Regina nebunilor

Camelia Popa este profesor universitar de psihologie, psiholog clinician principal şi coordonează un laborator de psihologie a personalităţii şi psihopatologie socială. A publicat mai multe volume de psihologie şi psihiatrie. Timp de 16 ani, a fost jurnalist în presa centrală. În literatură a debutat cu volumul Salbaticul din Balcani, Editura Trei, 2016.

*
Mistere psihologice, hipnoza, sex, accidente de maşini, deliruri, fobii, lecţii de geopolitică, vacanţe la Cernobîl, un jaf la cofetărie, corupţie şi, nu în ultimul rând, robotizarea WC-urilor - toate gravitând în jurul Carlei Samson, un adevărat "Pygmalion al psihiatriei negre". În jurul psihiatrei ajung un dirijor celebru, un profesor de matematică şi autor de culegeri, un deputat, un psihoterapeut şi un poliţist, împreună cu familiile şi cunoscuţii lor.

Întreaga acţiune, desfăşurată într-un ritm alert şi plasată într-un peisaj actual şi realist, descris cu tuşe fine şi atenţie la detalii, este populată cu personaje solid construite, care te obligă să le urmăreşti cu sufletul la gură evoluţia şi aventurile la curtea Reginei nebunilor.

Invocându-i la tot pasul pe Freud şi Maslow şi militând pentru poliamorie în viaţa ei şi a pacienţilor, Carla Samson, care se vede ca "o dresoare a răului", pare de neoprit. Mai poate scăpa cineva din plasa ei? Mai au pacienţii şi victimele ei vreo şansă să revină la o viaţă normală? (Alexandra Fusoi)

Ideea scrierii acestei ficţiuni a apărut atunci când soţul meu, Daniel Popa, aflat pe ultimii metri ai vieţii lui, a căzut în mâinile unor lucrători dezumanizaţi ai sistemului medical. Sinistra lui experienţă a fost declanşatorul unor trăiri pe care le-am transpus, împreună, în planul cărţii. Din păcate, el n-a mai apucat s-o vadă. Însă mi-a lăsat, prin testament nescris, misiunea finalizării ei. "O vei scrie, da?!" "O voi scrie, Dănuţe!" Şi am scris-o, în scop psihoterapeutic personal şi profilactic social. În locul Spitalului de Psihiatrie nr. 14, unde se manifesta Regina nebunilor, putea să fie orice spital corupt, în care etica e aleatorie. Am ales unul de boli mintale pentru că problemele lui îmi sunt familiare. (Camelia Popa)


Profesorul Nic Pascarelli e un ins trecut de jumătatea vieţii. Puţin adus de spate, uşor crăcănat. Are nasul lung, iar ochii îi seamănă cu două coropişniţe prinse în spatele ochelarilor de hipermetrop cu multe dioptrii.

A avut de copil probleme cu vederea. Muşchi slabi, uitătură crucişă. Oftalmologul a asigurat‑o pe mama lui că băiatului îi va trece cu vârsta, dar nu i‑a trecut. Îşi aminteşte cu neplăcere că la şcoală era ţinta batjocurii elevilor. Îl strigau "aragaz cu patru ochi", îi răsturnau conţinutul ghiozdanului în coşul de gunoi, îi lipeau guma de mestecat în părul creţ sau între foile caietelor de teme. Nu era singurul în suferinţă din acea şcoală de oligofreni. Mai avea în clasă o fetiţă, Jeni, tot ochelaristă, cu bube pe faţă. Diavolii îi făceau şi ei zile amare. Nic îşi accepta ploaia de pumni cu resemnare, îşi ştergea scuipaţii de pe obraji, îşi aduna caietele aruncate şi înghiţea mustrările profesorilor pentru temele nefăcute - în pauze, diavolii i le rupeau.

