Nu doar că are un conţinut dubios, dar cuvântul speranţă în româneşte sună prost.
Ia spuneţi de vreo două trei ori: speranţă.
E urât.
E urât.
M-am înverşunat în speranţă
M-am încăpăţânat să scriu despre fericire
Părinţii mei căutau soluţii la orice, i-am detestat pentru asta
Dar viciosul obicei a intrat în mine ca un duh de harţă
M-am înjurat şi m-am bătut pentru speranţă
Am zgâriat, am ţipat
M-am chinuit să aleg mereu adevărul
Ca pe un diamant invizibil, din maldăre de bălegar cotidian.
Cu îndârjire am pomenit doar despre ce e demn de iertare
Despre cum vine primăvara şi curăţă cenuşa
Am căutat să ignor mirosul durerii
Impregnat în priviri, în ziduri şi în haine
Era limpede că începusem să mă prezint ca marii alcoolici, se impunea dezintoxicarea
Am zis gata, până aici, ori te laşi de poezie
Ori scrii cum se cuvine despre golul dintre oameni şi vieţile lor gârbovite
Despre cum se deraiază
Uneori îmi vin versuri în cap doar cu cuvinte interzise
Când dau să scriu, ca tot omul decent, despre mizerie,
Despre dezgust
Despre băltoacele în care se reflectă cizme schimonosite de furie
Despre cum stau vasele în chiuvetă, nespălate
Despre depresia cea de toate nopţile
Despre cum îmi răspunde eroul, când dau să îl mângâi
Vreau să fiu singur, dispari
Am scăpări
defecte de trubadur înrăit
deprins cu poezia majoră
îmi vine să aduc omagii zborului avioanelor
Încep, exact ca lunaticii în biserică, atunci când le fuge mintea la obscenităţi
Să zic de momentele în care eroul nu vrea să arunce lumea în aer, ci să o facă din nou ca în copilărie
Şi nu vreau să dispar, ci să-i fiu una alta
Şi spune: cară-te, pe un ton blajin, aproape angelic sau cu un haz înduioşător
Şi mă amăgesc că depinde de mine să mă fac pentru el îngheţată şi bicicletă şi câmp înflorit
Mă laud cum îi flutură cârlionţii blonzi în lumina răsăritului
Şi cum avem noi flori sălbatice şi ciori şi o intrare în partea nevăzută a oraşului
Cum ştim să ne ferim de găurile negre
Cum ne vin toate la cheie
Şi umplu caiete întregi cu scheme - iată aşa e, am găsit formula -
Cu cât entuziasm scriu
Până se lasă migrena
Lucrurile se întâmplă în voia lor
Mă reduc ele la tăcere, când nu reuşesc să o fac prin voinţă.
Mă dezintoxic.
Însă tocmai atunci când resemnarea pare a-mi încolţi în inimă
Ca o promisiune de libertate
Când am cele mai bune intenţii şi cel mai înalt grad de înfrângere
O voce din mine începe să zbiere
speranţă speranţă speranţă
Ca un oligofren aflat în momentul acela
de la răscrucea dintre furie şi lacrimi