Cine se teme de moarte

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Cunoscută pentru romanele ei cu tentă science-fiction şi fantasy, populate de personaje rupte din realismul magic, scriitoarea Nnedi Okorafor este născută în Statele Unite, într-o familie de imigranţi. Şi-a cîştigat notorietatea datorită felului în care împleteşte în proză elemente de cultură africană. Dintre romanele sale, amintim: Lagoon (finalist la categoria Cel mai bun roman la British Science Fiction Association Award), Who Fears Death (Cine se teme de moarte; cîştigător al World Fantasy Award la categoria Cel mai bun roman), The Book of Phoenix (finalist la Arthur C. Clarke Award), Chicken in the Kitchen (un roman pentru copii premiat cu Africana Book Award) şi The Shadow Speaker (CBS Parallax Award).
*
Într-un Sudan al viitorului, împletind tehnologia cu vrăjitoria pe un fundal al confruntărilor multiple între etnii, între sexe, între opresori de tot felul, cei oprimaţi sînt tot mai puţin conştienţi de statutul de victimă. Niciodată Africa, în toată stranietatea ei magică şi violentă, nu a fost mai fascinantă decît în povestea acestei adolescente cu părul şi pielea de culoarea nisipului, pe nume Onyesonwu (Cine-se-teme-de-moarte). Cine se teme de moarte este romanul unui copil al deşertului, al brutalităţii, al vrăjitoriei, povestea celei în stare să rescrie în Marea Carte destinul a două popoare. Şi poate destinele viitorilor cititori ai acestei mari cărţi.

Roman în curs de ecranizare, cîştigător a numeroase premii internaţionale, printre care World Fantasy Award la categoria Cel mai bun roman (2011), RT Reviewer's Choice Best Book Award (2010), şi finalist al Locus Award pentru Cel mai bun roman fantasy (2010) şi Black Excellence Award (2010). Cine se teme de moarte a fost aleasă şi cea mai bună carte a anului 2010 de Publishers Weekly, Library School Journal şi Amazon.com.

"O fantezie remarcabilă, în acelaşi timp un realism formidabil." (The Washington Post)
"Cine se teme de moarte e una dintre cele mai şocante, cu adevărat fascinante poveşti, cum n-am mai avut de mult ocazia să citesc." (Peter S. Beagle)
"Nnedi Okorafor arată cum trecutul este, de fapt, întotdeauna prezent. Cine se teme de moarte e o parabolă postapocaliptică menită să ne arate cum nepăsarea, apatia şi prejudecata pot omorî, dar şi că adevărul şi cunoaşterea sînt calea către viaţă." (New York Journal of Books)
"O poveste marcată de un realism care-ţi dă fiori - inegalitate rasială şi de gen, tradiţii care distrug orice urmă de umanitate din semeni - alăturată unui melanj de magie şi fantastic de vocea unui povestitor remarcabil." (Publishers Weekly)


Fiecare părticică din mine care eram eu. Trupul meu înalt de ewu. Firea aprigă. Mintea impulsivă. Amintirile mele. Trecutul. Viitorul. Moartea mea. Viaţa mea. Spiritul meu. Soarta mea. Eşecul meu. Tot ce eram eu se distrugea. Eram moartă, frântă, risipită şi absorbită. Era de o mie de ori mai rău decât atunci când mă preschimbasem prima dată în pasăre. Nu‑mi amintesc nimic pentru că nu eram nimic.

Apoi am fost ceva.
Simţeam. Eram reconstruită bucată cu bucată. Ce anume făcea asta? Nu era Ani, nu. Nu era o zeiţă. Era nepăsător, dacă era posibil să fie nepăsător. Şi rigid, dacă era posibil să fie rigid. Logic. Controlat. Să îndrăznesc să spun că era Creatorul? Ceea Ce Nu Poate Fi Atins? Cine nu‑şi doreşte să fie atins? Cel de‑al patrulea punct, la care nici un vrăjitor nu se poate gândi vreodată? Nu, nu pot să spun asta, fiindcă e cea mai profundă blasfemie. Sau cel puţin aşa ar spune Aro.

Dar spiritul şi trupul meu erau complet desfiinţate... nu asta spunea Aro că se întâmplă cu orice făptură care se întâlneşte cu Creatorul? Pe măsură ce mă reasambla, mă şi aranja intr‑o nouă ordine. O ordine care avea mai mult sens. Îmi amintesc de momentul în care mi s‑a întors ultima bucată din mine.
- Ahhhhhhhhhhhhhhhhh, am murmurat trăgând aer în piept.