Din cauza umilinţelor, în sufletul lui a înflorit un trandafir de ură, cu spini lungi şi ascuţiţi. Această ură i‑a marcat devenirea, a hotărât de mic ce va face în viaţă: "Voi fi profesor şi diavolii vor ajunge la mâna mea. Îi voi lovi doborâtor!". Ai lui nu i‑au bănuit durerea. În familia Pascarelli, cu un tată preot şi o mamă casnică, era linişte şi pace. Nu existau voci ridicate, mirosea a mâncare cu pătrunjel şi a rufe spălate. Mama lui era de o inteligenţă sclipitoare, făceau împreună algebră distractivă şi rezolvau probleme de geometrie. Devenind profesor, Nic şi‑a atins scopul vieţii.

Acum are 50 de ani şi predă matematica la un liceu bun din Bucureşti. Duce o viaţă cuminte, aşezată. Colegii de cancelarie se amuză văzându‑i conformismul, rigiditatea şi maniile. Cu zulufii lui suri, cu începutul timid de chelie, cu mustăcioara de adolescent şi cu picioarele subţiri, provoacă mereu zâmbete. Profesoarele obişnuiesc să‑l adulmece. Colegul în costum cafeniu le miroase a săpun de rufe, a levănţică şi a naftalină. Poartă un ceas agăţat la brâu cu lanţ de argint şi are mâini fine, ca de femeie, cu degete lungi şi unghii îngrijite.
"Parcă e din alte timpuri, dragă! Seamănă cu tata‑mare, deşi e doar cu câţiva ani mai mare ca noi!", a exclamat Linda Alboni, o profesoară de engleză cu gropiţe în obraji. El a auzit‑o şi a catalogat‑o în gând: curvă idioată.

Cetăţeanul Pascarelli, foarte corect şi profund moral, are toate taxele plătite la zi şi cotizează la două societăţi mortuare, ca să aibă cine să se ocupe de trecerea lui în nefiinţă, când va veni momentul să treacă. La şcoală e sever. Dacă un elev scrie în teză de 3,45 puncte, 3,45 puncte primeşte, în ciuda ţipetelor părinţilor, ale dirigintelui sau ale directoarei impuse politic la conducerea liceului.

N‑a avut mereu post în acest liceu bun. Înainte, a fost la un liceu slab, cu elevi‑problemă. Copiii aceia erau pe gustul lui: nişte diavoli, cu siguranţă fii sau nepoţi ai diavolilor bătrâni care‑l terorizaseră pe el. Pui de infractori crescuţi în incubatoarele sociale, pe banii contribuabililor, fără ca nimeni să‑i trimită unde le era locul, adică în puşcării. I‑a zdrobit din prima zi la catedră, au rămas corigenţi şi repetenţi, au picat examene. Au ajuns într‑un final pe străzi, organizaţi în grupuri infracţionale care sprijină zidurile blocurilor. Previziunile lui în ceea ce‑i privea s‑au adeverit. Ceea ce era de demonstrat fusese demonstrat. Q.E.D., ca‑n matematică!
"Aceşti derbedei sunt o scursură socială! Locul lor este la reeducare!", susţinea Nic Pascarelli când era chemat de inspectorii şcolari pentru a‑i cere să devină mai îngăduitor. N‑a ţinut cont de criticile lor, ci i‑a nimicit voluptuos pe puii de infractori. Şi‑au luat‑o pe rând toate curvele cu belciuge în nas şi toţi golanii cu turul pantalonilor până la genunchi. I‑a pus cu boturile pe labe, pe merit şi pe neştiinţa lor. Inspectorii preocupaţi de grija secăturilor puteau să‑l pupe undeva! Le era oricum indispensabil, toate manualele şi culegerile de matematică purtau semnătura aurie Nic Pascarelli pe coperţile lor roşii.

