Şi vom muri cu toţii în chinuri

Bogdan Teodorescu s-a născut la Bucureşti, a debutat cu versuri în România Literară în 1979 şi în volum la Editura Albatros în 1982. După 1989 a lucrat în presă şi în consultanţă politică. A publicat peste 1.500 de articole şi mai multe lucrări şi articole ştiinţifice dedicate fenomenului politic din România. Din 1997 predă marketing politic şi electoral la SNSPA şi în 2006 îşi ia doctoratul în comunicare cu o teză despre istoria manipulării. Primul roman, Copiii teribili nu învaţă istoria, scris înainte de Revoluţie, îi apare în 1991. Urmează Spada (2001), Dacic Park (2005), Băieţi aproape buni (2010), pentru care primeşte Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 54/24 (2011), Călător prin lumea mare (2013), Libertate (2016). A fost tradus în Franţa, Grecia şi Spania. Pentru ediţia franceză a romanului Spada, Agullo Éditions, a fost nominalizat la Prix du livre européen 2016.


Născut în 1963 într-o familie de intelectuali români - tatăl său, eminent profesor de limbă şi literatură română - probabil cel care i-a deschis gustul pentru literatură şi pentru actul scrierii - Bogdan Teodorescu descoperă încă din copilărie "preţul" supravieţuirii în comunism, atunci când află că nu are voie să iasă din ţară pentru că are rude în America.

Deşi îndreptat mai mult către aplicaţii ştiinţifice, scrie poezie şi este laureat, în 1982, al premiului de debut oferit de Editura Albatros. Dar volumele sale nu apar până după 1989.

Absolvent al Universităţii de Construcţii din Bucureşti, tânărul inginer Bogdan Teodorescu îşi urmează pasiunea şi lucrează ca jurnalist în trustul Tinerama. Foarte rapid accede la poziţia de director general.

Între 1996 şi 1997, este numit Secretar de Stat, Ministrul interimar în departamentul Informaţiilor Publice, funcţie ce îi va aduce experienţa necesară scrierii romanului politic Spada.

Îşi continuă studiile absolvind Colegiul Naţional de Apărare în 2000 şi susţine doctoratul în comunicare în 2006.

Specialist în marketing politic şi electoral, îmbrăţişează cariera universitară la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative din Bucureşti.

Este fondator şi preşedinte de onoare al Fundaţiei Multimedia pentru democraţie locală (înfiinţată în mai 1995). Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Consultanţilor Politici (IAPC) şi a Asociaţiei Europene a Consultanţilor Politici (EAPC) din 2001. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2004.

Este autor şi coautor a 17 volume, a publicat peste 1500 articole în presă şi a realizat peste 750 de emisiuni de radio şi televiziune. Este tradus în Franţa şi Spania.

*
Într-o ţară europeană cu un arc muntos în mijloc, străbătută de un fluviu şi având ieşire la mare, sosesc pe rînd trei călători. Unul aduce moartea, altul trăieşte împreună cu ea, în vreme ce al treilea încearcă să o evite. Personajele intră în scenă ca nişte pasageri care urcă la bordul unui pachebot de lux, îşi găsesc cabinele, îşi despachetează bagajele şi încearcă să se pregătească pentru călătoria ce va urma.

Treptat, ritmul se înteţeşte şi pune în mişcare mici şi mari teme ale lumii în care trăim. Supravegherea electronică, social media, propaganda, oamenii temuţi de alţi oameni temuţi, refugiaţii, turismul sexual, toate amestecate cu discuţii molcome despre vinuri fine, sport, trabucuri rare sau mâncare în exces.

Dar dacă toate acestea nu sunt decât o perdea de fum?

În romanul lui Bogdan Teodorescu nimeni nu este ceea ce pare.

