Colecţionarul

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Multă vreme nu s-a ştiut cum au ajuns în muzeele ruseşti capodoperele absolute ale artei începutului de secol XX. Aceasta este povestea lui Serghei Şciukin, colecţionarul care a lăsat Rusiei peste două sute de picturi, opere esenţiale de Matisse, Picasso, Gauguin, Cezanne.

Explorarea misterelor colecţiei Şciukin semăna cu săpăturile arheologice, cărora li se aduc la lumină, cu precauţii infinite, straturile succesive: istoria, arta, miturile şi legendele familiale, copiii, nepoţii, contemporanii...

Situat la frontiera dintre guberniile Kaluga şi Moscova, Borovsk era cunoscut ca un centru al credincioşilor de rit vechi, apăruţi din schisma de la 1654. Acolo a fost deportat într-o mănăstire, la mijlocul secolului al XVII-lea, protopopul rebel Avakum, iar credincioşii săi discipoli, bogatul boier Morozov şi sora lui, au fost aruncaţi într-o tainiţă şi lăsaţi să moară de foame. În aceste locuri începe istoria Şciukinilor^[i], păzitori ai vechii credinţe, al căror neam apare în registrele funciare din Borovsk încă din 1625, în vremea Răscoalelor.^[ii]

La începutul secolului al XIX-lea, familia Şciukin, proprietară a mai multor case şi prăvălii, precum şi a unei manufacturi de sticlărie, era considerată ca fiind cea mai bogată din orăşel.

Soarta i se va schimba în octombrie 1812: Napoleon, care ocupase Moscova, ordonă retragerea şi încearcă să treacă pe alt drum decât cel pe care îl pustiiseră trupele sale şi luptele din decursul invaziei. Acest drum, numit "Vechiul drum al Kalugăi" îi este barat de adversarul său, mareşalul Kutuzov, care a masat armata rusă în apropierea lui, după ce părăsise Moscova. În lupta de la Malo Iaroslaveţ, în 25 octombrie, avangarda rusească opune o rezistenţă înverşunată şi târguşorul este ocupat de francezi numai cu preţul unor pierderi grele. Împăratul nu îndrăzneşte să rişte o bătălie generală, în care să-i învingă pe ruşi şi să forţeze retragerea pe drumul în bună stare, cu riscul de a distruge ce mai rămăsese din Marea Armată. Nu ştie că mareşalul Kutuzov, la fel de prudent ca el, s-a retras în noapte, lăsând drumul liber. Francezii înaintează câteva verste până la Borovsk, de unde fac cale-ntoarsă la drumul pe care veniseră. Destinul Marii Armate şi cel al Imperiului vor fi pecetluite în acea zi, la Borovsk.

La sfârşitul războiului, familia Şciukin e risipită prin toată Rusia. Vasili Petrovici Şciukin, bunicul eroului nostru, născut în 1755, prinsese rădăcini la Moscova, la sfârşitul secolului al XVIII-lea. El se întoarce aici pentru a participa la reconstrucţia oraşului care, după incendiul din 1812, ia avânt, devenind capitala economică şi industrială a Rusiei. Şciukinii din Moscova vor profita de această dezvoltare. În 1836, cei şase fii ai lui Vasili Petrovici moştenesc afacerea familiei. Lucrează ca vânzători, sau, cum se spunea pe acea vreme, "aşteaptă clientul în depozit". Cel de al treilea fiu, Ivan Vasilievici, e un întreprinzător înnăscut şi un comerciant de excepţie. El strânge destul de repede un capital care-i permite să-şi înfiinţeze propria afacere: în afară de negoţul angro cu mărfuri, face comerţ cu produse pe care le comandă direct ţesătorilor şi vopsitorilor.

La început, locuieşte în cartierul Taganka^[iii], pe vremea aceea fieful societăţii negustoreşti moscovite, unde ocupă un modest spaţiu cu două încăperi. Într-una se află un pat şi un birou, în cealaltă două războaie de ţesut muselină, finanţate jumătate-jumătate cu un negustor credincios de rit vechi, Kuzma Terentievici Soldatenkov.