Uşurare, prima mea emoţie. Din nou, îmi amintesc de momentul acela când eram în copacul iroko. Atunci când capul meu era precum o casă. Pe vremea aceea era ca şi cum uşile acelei case se întredeschideau - uşi din oţel, din lemn, din piatră. De data aceasta, toate acele uşi şi ferestrele erau trântite de pereţi.

Mă prăvăleam iar. M‑am izbit greoi de sol. Vânt pe pielea mea. Îngheţam de frig. Eram udă. Cine sunt? m‑am întrebat. N‑am deschis ochii. Nu‑mi aminteam cum se face. M‑a lovit ceva în cap. Şi încă ceva. Instinctiv, am deschis ochii. Eram într‑un cort.
- Cum să fie moartă? răcnea Diti. Ce s-a-ntâmplat?

Apoi totul s‑a izbit de mine. Cine eram, de ce eram, cum eram, când eram. Am închis ochii.
- N‑o atinge, a spus Ssaiku. Mwita, vorbeşte‑i. Se întoarce. Ajut‑o să‑şi termine călătoria. O pauză.
- Onyesonwu.

Vocea lui suna ciudat.
- Vino înapoi. Eşti plecată de şapte zile. Pe urmă ai căzut din cer, ca unul dintre copiii pierduţi ai lui Ani din Marea Carte. Dacă eşti vie din nou, deschide ochii, femeie.

Am deschis ochii. Stăteam întinsă pe spate. Mă durea trupul. El mi‑a luat mâna. I‑am strâns-o şi eu pe a lui. În acel moment au mai venit şi altele. Alte lucruri despre cine eram acum. Am zâmbit, după care am râs.

Era un moment de nebunie şi de trufie pentru care nu pot spune că era numai vina mea. Forţa şi capacităţile despre care îmi dădeam seama că făceau parte acum din mine erau copleşitoare. Eram mai puternică şi deţineam controlul într‑o măsură mai mare decât mi‑am imaginat vreodată că ar fi posibil. Şi astfel, de cum m‑am întors, am plecat din nou. Nu mai mâncasem de şapte zile. Mintea îmi era limpede. Eram foarte, foarte puternică. Am chibzuit unde îmi doream să merg. Acolo m‑am dus.

Acum eram pe salteaua din cort, imediat după aceea zburam, fiind eu însămi, fiind spiritul meu albastru.

Mă duceam după tata.

Am zburat de‑a dreptul prin furtuna de nisip. I‑am simţit atingerea înţepătoare. M‑am avântat prin zidul ei şi am ţâşnit în lumina fierbinte a soarelui. Dimineaţă. Am zburat peste kilometri întregi de nisip, sate, dune, peste un oraş, peste copaci uscaţi şi iarăşi dune. Am zburat peste un mic câmp verde, dar eram prea concentrată ca să‑mi pese. În Durfa. Direct la o casă mare, cu uşă albastră. Prin uşă, într‑o cameră care mirosea a flori, a esenţe parfumate şi a cărţi prăfuite.

El era aşezat la un birou, cu spatele la mine. M‑am aruncat şi mai adânc în sălbăticie. La fel îi făcusem lui Aro când mă refuzase de mai multe ori decât puteam îndura. Şi vraciului din Papa Shee. De data asta eram încă şi mai puternică. Ştiam unde să sfâşii, să muşc şi să distrug, unde să atac. Ii vedeam spiritul, ca un strat întins peste spinarea întoarsă către mine. Era de un albastru intens, ca al meu. Asta m‑a surprins pe moment, dar nu m‑a oprit.

M‑am năpustit ca odinioară tigrii flămânzi când îşi găseau prada. Eram prea nerăbdătoare ca să‑mi dau seama că, deşi el era întors cu spatele, spiritul lui nu era. Mă aşteptase. Aro nu mi‑a povestit niciodată cum s‑a simţit când l‑am atacat. Vraciul din Papa Shee a murit şi gata, fără semne fizice pe trup când a căzut la pământ. Acum, în momentul acesta cu tata, am aflat cum e.

E genul de durere pe care moartea nu poate s‑o oprească. Tata a împins-o în mine cu toată forţa. Cânta în timp ce sfâşia, se înfrupta, înjunghia şi răsucea părţi din mine despre care nici nu ştiam că există. Şedea la biroul lui, cu spatele la mine. Cânta în nuru, dar nu auzeam cuvintele. Semăn cu mama, dar nu pe de‑a‑ntregul. Nu pot să aud şi să‑mi amintesc când sufăr.