Lisa, cu siguranţă, nu era o femeie frumoasă şi acest fapt i-a fost clar lui Nick chiar în secunda în care a văzut-o pe holul luminat al hotelului. Fusese un ciocănit ştrengăresc în uşă, ca un cod folosit de puştani, două bătăi lungi, una scurtă şi încă două bătăi lungi. I-a deschis şi a rămas câteva secunde blocat. Bineînţeles că nu evident, aşa ca în comediile de situaţie, dar tânăra din faţa lui, îmbrăcată în nişte blugi obişnuiţi, găuriţi în dreptul unui genunchi, cu o cămaşă în carouri roşii, verzi şi crem înnodată peste un maiou alb, tunsă scurt, uşor ciufulită, nefardată, fără nicio bijuterie vizibilă, mai puţin o pereche de cercei minusculi, cu diamante, desculţă într-o pereche de pantofi de sport roşii, era la o mare distanţă de ceea ce avusese în minte atunci când agrease suma cerută de barmanul cel isteţ din subsolul hotelului. O studentă voioasă, scăpată de examene, ieşită cu prietenii la o bere. Nimic mai mult. Pesemne că totuşi faţa lui sugera o oarecare uimire, deoarece Lisa a izbucnit în râs, l-a privit amuzată şi a intrat pe lângă el în cameră. Da, ea era cea pe care o aştepta şi da, de fiecare dată, sau oricum de multe ori, s-a întâlnit cu această reacţie. Şi-a scos pantofii de sport şi gentuţa cu brizbrizuri metalice, a proptit în frapieră sticla de şampanie promisă de barman şi s-a cuibărit în fotoliul din care se vedea marea, locul ei favorit în acest apartament, de fapt, cel mai frumos loc din acest oraş. După ce i-a mai spus încă o dată că ea este Lisa, a aflat că pe el în cheamă Nick, sau mă rog, aşa se prezintă, l-a întrebat cu ce ocazie prin partea această de lume. Vorbea fluent limba în care Nick i se adresase, fără accent, dar lucrul care-l intriga în cea mai mare măsură era căldura pe care o emana. Părea chiar interesată de el şi veselă că se află acolo. Era ca şi cum va urma o întâlnire amoroasă între doi oameni care ţin unul la altul deşi nu se mai văzuseră de ceva timp, doi amanţi mai vechi, cu un trecut minunat pe care se pregătesc să-l retrăiască pentru nişte ore.

I-a relatat în câteva cuvinte despre investiţiile lui în diverse baruri din lume, i-a dat şi numele a patru oraşe în care are afaceri, mai mult să vadă dacă îl urmăreşte, dacă este atentă la discuţie, şi uite că ea fusese într-o scurtă excursie într-unul dintre acele oraşe şi chiar îşi imagina amplasamentul barului lui Nick. În timp ce vorbea, şi-a preparat de una singură o limonadă pe care a stropit-o cu un fir de rom, dacă voia şi el să guste, ea era gata să-i facă şi lui una, e o băutură uşoară pentru căldurile de acum, dar Nick a preferat un pahar de tărie cu multă gheaţă, tot din cauza căldurilor. Şi deci, baruri pe afară şi acum tot pentru baruri era venit? Aşa că el i-a detaliat succint planul de afaceri, ar vrea să investească, dar numai ca minoritar, nu are timp de management local. Şi e interesat să afle ce tip de local merge în câştig, care este tendinţa pieţei, ce preferă oamenii de pe aici. În aceste condiţii, Lisa a tras corect concluzia că ar trebui să viziteze mai multe baruri, să înţeleagă un pic cum arată lucrurile. Şi i-a oferit şi un sfat. Să fie conştient că, deşi teoretic acest colţ de lume seamănă cu orice loc de pe acest continent, uneori deosebirile sunt foarte mari şi pot deveni foarte costisitoare.

A întrebat-o despre ea şi s-a dovedit că intuiţia lui fusese corectă, era studentă, împlinise douăzeci şi trei de ani, părinţii şi facultatea sunt în Capitală, aici ajunge în timpul vacanţelor, în weekenduri şi ori de câte ori mai are timp. Deja făcea această tură de aproape trei ani. Următoarea întrebare a fost dacă vrea să iasă împreună la un restaurant, parcă nu-i venea să rămână cu ea în cameră. Lisa i-a confirmat că ar mânca ceva, mai degrabă o salată sau un sandvici cu brânză, cârnaţi picanţi şi murături, pe care îl poţi găsi corect făcut într-un singur loc în acest oraş, dar dacă el era în dispoziţie de restaurant, ea îl însoţea cu mare bucurie. Bucurie, acesta era cuvântul. Lisa era bucuroasă. Ori mima extraordinar, ori era ceva anume cu această fată. În fond e o cocotă. Plătită cu mulţi bani să facă amor cu bărbaţi necunoscuţi. Nu se considera nici un expert al femeilor în general, nici unul al celor din acest câmp profesional foarte aparte, dar întâlnise destule. Niciuna nu arăta însă ca Lisa şi nici nu se comporta ca ea. Deşi era incomodat de situaţie, comandase ceva, primise altceva, îşi dorea să o vadă şi în pat. Sub bluza lălâie sânii se ghiceau a fi mari şi probabil că încă stăteau bine la locul lor, firesc e foarte tânără. Blugii răsuciţi dădeau la iveală glezne fine, iar restul se va descoperi la momentul oportun. Care inevitabil va sosi, doar fusese achitat în avans.