În 1856, cupeţul (negustorul) din prima ghildă^[iv] Ivan Vasilievici Şciukin a prosperat şi şi-a instalat negoţul în cartierul afacerilor Kitai Gorod^[v]. După incendiul din 1812, nobilimea moscovită începuse să părăsească Kitai Gorod, lăsând treptat vechiul cartier de la poalele zidurilor Kremlinului pe mâna negustorimii. Reformele care au urmat abolirii iobăgiei în anii 1860 l-au transformat în cartierul de afaceri al Capitalei, un furnicar uriaş în care acum se intersectau antreprenori, negustori şi cumpărători, bănci private şi asigurări.

Iată-l pe Ivan Vasilievici Şciukin considerat ca "unul dintre întreprinzătorii cei mai geniali ai comerţului şi ai industriei". Afacerea lui, aşa cum scrie Pavel Burişkin^[vi], specialist în domeniul negustorilor din Moscova, face parte dintre primele 10 cele mai mari case ruseşti de negoţ cu textile. Ivan Vasilievici a devenit unul dintre întemeietorii Societăţii pentru manufacturarea indienelor^[vii] Albert Hubner^[viii]; va fi şi acţionar de referinţă al uzinelor textile Zindel şi Prohorov. Când scontul şi creditul încep să se dezvolte, participă la consiliile mai multor bănci. Amator de bere, creează în 1875, tot împreună cu tovarăşul lui, Kuzma Soldatenkov, care făcuse şi el avere din textile şi bănci, "Braseria Trei Munţi^[ix]", care devine curând cea mai mare fabrică de bere din Rusia şi una dintre cele mai importante din Europa.

Membru influent al Societăţii Negustorilor, judecător la Tribunalul de Comerţ, primeşte în 1888 titlul de "consilier de comerţ", însărcinare onorifică, dar care îl propulsează în ierarhia complexă a Tabelului Rangurilor^[x] şi îi conferă un rang nobiliar pe viaţă (ne-ereditar).

Burişkin spune: "Puţini oameni din Moscova se pot lăuda că inspiră respectul pe care i-l adusese lui Ivan Vasilievici reputaţia lui exemplară".

Tatăl fraţilor Şciukin nu va cumpăra tablouri şi nu va proteja nici un artist. Nu i se cunosc alte pasiuni personale în afară de plăcerea de a mânca o mâncare bună, pornirea de a cumpăra mărfuri şi grija pentru educarea - sau mai curând pentru antrenamentul riguros al copiilor săi în meseriile comerţului şi ale industriei textile.

Ivan Vasilievici se scoală devreme, aşa cum se şi culcă, în afară de serile când iese în oraş (dar vom vedea că are unele metode de a se odihni şi atunci când se află în lume). Prima lui grijă, la sculare, este să-l cheme pe foarte piosul lui bucătar, care deja se roagă în timp ce-l aşteaptă. Împreună, stabilesc meniurile zilei şi aleg vinurile. După ce-şi ia micul dejun, se pregăteşte să iasă în oraş, trecând prin birouri şi verificând înscrisurile în curs, prin sondaj. Vai de funcţionarul care a comis o greşeală: nimic nu scapă ochilor lui de şoim, sub sprâncene stufoase, negre. Urmează imediat o săpuneală care va face să domnească în birouri o atmosferă foarte studioasă în tot restul zilei, bine dispunându-l în acelaşi timp pe patron. Ivan Vasilievici se duce la una dintre cele trei manufacturi ale lui: la Hubner în Devicie Pole, la Zindel în Kojevniki, sau la Prohorov în Tri Gorî, lângă braseria lui cu acelaşi nume, pe unde trece de asemenea din când în când, ca să adulmece mireasma de malţ şi "de unde se întorcea mergând o bucată de drum pe jos, cu trăsura care-l urma la pas."^[xi]

După-masă se odihneşte, aplicând, mult înainte de seminarele de la Harvard Business School, regula delegării sarcinilor: "Nu face nimic, fă-i pe alţii să facă tot, nu-i lăsa să facă nimic".