I‑a părut rău când a fost transferat la liceul bun, ca urmare a recunoaşterii prestigiului său, de autor al cărţilor şcolare. În fostul liceu îi era mai bine, simţea că face profilaxie socială, îi împiedica pe derbedei să ajungă mai târziu în posturi‑cheie şi chiar să conducă România. Crede că a fost promovat nu datorită cărţilor, ci din cauza plângerilor făcute de părinţii derbedeilor. Parcă‑i vedea pe conţopiştii de la inspectorat cum se gândeau să scape de el: "Pascarelli dovedeşte o intransigenţă ieşită din comun, uitaţi câţi părinţi vin peste noi! Dacă‑l ducem pe nebun la un liceu tare, cu copii buni, am rezolvat problema! Avem şi motivul oficial pentru promovare: face manualele şi culegerile, e cadru didactic emerit!". De dat afară, nu‑l puteau da. Nu făcea numai culegerile, ci îi pregătea şi pe olimpicii internaţionali.
"Pe naiba au rezolvat problema mea!", râde de ei, în sinea lui. Şi noul liceu e plin de derbedei care au în cap nu neuroni, ci seminţe de dovleac.

Văzută din afară, viaţa lui pare a fi nu doar cuminte şi aşezată, ci şi extrem de monotonă, animată doar de micile războaie cu elevii. Seamănă cu un robot didactic de mare precizie, care târăşte după el o servietă pântecoasă. Toate au un loc bine stabilit în servietă, pixurile roşii lângă pixurile verzi, cariocile lângă creioanele ascuţite impecabil. Fişele de evaluare sunt ordonate atent, pe clase. Când surprind conţinutul servietei lui, profesoarele chicotesc isterice.

Soţia lui Nic, Federica, e o femeie grasă, diformă chiar, cu picioare scurte. Tot profesoară de matematică, dar la o şcoală pentru copii cu dizabilităţi. Au fost colegi de facultate. A sărit pe el în ultimul an de studii, disperată că pleacă toţi în oraşele lor după absolvire şi că rămâne nemăritată. Într‑o seară, şi‑a luat inima‑n dinţi şi l‑a sărutat pe ochelaristul cu părul creţ, iar după câteva ore de pupături s‑a şi culcat cu el, să nu i‑l fure alta. Pentru ea, Nic cel cuminte a fost până de curând o alegere bună. La rândul lui, el n‑a avut timp de fete în studenţie, fiind preocupat să înveţe mult şi temeinic. După ce Federica i s‑a oferit, a cerut‑o de soţie. I s‑a părut o fiinţă inimoasă, mai urâţică decât alte fete, dar la locul ei.

A rămas gravidă într‑una din primele lor nopţi de amor, dacă amor se poate numi modul în care se zvârcoleau ei câteva minute sub plapumă, cu lumina stinsă. Astfel a apărut copilul Fabio. La maternitate, Nic a fost impresionat când şi‑a văzut băiatul îmbrăcat în hăinuţe de culoarea portocalei. Era primul moment din viaţa lui în care simţea dragoste pură, gingaşa creatură îi semăna. Încă de atunci, cu sufletul bubuind de mândrie, i‑a prezis copilaşului un viitor mare.

Însă Fabio, născut la şapte luni, a fost extrem de firav. La şase ani s‑a îmbolnăvit de poliomielită şi a rămas cu picioarele ca nişte beţe. Pentru boala lui, Nic o acuza pe Federica. La câte reviste de îngrijire a copiilor - de‑o imbecilitate aproape divină - citea, ar fi putut fi mai atentă la semnele acestei boli necruţătoare. Bineînţeles că articolele despre problemele de sănătate ale copiilor, precum poliomielita şi pojarul, lipseau din revistele ei, ca şi calendarul vaccinărilor. Dacă nenorocitul de calendar ar fi fost publicat, ar fi aflat că băiatul trebuie vaccinat.