În lift, l-a sărutat şi i-a spus hlizindu-se să stea relaxat, nu a uitat motivul întâlnirii lor. Noaptea va fi lungă şi ei nu i se face niciodată somn. Acelaşi băiat care-i adusese bagajele l-a întrebat cu aceeaşi voce joasă dacă are nevoie de o maşină, Nick a privit-o întrebător pe Lisa, nu ştia cât de departe urma să meargă, dar a fost înştiinţat urgent că locul în care se năşteau acele sandviciuri magice era la mai puţin de un sfert de oră de plimbare, deci nu, nu era nevoie nici de maşină, nici de şofer. Aerul era umed şi lipicios, mase compacte de indivizi mărşăluiau pe faleza luminată şi de sus, de becurile galbene atârnate de stâlpi şi de luminile albe ale magazinelor şi de reflectoarele colorate ale teraselor şi discotecilor de pe plajă.

Lisa îl luă de mână si-l trase uşor spre marginea falezei, drumul spre Camelotul sandviciurilor cu brânză, cârnaţi şi murături cobora nişte trepte şi trecea prin mijlocul unei străzi în care abundau localurile mici, de numai câteva locuri fiecare. Casele nu erau elegante, maşinile nu erau scumpe, iar oamenii mâncau netulburaţi, învăluiţi în fumul grătarelor, al ţigărilor şi al oalelor cu fiertură. Venea rândul unui bulevard larg, aglomerat şi el, taxiuri, autobuze mari şi multe scutere, altă stradă îngustă, dar fără cârciumi şi, într-o piaţă circulară, cu un copac mare în mijloc şi multe bănci ocupate, un chioşc verde, cu un nume format din multe prescurtări aninat deasupra şi cu o coadă consistentă în faţă. Ajunseseră. Lisa îi arătă printre copacii din spatele băncilor o clădire luminată stins în bleu, acolo funcţiona un club interesant, Alpha, patronul e străin, combinat cu nişte localnici, nu ar fi rău să-l vadă. Fără dubii este unul dintre cele mai stilate din oraş. Frecventat de oamenii cu bani, muzica e bună, mai veche, sâmbăta şi duminica sunt trupe care cântă jazz, însă nu credea să fie loc de încă un investitor.

S-au aşezat pe o bancă eliberată de un cuplu de pensionari care ascultaseră muzică simfonică la un radio portabil mic, vechi ca lucrările lui Şostakovici, cu sandviciurile fierbinţi învelite în hârtie cerată, câte o sticlă de bere rece şi un castronel de carton umplut cu murături. În numeroase oraşe chinezeşti, localnicii, în grupuri, dansează, iarnă sau vară, după lentele acorduri ale muzicii emise de un difuzor sau un casetofon. În Argentina se adună în jurul a trei muzicanţi şi îşi elaborează tangoul. În Turcia, mai ales în adâncul asiatic al ţării, se strâng pe iarbă, cu mâncare adusă în sufertaşe şi stau până noaptea târziu bucurându-se de răcoare şi de bârfele celor de lângă ei. Aici tăceau privind spre luminile falezei şi, din când în când, şopteau ceva celui de alături. Nimeni dintre cei de pe bănci nu venise acolo pentru sandviciul minune, era doar un colţ al decorului lor permanent. Lisa însă mânca şi vorbea cu gura plină şi iar era bucurie în stare pură, ochii îi sclipeau, mâinile se mişcau molatic şi cu o nedisimulată neatenţie agăţau o feliuţă de ardei din castron, un colţ de pâine îmbibat cu caşcaval topit, sticla de bere culeasă de pe asfalt de lângă piciorul băncii, un şerveţel din gentuţa minusculă în care Nick se întrebase chiar de la început dacă şi unde se adăposteau clasicele prezervative ataşate imaginii şi practicii fetelor care se deplasează la domiciliul clientului, nu se adăposteau, gentuţa îşi dezvăluise ascunzişurile şi pe lângă un pachet de şerveţele, o cutiuţă de bomboane mentolate, două sau trei fotografii, telefonul mobil şi firele încâlcite ale căştilor, un set de chei terminat cu breloc roz, nişte bani şi o sticluţă subţire şi înaltă de parfum nimic altceva nu mai se afla acolo. Fotografiile? Şi brusc nu mai era veselă. Trei poze cu o mâţă banală; în prima, pui, cu labele în sus şi în celelalte două, matură, stând încolăcită pe un fotoliu şi pe un pat. Murise acum doi ani de bătrâneţe. Pe telefon erau stocate încă multe alte cadre cu acelaşi animal cenuşiu cu dungi negre, de data aceasta ţinut în braţe de mama Lisei, tatăl Lisei, fratele mai mare şi de Lisa la diverse vârste, alături de mutra ursuză, mereu ursuză a motanului răsfăţat de întreaga familie. Era şi un prieten al Lisei; se pupau pătimaş, cu pisica impasibilă între ei, nu era clar cine făcuse poza, sigur nu tatăl Lisei după poziţia mâinii băiatului plasată direct pe unul din sânii fetei pe sub cămaşa foarte descheiată, dar şi acest detaliu s-a lămurit, un amic din alte timpuri, unde era prietenul acela, în Capitală, la facultate, dar se terminase mai demult. Plânsese foarte mult după moartea pisicii şi acum, ori de câte ori îşi aminteşte, inima ei este rănită de o tristeţe monotonă.