Iar seara, munceşte. La teatru sau în vizită, sau la prestigiosul Club englez, renumit pentru vinurile lui fine, sau la Clubul mai relaxat al cupeţilor, renumit pentru mâncărurile lui rafinate, sau la dineurile pe care le organizează la el acasă, renumite şi pentru vinuri şi pentru mâncare, şi la care toată lumea jinduieşte să fie invitată. De altfel nici nu e greu, la cât e de simplu şi de cumsecade felul lui de a fi, "un om care împarte pâinea şi sarea", cum se spune pe ruseşte. Cu condiţia să nu-i forţezi mâna: "Într-o bună zi, îşi aminteşte Piotr, una dintre cunoştinţele lui i-a zis:
- Vin să iau masa la dumneata joi.
- O să fiu încântat, i-a răspuns tata, dar n-o să fim acasă."^[xii]

Faptul că nu ştie limba franceză sau că n-a primit educaţia pe care au primit- o prietenii şi rudele din generaţia lui nu-l incomodează câtuşi de puţin pe Ivan Vasilievici, care, în numeroasele lui călătorii prin Franţa, Belgia sau Italia, ia cu el pe unul dintre fii sau o rudă, ca să-i servească de traducător. Cel mai apropiat tovarăş îi este tot Kuzma Soldatenkov, prototipul cupeţului luminat: autodidact, industriaş, editor, mecena, colecţionar, poreclit Kuzma de Medici^[xiii], din pricina fastului cu care susţine artele şi binefacerile. Au o lojă în comun la teatrul Balşoi, cu un vestit salonaş cu divan roşu, pe care Ivan Vasilievici îşi face siesta în timpul operelor italieneşti.

Ivan Şciukin poate urmări dezbaterile care agită micul cerc de colecţionari şi de mecena din Kupiecestvo moscovită prin intermediul părinţilor soţiei sale, puternica familie Botkin, "regii ceaiului". Cu siguranţă că familiile Şciukin şi Botkin s-au frecventat datorită lui Soldatenkov şi verilor petrecute la Kunţevo, unde îşi aveau cu toţii vilele.

O ceaşcă de ceai

Aşadar, în 1849, Ivan Vasilievici Şciukin s-a căsătorit cu Ekaterina Petrovna Botkina. Urmaşă a unui vechi neam de cupeţi veniţi din orăşelul Toropeţ, ea are 25 de ani. În 1791, la sfârşitul domniei împărătesei Ecaterina a II-a, un anume Konon Botkin s-a instalat la Moscova împreună cu fiii lui, Dimitri şi Piotr. Piotr Kononovici Botkin (1781-1853) a fost cel care a edificat averea şi puterea familiei. El a înfiinţat un punct de schimb la Kiahta, dincolo de Baikal, în actuala Buriaţia, de unde făcea negoţ cu China. Pe când alţi negustori se duceau să aducă din China mătase, porţelanuri şi zahăr, Botkin a adus ceai, mizând pe comerţul cu un produs uşor, ideal pentru transportul cu caravane, dat fiind că greutatea principală a produsului, apa, se adăuga la locul unde era consumat. Mai târziu, fiii lui Piotr au avut propriile lor plantaţii şi s-au diversificat cu negoţul cu zahăr.

Piotr Botkin avusese două căsătorii fericite, care-i dăruiseră 25 de copii, din care trăiseră 14. Fiii şi nepoţii Botkin au adus numelui lor tot atâta renume pe cât avea şi ceaiul pe care-l vindeau. Talentul membrilor acestei familii în toate domeniile societăţii era nemaiîntâlnit. Pe deoparte, se spunea despre ei că sunt nişte adevărate "pepite ruseşti", pe de altă parte li se reproşa orientarea pro-europeană.