Când s‑a născut Fabio, după Revoluţie, sistemul sanitar trecea prin mari frământări. Toţi medicii pediatri, care înainte vizitau copiii la domiciliu şi asigurau evidenţa vaccinărilor, au fost transformaţi în medici de familie. În noua lor calitate, aveau în tratament oameni de toate vârstele, nu mai stăteau să bibilească doar sugari, ca în comunism. Degeaba i‑a făcut Nic plângere penală medicului de familie. Nu s‑a întâmplat nimic. O procuroare a încercat chiar să‑l convingă că "e bine să ai azi un copil handicapat, primeşti ajutoare".
"Fabio, Fabio, barză ce eşti!", îl strigau diavolii la şcoală, aruncând în el cu bulgări de zăpadă. Băiatul se dezechilibra pe picioarele subţiri şi cădea. Atunci, ei se repezeau asupră‑i, lovindu‑l cu ghiozdanele. În astfel de momente, Nic înnebunea. I‑a prins în acţiune: opt golani îl zdrobeau cu picioarele. "Nu şi pe el, nemernicilor! Nu şi pe el!", a urlat şi s‑a năpustit asupra lor. Pe câţiva dintre agresori i‑a tras atât de tare de urechi încât era cât pe ce să li le rupă. A făcut‑o însă imprudent, la lumina zilei şi cu mulţi ochi în jur. După incident, a dat explicaţii atât directoarei şcolii, cât şi părinţilor monştrilor. Culmea, tot el a picat de vinovat. "Sunteţi un adult responsabil şi pe deasupra profesor, domnule Pascarelli! Cum aţi putut face aşa ceva?! Aveau urechiuşele şi năsucurile pline de sânge! Ce scandal, ce scandal...", îl certase cotoroanţa de directoare a şcolii lui Fabio. Copilul lui handicapat a fost şi el învinovăţit.
"Aşa îi trebuie! De ce nu şi‑a pârât agresorii, suportând stoic umilinţa?".

În ciuda marelui scandal, băiatul a fost bătut în continuare. Dar Nic şi‑a schimbat strategia. A lucrat curat, pe întuneric şi fără martori. I‑a aşteptat pe diavoli în locuri dosnice, după ore, deghizat în boschetar şi i‑a trecut prin pumnul lui. I‑a căpăcit pe rând, de i‑a luat dracu'. Cei mai mulţi şi‑au luat pedeapsa într‑un gang. În câteva zile i‑a terminat. Se temea să nu‑i omoare, într‑atât de mult îi ura pe aceşti derbedei, proveniţi din familiile unor dezaxaţi. Diavolul cel mare, care îi înfricoşa copilul, s‑a căcat pe el de frică. "Dacă mai dai vreodată în Fabio, o să mori! Sunt îngerul lui păzitor!", a tunat Nic. După ce a apărut în clasă fără un dinte, nimeni nu s‑a mai atins de Fabio. S‑a dus vestea că barza are un înger păzitor bătăuş, care‑i termină pe toţi.

Ca elev, copilul Pascarelli s‑a dovedit genial la ştiinţe exacte. În ciuda handicapului, era plin de viaţă, diferit de îngânduratul şi ascunsul care fusese Nic. A absolvit Automatica şi e inginer la o firmă de comerţ maritim din nordul Germaniei. S‑a stabilit acolo şi s‑a căsătorit cu o colegă de‑a lui, Min‑Jung, o nord‑coreeancă.

Nic Pascarelli şi‑a dorit să ajungă la psihiatra Carla Samson din cauza unui accident de maşină pe care l‑a suferit şi în urma căruia a dobândit o fobie puternică de vehicule. Acum doi ani, îşi conducea liniştit maşina pe şoseaua Pipera, în nordul Bucureştiului. Într‑un sens giratoriu, a fost lovit frontal de un şofer‑kamikaze. Practic, dementul a intrat cu peste 100 de kilometri la oră pe contrasens şi i‑a apărut în faţă de niciunde. N‑a avut cum să‑l evite. Ciocnirea a fost atât de violentă, încât toţi gură‑cască s‑au minunat că nu s‑a lăsat cu mortăciuni.

În stare de şoc, n‑a auzit nici sirenele ambulanţelor, nici flexurile de la descarcerare. A fost resuscitat, i‑au pus corset la gât, l‑au fixat de targă. S‑a trezit la spital când a auzit vocea Federicăi. A dus mâna la ureche şi a privit‑o apoi plină de sânge lipicios. Şi‑a pierdut din nou cunoştinţa şi s‑a trezit peste trei săptămâni. În acest interval, i‑au eliminat hematomul intracranian şi l‑au ţinut în comă.

