Ţi-am spus că n-am fost niciodată tristă ca să fii tu stăpânul melancoliei
Ţi-am spus că nu ştiu cum e să te îneci sau să auzi cum prăpastia îţi rosteşte numele, languros, abia şoptit
Că n-am stat niciodată cu ochii pironiţi într-un şanţ
în timp ce păsări mari de pradă, îmi adulmecau mintea însângerată
Că nu am simţit pe limbă cenuşa îndoielii, gustul ei rânced, luându-mi în stăpânire cuvinteleŢi-am spus că nu-mi pasă de moarte
că bătrâneţea mi se arată ca o întindere de apă limpede şi calmă
Viaţa fără dorinţe e senină ca o ninsoare care albeşte totulaşa ţi-am zis
Vreau linişte,
vreau să mă cufund într-o mare de priviri călduţe
şi să mă mângâi singură cu ce se nimereşte, cu o bucată de lună, cu o halcă de înţelepciune primită de pomană
de la vreun sfânt contemporan martirizat de paparazzi
şi ţi-am mai spus că n-am nevoie de dragostea ta, "mi-e de-ajuns că exişti"
Ei bine
am minţit