Ultimii copii, după moartea tatălui în 1853, au fost crescuţi, din cauza decalajului între generaţii, de fiul mai mare, filozoful erudit şi progresist Vasili Petrovici Botkin (1812-1869), care a ales el însuşi programul de studiu al fraţilor şi surorilor mai mici, predat fireşte în limba franceză. Aşa s-a întâmplat şi cu Ekaterina Petrovna, înainte de a deveni doamna Şciukin.

Iar fiul cel mare Botkin chiar era o pepită! Ziua lucra la întreprinderea comercială a tatălui său. După ce se închideau depozitele, comenta scrierile lui Hegel în germană sau scria în engleză analize ale pieselor lui Shakespeare. Prieten al marelui critic care l-a descoperit pe Dostoievski, Visarion Belinski, a colaborat la revista Contemporanul [Sovremennik] alături de poetul Nekrasov, şi i-a inspirat ideile progresiste tânărului conte Lev Tolstoi. Graţie prietenilor săi democraţi europeni, Botkin l-a întâlnit pe Marx şi a corespondat cu el.

În acele vremuri, nu le era uşor negustorilor să intre în casele prinţilor, şi nici negustorii nu-i primeau pe prinţi în casele lor. Dar, deşi păstra distanţa faţă de lumea banilor, aristocraţia se bătea pe Vasili Botkin. La baroana von Mengden, un vizitator de marcă exclamă, văzându-l pe Vasili Botkin ieşind de la ea din salon:
- Doar nu vă cumpăraţi dumneavoastră personal ceaiul de la Botkin!
Iar baroana îi răspunde:
- Nu, el vine să-şi bea ceaiul la mine.

Noua doamnă Şciukin a fost deci crescută ca o europeană ferventă, care aprecia tot ce era franţuzesc şi scria ca o străină. Fără să fie cu adevărat o frumuseţe, fotografiile ne păstrează chipul unei femei blânde, cu trăsături caracteristice ruseşti, trăsăturile unui neam sigur de sine şi greu de păcălit. Cel de-al doilea fiu al ei, Piotr Ivanovici Şciukin (1853-1912) va fi cronicarul copilăriei şi tinereţii Şciukinilor şi va lăsa amintiri detaliate, întrerupte, din păcate, de decesul său la vremea când ajunsese cu scrisul abia la mijlocul anilor 1890. El evocă o femeie nu prea expansivă, zgârcită cu mângâierile şi răsfăţurile pentru copii, dintre care îi prefera pe cei mai pricăjiţi, deci mai ameninţaţi, într-o epocă în care mortalitatea copiilor şi tinerilor cu sănătate fragilă lovea în toate straturile societăţii.

Ekaterina Botkina îi va dărui 10 copii lui Ivan Vasilievici, şase băieţi şi patru fete. Aceştia nu-l vor întâlni decât o dată pe renumitul lor unchi Vasili, dar aveau contacte frecvente cu ceilalţi fraţi Botkin. Şciukinii erau deosebit de apropiaţi de familia lui Dimitri Petrovici Botkin, mare colecţionar de artă europeană şi prieten cu fraţii Tretiakov. Cel mai mare dintre fraţii Şciukin, Nikolai, s-a căsătorit cu una dintre fetele lui.

Să mai menţionăm câţiva dintre remarcabilii fraţi ai Ekaterinei şi descendenţii lor: Mihail, pictor şi colecţionar, membru al Academiei de Arte Frumoase; Nikolai, veşnic călător, prieten cu Gogol; Serghei, celebru profesor de Medicină şi cercetător şi, pentru că tragedia Istoriei ruseşti este întotdeauna aproape, fiul lui: Evghenii Botkin, medic personal al ţarului Nicolae al II-lea, ucis odată cu familia imperială la Ekaterinburg, în 1918.


După căsătorie, Ivan şi Ekaterina Şciukin au închiriat o vilă, apoi şi-au cumpărat o primă casă, pe care o vor revinde în 1874, pentru a se instala regeşte, trecând de la cartierul comercial Kitai-Gorod la cel din strada Precistenka. Este un cartier foarte apreciat, încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, de aristocraţia moscovită şi în care se lucrează, până în 1883, pe şantierul colosal al catedralei Hristos Mântuitorul.

