Nu erai decât un băieţel şi nimeni nu te-a prevenit
Cei care te-au iubit ţi-au spus doar un "nu" răspicat care suna ca un "trebuie"
Dar cei mai mulţi ţi-au spus: "nu fii prost", "vino cu mine, am să-ţi dau ceva bun"
Prima oară te-ai temut c-o să mori, ţi-ai jurat că nu mai faci, că o să-i laşi să creadă ce vor
A doua oară deja a fost mai bine, frica nu te-a mai înjunghiat pe la spate
Ci te-a mângâiat pe frunte, "lasă că nu mori tu aşa uşor"
O muză cu picioare lirice, te-a liniştit, ţi-a zis şi ea "vino cu mine, am să-ţi dau ceva bun"
Lumea se rostogolea în noapte ca o minge de sticlă
Vocea ei îţi învelea gândurile şi ţi le adormea rând pe rând
Ploaia ţâşnea din pieptul tău
Prizonier al zenitului
Te afundai într-o lumină orbitoare
În timp ce lumea se rostogolea departe în noapte
Muzica se aşeza în poala ta îţi lingea rănile ca un mamifer blajin
Foamea te conducea ca un spirit protector
În căutarea a ceva din ce în ce mai bun
Lumea era o simplă închipuire de care te puteai oricând dispensa
Cu timpul
Lucrurile au căpătat o întorsătură nefastă
muzica a devenit un substantiv comun
cerul a dispărut
ploaia s-a mutat în pieptul altora
iar în al tău n-a mai rămas decât un gol ameţitor
o amorţeală
soră cu frica
Câteva licăriri din surâsul tău de demult mi-au încolţit mie pe buze
Tu nu ai cum să fii acest satrap
Care-i spune mereu "am să-ţi dau ceva bun" bietului lunatic ferecat
În bezna unui vis fără ieşire