Federica i‑a păstrat ziarele care au scris despre accident. Vinovatul a declarat că a făcut‑o intenţionat, după ce soţia lui l‑a anunţat că divorţează; erau împreună în maşină. A circulat sute de metri pe contrasens până să ajungă în giratoriu. Soţia lui le‑a confirmat ziariştilor că divorţează, dar i‑a atenţionat că nebunul va fi din nou în stradă şi va face carnagiu.

După externare, Federica a încasat asigurarea pentru maşina distrusă, a mai pus bani şi i‑a luat o maşină nouă, identică cu cea veche. Când i‑a văzut fundiţa albastră de pe capotă, Nic s‑a sufocat. Nu mai voia maşină! Fabio, fiul lor, a luat‑o în Germania, urmând să le‑o plătească în rate.

Acum, la doi ani după accident, nu numai că nu mai conduce, dar refuză să meargă şi cu autobuzul, metroul, trenul sau avionul. Cunoscuţii îl ceartă: "Fă‑ţi şi tu, omule, o psihoterapie ca lumea, o desensibilizare prin hipnoză! Nu ţi‑e milă de nevastă‑ta?! De doi ani, de când cu accidentul ăla nenorocit, n‑aţi mai fost într‑un concediu!". Fabio îi spune şi el amărât: "Eşti din Epoca de Piatră, tată! Te rog, du‑te la psiholog!". Le promite tuturor că va face psihoterapie, dar nu face nimic. Merge pe jos zeci de kilometri şi nu e un handicap, ci o bucurie. Mersul îi face bine. Nu mai răceşte în contact cu gripaţii din liceu, i‑au scăzut burta şi colesterolul rău.

După el, nu era nicio grabă cu psihoterapia. De ce îl zoreau toţi? Doar le‑a zis că a dat de două psiholoage proaste. Federica, o femeie de casă prin excelenţă, nu părea deranjată că n‑o duce în concediu. Chiar glumea când îl punea să se dezbrace, ca să‑i ia hainele la spălat:

"Ia te uită, întinereşti! Ai un corp de atlet profesionist, nu degeaba se zice că mersul pe jos face piciorul frumos".

Nic a aflat de la televizor că dr. Samson e altceva decât cele două psiholoage de la care a plecat dezamăgit: o somitate psihiatrică respectată, o hipnoterapeută deşteaptă şi versată, cu renume internaţional. Nu ştia însă cum s‑o abordeze. Accepta pacienţi numai cu recomandare, prin cunoştinţe. Pe cei internaţi în Spitalul de Psihiatrie nr. 14, unde lucra, doctoriţa îi primea fără recomandare, dar Nic n‑ar fi vrut totuşi să se expună şi să se interneze acolo. Duşmanii lui de la inspectorat ar fi aflat negreşit şi i‑ar fi făcut probleme. "Aţi văzut, domnilor, cât de ţăcănit era Pascarelli?! Marele autor de culegeri de matematică! Ha‑ha‑ha... Am avut dreptate că e sonat! L‑a văzut cineva ieri pe aleile de la nebuni, în pijamale cu dungi!".

Numai când îşi imagina o astfel de discuţie îl apucau nervii. Nu dorea să stea la nebuni, voia psihoterapie în particular. Dar pentru asta trebuia s‑o abordeze direct pe marea psihiatră, s‑o convingă să‑l accepte ca pacient privat. Patru din cei cinci copii ai dr. Samson învăţau în liceul lui, doi băieţi îi erau chiar elevi. Un mare avantaj, o putea prinde aici. Nişte impertinenţi siniştri, copiii ăştia. Băiatul ei cel mare, coleg cu Fabio în generală, era unul din golanii pe care i‑a bumbăcit în gang. Trăia din banii familiei, în timp ce barza de Fabio avea un salariu de

6.000 de euro. Până la urmă însă, renumele de bun psihiatru pe care‑l avea mama diavolilor a fost mai puternic decât repulsia pe care i‑o provocau copiii ei, despre care era convins că vor ajunge infractori. Drept urmare, s‑a hotărât să‑i ţină calea doctoriţei în liceu.