Piotr Şciukin scrie că tatăl lui s-a cam păcălit când a plătit 250.000 de ruble pe splendida locuinţă, aceeaşi care fusese pusă la dispoziţia ambasadorului extraordinar al Austro-Ungariei, fastuosul prinţ Paul III Esterhazy, la încoronarea ţarului Alexandru al II-lea în 1856. Era o clădire vastă de piatră, pe trei nivele, mobilată complet şi dispunând de o grădină şi de o seră de portocali. La parter se găseau camerele slujitorilor, salonul de ceai al personalului şi o bucătărie "atât de mare, încât, când se dădeau recepţii, 15 bucătari puteau lucra la pregătirea dineurilor."^[xiv] Camerele copiilor, ale guvernantelor şi ale slujnicelor, precum şi oficiul, sala de mese şi birourile societăţii ocupau primul etaj. În sfârşit, la etajul al doilea, etajul nobil al casei, se aflau apartamentele de primire şi apartamentele particulare ale părinţilor şi ale copiilor mai mici.

Tatăl lor îşi instalase cabinetul de lucru şi de primire într-o încăpere foarte mare. Efectul era spectaculos: un plafon roşu grena împodobit cu o friză ale cărei părţi aurite se armonizau cu tonurile ţesăturilor de mătase galbenă ale divanelor, fotoliilor, tapiseriilor şi draperiilor. O arcadă separa această încăpere de "salonul roşu" cu zidurile îmbrăcate în mătase, cum se făcea în anii 1870; în prelungire se găseau "salonul albastru" cu mobile de lemn aurit, apoi sala de biliard cu lambriuri întunecare, de stil Walter scoţian, la modă pe atunci. După aceea începeau apartamentele doamnelor, în special budoarul cu satin alb şi camera Doamnei. Piotr nu vorbeşte de tablouri, dar îşi aminteşte de frescele italiene care împodobeau plafonul cu motive de tigri sălbatici în mijlocul unei vegetaţii exuberante. Orice s-ar spune, negustorii epocii nu mai aveau ce învăţa în materie de lux. Şciukinii trăiau deci tot atât de bine ca şi vecinii lor aristocraţi. Poziţia lor era deja bine stabilită şi averea li se ridica la mai multe milioane. Nu mai trăiau în bunăstare, ci în lux. Asta dorea să-i semnifice Ivan Vasilievici societăţii moscovite şi, fără îndoială, elegantelor sale rude prin alianţă.

Subliniem că fraţii Şciukin mai mari, Nikolai, Piotr, Serghei, Dimitri şi surorile mai mari îşi trăiseră copilăria în anii 1850-1860, în cazanul clocotitor al cartierului Kitai-Gorod, mult înainte de această mutare în condiţii de lux.

Se poate măsura drumul parcurs de Serghei până la ruperea de toate gusturile artistice tradiţionale. Viitorul amator de picturi de Matisse şi îndrumător al pictorului, cumpărătorul pasionat de tablouri de Picasso s-a născut în 1854, în epoca în care unchiul lui, Vasili Petrovici Botkin îi primea pe Herzen, Turgheniev şi pe tânărul Lev Tolstoi în saloane încă luminate cu lumânări. Amintirile lui Piotr cuprind o mulţime de detalii pitoreşti: "Lumânări, lumânări de seu, candelabre de hârtie ard bine, ard frumos", cântau tinerii trepăduşi; iar negustorii le răspundeau cântând: "Ard bine, se topesc bine şi nu costă nimic."^[xv]

Piotr îşi mai aminteşte şi că, pe vremea copilăriei lor, casele cu trei etaje erau foarte rare, că Moscova era un oraş cu străzi slab luminate, în care lampadarele nu aruncau decât o licărire palidă. Din ghereta lui, paznicul de noapte înarmat cu o halebardă interpela trecătorii întârziaţi, iar la întrebarea lui: "Cine-i acolo?" trebuia să răspunzi "Locuiesc aici". Fără de care, te ducea la postul de poliţie. În timpul zilei, "negustorii, cu jobene vechi pe cap, jucau dame în faţa tarabelor lor."^[xvi] Îi chemau pe trecători şi-i trăgeau fără multe politeţuri spre prăvăliile lor, iar cei care nu cumpărau nimic erau daţi afară fără menajamente.