Nick nu agrease deloc mâncarea, mult prea încărcată de grăsime şi inutil de picantă, nu agrease nici băutura. Un oraş în care, iată, nu e înţelept să cumperi nici sandviciuri, asalturi împotriva organelor interne ale oricărui individ lipsit de instincte sinucigaşe, nici lichidul acela vag acidulat din sticlă, prea lipsită de gust pentru a fi bere şi totuşi prea colorată pentru a fi doar apă. Dar îi plăcea tot mai mult Lisa, despre care se străduia, în urma fiecărei mici vărsări de endorfine în cotloanele ascunse ale sistemului său endocrin, să nu uite cine este şi cu ce se ocupă. După cum se străduia să nu uite nici cine este el şi cu se ocupă. Ar fi fost mult mai comod să fi agăţat în prima seară una dintre fetele de la bar, nu avea în nicio formă nevoie de acest exerciţiu sentimental, aparent sentimental îşi repeta, cu o studentă frenetică, plină de chef şi, mai mult ca sigur, pe undeva sărită de pe fix. Lisa i-a propus să-l ducă pe un alt drum înapoi la hotel, dar înainte, dacă tot nu-i plăcuse mâncarea, se puteau opri în altă parte. De unde se prinsese că nu-i plăcuse? Ea se uită atent la oameni. Din punctul ei de vedere, singurul lucru care cu adevărat contează este plăcerea. Şi, dacă te interesează cu adevărat, vezi foarte uşor unde aceasta este şi unde nu este. Deşi iniţial nu a vrut, Nick şi-a luat nişte cornuri calde chiar bune şi o sticlă de chefir de la o brutărie înţesată de clienţi nerăbdători. Chiar lângă faleză, la capătul unei străduţe cu case foarte luxoase, păzite de bodyguarzi şi patrulată de poliţişti, era clubul Art café. Se auzea de mai multă vreme că se confruntau cu nişte probleme cu banii, deci ar fi salutar un partener finanţator, interiorul e deosebit aranjat, iar clientela este încă numeroasă. Proprietarii sunt doi localnici, unul mai degrabă ieşit din afacere, deci o bună oportunitate.

De când era în afacerea cu baruri? Dintotdeauna. Întâi a practicat în barul de la ai lui de acasă, în timpul facultăţii a lucrat în baruri, după aceea, a băut prin baruri şi, când a constatat că a strâns bani suficienţi, a investit în baruri. Trei tineri în uniformă au trecut pe lângă ei şi unul i-a spus ceva Lisei, fata i-a răspuns veselă, au schimbat câteva vorbe banale, pretins amuzante şi şi-au văzut fiecare de drum, ofiţeri de la baza militară de lângă oraş, sunt toţi oameni de treabă, fuseseră câteva petreceri foarte intense la care participase alături de ei. Obosise şi, cu cât se apropia de hotel, se întreba dacă n-ar fi el inteligent să-i mulţumească pentru seara instructiv-educativă şi să o trimită la culcare în patul ei de acasă, dar era curios. Se lipise de el, îl ţinea strâns de braţ şi din când în când îşi rezema capul de umărul lui. Era o ficţiune, dar ciudat, voia să-i parcurgă finalul. A întrebat-o dacă mai vrea să bea ceva, tocmai erau în dreptul scărilor ce coborau la barul din subsolul hotelului. După, i-a răspuns ea şi i-a zâmbit altfel decât până atunci.