Prima întâlnire a profesorului cu Carla Samson a avut loc pe 27 octombrie 2017, într‑o zi de vineri. O întâlnire tulburătoare, pe care Nic n‑o va uita vreodată. A trebuit să alerge pe holurile liceului după ea. Purta o pălărie cenuşie, cu boruri largi şi tocuri de 12 centimetri, dar se deplasa cu repeziciune. O apariţie din alte vremuri, o fantomă nelalocul ei acolo, în şcoala lui, practic la el acasă. Aproape că i‑a stat inima când a oprit‑o, într‑atât de mult voia să nu‑l refuze.
- Doamnă doctor! Sunt Nic Pascarelli, profesorul de matematică al băieţilor!

S‑a oprit electrizată şi s‑a întors către el. Ştia de la copii destule poveşti despre sperietoarea şcolii, un schizoid răutăcios, un robot fără sentimente omeneşti. S‑a apropiat deci de schizoid şi i‑a vorbit în şoaptă, de la câţiva centimetri:
- Ştiţi, domnule profesor, dragostea omului pentru el însuşi e mai importantă decât dragostea pe care o pot avea unii sau alţii pentru el. Băieţii mei mi‑au zis că nu vă iubiţi nici pe dumneavoastră înşivă, darămite să‑i iubiţi pe elevi... Copiii vă urăsc! Din cauza dumneavoastră, urăsc şi matematica. Le plătesc meditaţii scumpe ca să facă faţă cerinţelor aberante pe care le impuneţi. Sunteţi conştient că niciun elev nu vă place?! Pe cale de consecinţă, nici eu nu vă plac! Orice aţi încerca să‑mi spuneţi o să pun sub semnul întrebării!
- Doamnă doctor, copiii dumneavoastră..., bâiguise el intimidat.
- Nu vreau să aud nimic! Sfatul meu, ca mamă şi ca psihiatru, e să vă uitaţi în oglindă, să vă rujaţi, dacă simţiţi nevoia, şi să vă iubiţi mai mult. Mult de tot să vă iubiţi şi s‑o faceţi la modul serios! Cu faţa asta şi cu carcasa în care vă aflaţi veţi rămâne pe vecie! Vă pup acum, domnule Nicholas, sunt grăbită!
- Nu despre copiii dumneavoastră vreau să vă vorbesc, ci despre mine! Mă cheamă Nic, nu Nicholas... Eu, Nic, am o problemă. Nu profesorul, ci omul are o problemă... Copiii n‑au nimic, sunt buni! i‑a spus, alergând s‑o prindă din urmă.
- Nu mă interesează nimic altceva decât copiii mei! O seară bună, domnule!

Nic a rămas perplex. Nu ştie ce a fost în capul lui când i‑a spus că diavolii ei sunt copii buni şi nici nu‑şi aduce aminte unde şi‑a găsit cuvintele pentru a debloca dialogul cu această femeie capricioasă. I‑a zis:
- Greşeala multor psihiatri, inclusiv a dumneavoastră, e căutarea adevărului în pliurile abisale ale minţii lor şi în mărturisiri imature ale terţilor, nu în evidenţele în care poate fi descoperit acesta. De aici rezultă identificări eronate ale obârşiei simptomelor şi neplăceri progresive în psihoterapie. Eu, chiar profesor de matematică fiind, le văd dintr‑o privire. M‑aţi diagnosticat deja ca schizoid, dar vă înşelaţi!

S‑a oprit în mijlocul holului şi l‑a privit cu atenţie. Uimirea ei a fost semnalul că trebuie să insiste:
- Am consultat deja două psihoterapeute pentru problema mea: o nenorocită de fobie de maşină. S‑au dovedit nu doar insensibile, ci şi foarte proaste. Credeam că sunteţi altfel, dar m‑am înşelat. Vă mulţumesc pentru răbdare, doamnă, i‑a spus, după care s‑a îndreptat către ieşire, trecând pe lângă ea.