Tinerii Şciukin erau educaţi de guvernante, un francez le dădea lecţii de gimnastică şi un instructor de dans îi învăţa valsul, cadrilul şi mazurca. Bona copiilor era o nemţoaică bătrână. Dacă psihanaliştii care se străduiesc să dezlege enigma pasiunii de colecţionar s-ar fi aplecat asupra vieţii lui Piotr Şciukin, ar fi putut găsi o explicaţie în lipsa dragostei unei mame distante, în separarea de familie şi în anii de privaţiuni impuşi de un tată bogat, dar legat de cultura credincioşilor de rit vechi, în care banul îi e dat cu zgârcenie celui care îl cheltuieşte fără să-l fi câştigat. Piotr Şciukin nu şi-a putut uita niciodată rănile copilăriei, nu şi-a iertat niciodată mama care nu i-a dat niciodată nici cadouri, nici mângâieri, ci îi dădea o bătaie zdravănă pentru cea mai mică greşeală la scrierea după dictare. "Ekaterina Petrovna avea un caracter dificil: copiii se împărţeau în cei pe care-i iubea şi ceilalţi. Era severă, rezervată şi atât de dură, că nu-şi dădea niciodată la iveală sentimentele. N-o iubea pe fiica ei Nadejda, dar îl iubea pe Serghei... Noi îl adoram pe tata, care ne certa numai când meritam... Ne răsfăţa... Ochii îi erau atât de expresivi, că era de ajuns o privire pentru ca imediat să înceteze zbieretele copiilor."^[xvii]

Ivan Vasilievici prefera educaţia germană. El însuşi bolborosea adesea pe nemţeşte acasă, ceea ce nu-i prea plăcea soţiei lui: francofilă ferventă, ea deplângea faptul că necunoaşterea limbii franceze de către soţul ei îl obliga să tacă atunci când se afla în societatea bună (ceea ce, fără îndoială, îi convenea). Principiul pedagogic al lui Ivan Vasilievici consta în trimiterea fiilor în Germania - un model economic pentru Rusia, unde comerţul şi industria textilă erau în plin avânt. Înţelegea să-şi formeze copiii în aceste discipline ca pe nişte atleţi de înalt nivel. Însuşi principiul negustorimii era să ai o familie numeroasă şi să veghezi la ucenicia riguroasă a copiilor, pentru ca selecţia naturală să opereze şi moştenitorul să se impună. În principiu, fiul mai mare, în afară de cazul în care caracterul şi talentul unuia sau altuia dintre copii nu îl propulsează pe primul loc, ceilalţi fraţi devenind colaboratorii şi dezvoltatorii fideli ai şefului familiei. Însuşi numele "I.V. Şciukin şi Fiii" sau "P.K. Botkin şi Fiii" stau ca mărturie a acestei tradiţii. Iar Ivan Vasilievici era exact produsul ei: şi-a luat ca adjunct pe unul dintre fraţi şi l-a pensionat pe un altul care se ruinase, chiar dacă împrejurările şi ambianţa dură din Taganka începutului de secol XIX îl obligaseră să se educe la locul de muncă.

Timpurile se schimbaseră şi posibilităţile lui de asemenea, dar el va crede în continuare în superioritatea formării practice în întreprindere faţă de formarea în şcoli. I-am văzut comportamentul de pasăre de pradă, felul în care observa lucrurile de la distanţă şi dădea lovituri comerciale fulgerătoare. Cu toată certitudinea, nu va lăsa nimic la întâmplare în formarea fiilor săi ca succesori.

