansă să trăiesc extremele astea... Îi povestesc fiului meu şi se amuză. Asta au devenit poveştile anilor ălora, amuzament! E foarte greu de înţeles că cei şase lei strânşi cu greu, pendulau între a-mi lua corn şi cico, sau a merge la cinema... Alegeam cinema-ul, câteodată mergeam de câteva ori la acelaşi film, care rula o săptămână. Am văzut şi film de artă, Nu prea înţelegeam, dar mă căzneam. Şi mult film românesc. M-am cunoscut cu mulţi dintre actorii pe care în copilărie îi vedeam pe ecran, unii mi-au devenit prieteni. Pe Medeea Marinescu, prietena mea, am văzut-o prima dată stând pe podea, că nu am prins loc la Maria Mirabela, ea era o mică mare vedetă, la şase ani... Acum suntem colege şi prietene, şi povestim Fiecare din unghiul ei de vedere, cum percepeam viaţa, e foarte interesant.

M.O.: Dar ca actriţă, ce întâlniri ai avut cu lumea filmului?
N.C.: Rare! am făcut un lungmetraj, în regia lui Sinisa Dragin, prin anul 3 de facultate, şi câteva scurtmetraje. Nu mă întreba de ce aşa de puţin, că nu ştiu să-ţi răspund.

M.O.: Cum ai primit invitaţia la TIFF 2019?
N.C.: Cu mare bucurie! Eu nu am fost la TIFF niciodată, dar ştiu că e un vibe bun acolo. Sunt cinci zile pline, calculate milimetric, un program dens pentru cei 10 pentru FILM. Nu aştept neapărat ceva, dar merg deschisă şi veselă.

M.O.: Te-am văzut în filmul lui Hadrian Marcu, Un om la locul lui şi dacă nu te-aş fi cunoscut aş fi întrebat "Cine e Actriţa asta?", deşi aveai un rol foarte mic... Eu sunt convinsă că vei face film, pentru că eşti o actriţă incredibilă, talentată, determinată, ai toate datele! Sper ca povestea TIFF, să-ţi aducă multe întâlniri! Baftă multă, Natalia!
N.C.: Aşa să fie! Şi îţi mulţumesc pentru călătorie asta, tandră şi delicată, în puzzle-ul vieţii mele!

Natalia Călin
Data naşterii: 23 ianuarie 1973
Formaţie: Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti, secţia Actorie, promoţia 1998, clasa profesor Dem Rădulescu şi George Ivaşcu // Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" - Teatrul Naţional Bucureşti // Atelier de creaţie: Puterea, legitimează? susţinut de regizorul şi profesorul Radu Penciulescu (2007)
Roluri la TNB: Doamna Bologa - Pădurea spânzuraţilor după Liviu Rebreanu, regia Radu Afrim, 2018 // Mary - Memoria apei de Shelagh Stephenson, regia Erwin Şimşensohn, 2016 // Nele - Lut de Marijke Schermer, regia Vlad Massaci, 2016 // Bożena - Între noi e totul bine de Dorota Masłowska, regia Radu Afrim, 2015 // Pasager, A patra femeie - Terorism de Fraţii Presniakov, regia Felix Alexa, 2015 // Gabi Nowotny - Hoţi de Dea Loher, regia Radu Afrim, 2014 // Soţie demnitar - Revizorul de Nikolai Vasilievich Gogol, regia Felix Alexa, 2013 // Şefa de producţie - Purificare de Petr Zelenka, regia Alexandru Mâzgăreanu, 2011 // Varenka - Ecaterina cea Mare de George Bernard Shaw, regia Cornel Todea, 2008 // Bolnavul 3 (Sasenka), Femeia 3 - Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal de Matei Vişniec, regia Florin Fătulescu, 2007 // Maşa - Gândirea de Leonid Andreev, regia Felix Alexa, 2005 // Ivanova - Revizorul de Nicolai Vasilievici Gogol, regia Serghei Cerkasski, 2002 // Miţa Baston - D`ale Carnavalului de I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 // Măndica - Mofturi la Union după I.L. Caragiale, regia Gelu Colceag, 2002 // Gaşa - Cadavrul viu de Lev N. Tolstoi, regia Gelu Colceag, 2001 // Hellen Jones - Machinal de Sophie Treadwell, regia Alexander Hausvater, 2000 // Jenica - Boabe de rouă pe frunză de lotus în bătaia lunii de Nicolae Mateescu, regia Gelu Colceag, 1999 (Debut)
Roluri la Teatrul Metropolis: Aspasiţa - Peretele, textul şi regia Lia Bugnar, Tania - Şi negru şi alb şi gri, textul şi regia Mimi Brănescu, Eunice - Un tramvai numit dorinţă de Tennessee Williams, regia Claudiu Goga
Roluri în film: Lili - Lunga călătorie cu trenul, regia Sinişa Dragin
Premii şi nominalizări: Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru rolul Doamna Bologa din Pădurea spânzuraţilor în regia lui Radu Afrim, 2019 // Nominalizare UNITER pentru Cea mai bună actriţă în rol secundar pentru rolul Tania din spectacolul Şi negru şi alb şi gri, textul şi regia Mimi Brănescu la Teatrul Metropolis Bucureşti, 2018
Natalia Călin a fost selectată în programul 10 pentru FILM din cadrul TIFF 2019, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2019 vor fi protagonişti ai unor interviuri pe LiterNet până la începutul TIFF 2019 (31 mai - 9 iunie 2019).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2019


0 comentarii

Spacer Spacer