Carla l‑a reevaluat pe loc, uimită că şobolanul maroniu de cancelarie i‑a aruncat în faţă lucruri atât de intime nu din matematica lui, ci din inima domeniului ei. Simţind că nu mai are nimic de pierdut, fiindcă tocmai îl refuzase, Nic şi‑a continuat ideea în mers:
- În căutarea adevărului din spatele apărărilor pacientului nu trebuie să faci legământ cu dracu', să atribui chestii în mod subiectiv, ci să judeci obiectiv, inteligent. Să culegi informaţii de la sursă şi din surse colaterale credibile şi să raţionezi fenomenologic. Nu puteţi lua informaţii despre mine de la haimanalele de copii din liceu! Sunteţi limitată intelectual, ca şi psihoterapeutele la care m‑am dus! Nu ştiţi cine sunt şi ce e în sufletul meu, nu mă puteţi judeca! Degeaba sunteţi o somitate, i‑a aruncat‑o furios, luându‑şi din nou la revedere de la ea.


- Profesore... Stop! Staţi! Nu plecaţi nicăieri! Care este problema? Cu ce vă pot ajuta?
- Am o fobie, după cum vă spuneam. Nu pot merge cu niciun mijloc de transport, după un accident. Însă dacă nu vreţi să mă trataţi, dacă mă detestaţi, vă înţeleg...
- N‑aveţi doar o fobie, a remarcat atotştiutoare, confirmând spusele lui despre terapeuţii care pun diagnostice fără să‑şi cunoască pacienţii. Aveţi multe lucruri aiurea în capul acela inteligent, dar vedem noi cum le scoatem de acolo. Vă accept ca pacient. Şi ştiţi de ce vă accept? Eu nu lucrez decât cu oameni complecşi, cu idei multe. Din câte mi‑aţi turuit, vă încadraţi. Nu vă iau bani, deşi sunt un psihiatru scump. Aţi putea să‑mi meditaţi copiii, la schimb. Deci staţi liniştit, vă accept! Acum ce faceţi?
- Acum!? s‑a mirat el. Mă duc către casă. Soţia mea, Federica...
- Lăsaţi casa, lăsaţi‑o pe soţie! Mergem la plimbare. Vreau să ne cunoaştem, să vorbim degajat, fără jigniri inutile. Mi‑am dat seama că m‑aţi făcut proastă, să nu credeţi că nu mi‑am dat seama! Eu, spre deosebire de alţi psihiatri, sunt mai neconvenţională. Dar proastă nu sunt, i‑a reproşat.

A vrut să‑şi ceară scuze, dar i‑a făcut semn că nu e necesar. I‑a mărturisit în curtea liceului că obişnuieşte să se plimbe prin cartiere seara: Se aud zgomote de farfurii şi de pahare, şuierături de oale‑minune. Miroase a musaca, a sarmale şi a chiftele, a plăcinte cu mere. Oamenii sunt vii şi flămânzi, viaţa lor curge. Pentru mine, ca psihiatru, sunt importante mirosurile, gusturile, sunetele, ca simţuri fundamentale. Dumneavoastră mirosiţi a naftalină, profesore! Nu vă simt zen, aşa cum ar trebui să fie oamenii echilibraţi. Veniţi cu mine!

Nic rememorează des clipele în care a intrat în arealul dr. Samson. Ştia că psihiatrii sunt mai ţăcăniţi, dar dorea să‑şi rezolve fobia. Şi‑a dat seama că doctoriţa e tare ţăcănită, dacă i‑a propus lui, un necunoscut, s‑o însoţească prin cartiere şi să violeze intimitatea oamenilor, trăgând cu ochiul în bucătăriile lor şi mirosindu‑le mâncarea. "Totuşi, e profesor doctor emerit, iar la congrese are recenzii excelente", s‑a încurajat în timp ce ea îi făcea teoria simţurilor umane.

Însă acum degeaba rememorează. El şi numai el a ales să meargă cu ea. Iar această alegere avea să fie începutul noii sale vieţi, diferită de tot ceea ce trăise. Dacă ar putea da timpul înapoi, ar vrea să nu fi alergat după Carla Samson prin liceu. "O stupidă, cu pălăria aia a ei cenuşie... trebuia cumva să fi presimţit...".