Şi lucrurile începeau în forţă: încă de când împlineau 10 ani, băieţii erau trimişi în Finlanda, care pe vremea aceea făcea parte din Imperiul rus, mai precis la Vîborg, fost oraş-fortăreaţă pe frontieră, la o sută de kilometri depărtare de Sankt Petersburg. Acolo, la graniţele înceţoşate ale nordului Imperiului, un anume Behmsch fondase un internat nemţesc pentru fiii burgheziei bogate destinaţi intrării în afaceri: "Behmsche Schule", în acea vreme condusă de văduva Behmsch. Băieţii plecau departe şi pentru mult timp. Însoţiţi prima oară de tatăl lor, luau mai întâi trenul până la Sankt Petersburg, apoi vaporul până la Vîborg. Piotr ne spune că şcoala se lăuda că aplică cea mai strictă disciplină şi că toate lecţiile, inclusiv cele de gimnastică, erau predate în germană. Pedagogia, cât se poate de nemţească, se baza pe învăţarea pe dinafară. Dacă nu erau atenţi la cursuri, elevii erau obligaţi să compună versuri în nemţeşte. Dacă se purtau urât, erau bătuţi cu rigla peste degete, repetitorii îi lăsau fără masa de prânz şi de seară sau, în cazuri grave, îi aruncau la carceră.

Stabilimentul avea o excelentă reputaţie în cercurile negustorimii, care împărtăşea opinia lui Ivan Vasilievici privitoare la necesitatea educaţiei nemţeşti - şi pe nemţeşte - a progeniturilor. După Finlanda, băieţii trebuiau să-şi termine studiile secundare la Sankt Petersburg timp de patru ani, stând la pensiunea luterană a lui Dimitri Girst, situată în cartierul maritim şi universitar din insula Vasilievski. Pensiunea, tot atât de teutonă, nu avea un regim mai puţin strict decât Behmsche Schule, dar măcar erai în oraş, la o jumătate de oră de Nevski Prospekt şi de toate ispitele capitalei imperiale, grija principală fiind banii de buzunar, acordaţi cu aceeaşi zgârcenie. Din fericire, mai existau invitaţiile la prietenii tatălui şi la o mătuşă Botkin de la faţa locului.

Ivan Şciukin şi-a înscris trei fii la pensiuni: pe Nikolai, pe Piotr şi pe Dimitri. După care au început lucrurile serioase. Toţi trei au plecat să facă stagii la case de comerţ şi manufacturi din străinătate. Ivan Vasilievici concepuse pentru fiecare dintre fii un itinerariu special, cuprinzând cât de multe posibil instituţii comerciale, întreprinderi şi societăţi textile. Nikolai a fost trimis la Mulhouse, unde se aflau cei mai buni artizani specializaţi în imprimarea ţesăturilor de iută. Piotr a plecat pentru doi ani la Berlin, la o societate de comerţ cu textile.

Lui Dimitri i-a revenit sarcina de a studia contabilitatea şi statistica, formaţie obligatoriu mai teoretică, la institutul de comerţ din Dresda. Dar a trebuit să se aştepte până la venirea fiilor mai mici, Vladimir şi Ivan, născuţi după 10 ani, perioadă în care cuplul a adus pe lume trei fete, pentru ca aceştia să facă studii superioare la Universitatea din Moscova.

Singurul care nu a fost trimis nici la Vîborg, nici la Sankt Petersburg, şi care a rămas acasă pentru a studia alături de surori, a fost Serghei Şciukin. Nimeni n-ar fi putut prevedea că bietul mititel bâlbâit, cu un cap mare şi disproporţionat, slăbănog şi bolnăvicios, le va supravieţui fraţilor şi surorilor lui (cu excepţia surorii sale Nadejda, moartă la Moscova la vârsta de 98 de ani). Părinţii se temeau pentru viaţa lui, aşa că-l răsfăţau, îl protejau şi aveau mai multă grijă de el decât de ceilalţi. Gelos, Piotr scrie că mama lor ceruse în mod special ca el să fie trimis la Vîborg, ca Nikolai, dar că pe iubitul ei Serghei trebuia să-l ţină lângă ea. Serghei îşi petrece deci copilăria cu părinţii şi surorile, şi îşi invidiază din răsputeri fraţii care nu se întorc acasă decât pentru vacanţele de Crăciun şi de vară, încărcaţi cu toate noutăţile şi toate misterele lumii adevărate.

