totul e la fel, neschimbat, până şi pata de igrasie din camera mamei,
ceainicul verde, vazele chinezeşti, orhideele, tabloul cu nisipul suspendat în aer
toate sunt la locul lor
e doar puţin mai întunecat în casă
viaţa lasă în urmă un amestec de abur şi fum
care se impregnează în ziduri
mă gândesc cu încăpăţânare la gaura neagră de la capătul fiecărei zile
şi la bomboana pe care am primit-o cadou la farmacie
la cum va fi înghiţită de maşinăriile uitării
mă uit cu ciudă la fotografia din viitorul apropiat
în care se vede cum mă pregătesc să arunc într-o groapă comună 20 ani de aşteptare
tata îmi încălzeşte mâinile cu privirea lui obosită
totul e să mergi suficient de departe, îmi spune, şi vei ajunge unde îţi doreşti
pe fruntea lui timpul a sculptat forme gotice
am mers cu toţii atât de departe încât mă ia ameţeala când mă gândesc cum era
la începutul drumului
dar nu vom ajunge nicăieri, o ştim amândoi prea bine doar că el n-o poate rosti