Serghei a luptat. Când a devenit clar că tata nu-l va trimite la gimnaziu (liceul rusesc), a declanşat rezistenţa. Cu mult înainte de fitness şi de cultul sănătăţii, se cunoşteau deja avantajele exerciţiului fizic, ale hotărârii nestrămutate şi ale dieteticii. Fără sală de sport şi fără instructor, numai prin forţa voinţei şi cu o hotărâre extraordinară, el a întreprins propria sa transformare, practicând gimnastica zilnică, dormind cu ferestrele deschise chiar şi pe frigul cel mai cumplit, mâncând cu moderaţie un regim strict vegetarian (felurile lui preferate erau supa de ciuperci şi crupele de hrişcă, cărora le adăuga uneori o lingură de suc de carne, spunând de fiecare dată "e un păcat"^[xviii]). Spre deosebire de mediul negustoresc, unde domneau lăcomia de bunătăţi şi dispreţul faţă de corp, el a adoptat vegetarianismul şi cultura fizică şi le-a practicat toată viaţa.

În primăvara anului 1873, tatăl său, impresionat, l-a dus la Burgsteinfurt, lângă Munster, la doctorul Denghart, cel mai mare specialist european în tratarea bâlbâielii. Vizita la bătrânul doctor nu a fost zadarnică. Mai puţin obsedat de defectul său, Serghei a început să vorbească mai uşor, enervându-se şi roşind mai puţin când îi venea greu să pronunţe un cuvânt. Micul lui defect de vorbire avea să-i confere chiar un oarecare farmec. "Se bâlbâia, dar asta nu-l împiedica să fie un interlocutor foarte plăcut", îşi amintesc persoanele care l-au întâlnit.

În acel an, a intrat la Şcoala de comerţ a oraşului Gera, în provincia Turingia, celebră pentru producţia ei de stofe.

În patru ani, băiatul timid şi delicat a devenit un tânăr elegant, ferm hotărât să reuşească în viaţă. Pentru început, a intrat în afacerea familiei, ceea ce nimeni nu şi-ar fi închipuit că se va întâmpla. În vreme ce fraţii lui se aflau încă în străinătate, unde se îmbogăţeau cu experienţe noi (Piotr la Lyon şi Dimitri la Riga), Serghei avea să petreacă doi ani învăţând toate subtilităţile comerţului pe care i le desluşea tatăl lui. Sentimentul lui de inferioritate l-a împins să se implice în întreprinderea familială cu o înflăcărare ieşită din comun.

Atunci când crease I.V. Şciukin şi Fiii în 1878, speranţele lui Ivan Şciukin se bazau încă pe fiul lui cel mare, Nikolai, căruia trebuia să-i revină conducerea întreprinderii, chiar dacă Serghei şi Piotr ar fi intrat şi ei în firmă ca asociaţi. Vom vedea că Nikolai va lupta din răsputeri pentru a se elibera de tutela paternă. Poveste clasică a familiilor mari: atunci când fiul cel mai mare se eschivează de la rolul pregătit pentru el, adeseori cea mai neaşteptată persoană acceptă provocarea şi îl înlocuieşte. Soarta îi oferă lui Serghei o şansă pe care el n-o lasă să treacă.

Îl vom lăsa acum, la această cotitură a vieţii lui, pe eroul nostru Serghei Şciukin. Pentru a încerca să înţelegem epopeea lui de colecţionar, trebuie să evocăm destinul celor patru fraţi ai săi, care va înrâuri atât de mult destinul său.

---