Ceva s‑a declanşat în mine. Un instinct de supravieţuire, o responsabilitate şi o amintire. Nu aşa îmi e sfârşitul, mi‑am spus. Imediat am tras deoparte ce mai rămăsese din mine. Pe când mă retrăgeam, tata s‑a ridicat în picioare şi s‑a întors. S‑a uitat în ceea ce erau ochii mei şi m‑a apucat de ceea ce era braţul meu. Am încercat să mi‑l smucesc. Tata era prea puternic. Mi‑a întors palma dreaptă în sus şi şi‑a înfipt unghia în ea, gravând acolo un fel de simbol. Mi‑a dat drumul şi a spus:
- Întoarce-te şi mori în nisipurile din care te‑ai ridicat.

Am făcut cale‑ntoarsă părându-mi-se că durează o eternitate, plângând în hohote, suferind de dureri, stingându-mă încet. Pe când mă apropiam de zidul de praf, lumea începea să strălucească de spirite şi în deşert înmugureau acei copaci ai sălbăticiei în culori neobişnuite. M‑am stins complet şi nu‑mi mai amintesc nimic.

*
Mwita mi‑a spus mai târziu că am murit a doua oară. Că am devenit transparentă şi apoi am dispărut cu totul. Când am reapărut, în acelaşi loc, eram iarăşi din carne, trupul îmi sângera de peste tot, hainele îmi erau îmbibate de sânge. N‑a reuşit să mă trezească. Timp de trei minute n‑am avut puls. Mi‑a suflat aer în piept şi a folosit un juju blând. Cum nimic din toate astea n‑a dat rezultate, s‑a aşezat lângă mine, aşteptând.

În timpul celui de‑al treilea minut, am început să respir. Mwita a alungat pe toată lumea din cort şi a rugat două fete care treceau pe acolo să‑i aducă o găleată cu apă caldă. M‑a îmbăiat din cap până-n picioare, clătindu‑mă de sânge, bandajându-mi rănile, masându-mi carnea ca să‑mi revigoreze circulaţia şi trimiţându-mi gânduri bune.
- Trebuie să stăm de vorbă, îmi repeta întruna. Trezeşte‑te.

M‑am trezit două zile mai târziu şi l‑am văzut pe Mwita stând lingă mine şi fredonând în surdină în timp ce împletea un coş. M‑am săltat încet în capul oaselor. M‑am uitat la Mwita şi nu mi‑am putut aminti cine e. Îmi place de el, mi‑am spus. Ce e? Mă durea trupul. Am gemut. Mi‑au chiorăit maţele.
- N‑ai vrut să mănânci, a spus Mwita, lăsând coşul jos. Dar ai băut apă. Altfel, ai fi fost moartă... din nou.

Îl cunosc, mi‑am spus. Apoi, de parcă mi l‑ar fi şoptit vânturile de afară, am auzit cuvântul pe care il rostise pentru mine, Ifunanya.
- Mwita? am spus.
- În persoană, a răspuns el, apropiindu‑se.

Cu toate durerile din trup şi cu restricţia impusă de bandajele de pe picioare şi de pe tors, mi‑am azvârlit braţele în jurul lui.
- Binta, am rostit cu faţa cuibărită în umărul lui Mwita. Ah! Daib!

M‑am agăţat de el şi mai puternic, închizând ochii strâns.
- Omul ăsta nu e om! E...

Amintirile au început să‑mi potopească simţurile. Călătoria mea către vest, vederea chipului său, a spiritului său. Durerea! Înfrângerea. Mi s‑a strâns inima. Dădusem greş.
- Şşş, a făcut el.
- Ar fi trebuit să mă omoare, am şoptit.

Chiar şi după ce fusesem recreată de Ani, tot nu reuşisem să‑l dobor.
- Nu, a spus Mwita luându-mi faţa în mâini.

Am încercat să‑mi ascund chipul plin de ruşine, dar el mi l‑a ţintuit locului. Apoi m‑a sărutat lung şi adânc. Vocea din mintea mea care clama eşecul şi înfrângerea s‑a domolit, deşi nu şi‑a încetat mantra. Mwita s‑a desprins de mine şi ne‑am privit amândoi în ochi.
- Mâna mea, am şoptit.

Am ridicat‑o în aer. Simbolul reprezenta un vierme încolăcit. Era negru şi scorţos şi mă durea când încercam să strâng pumnul. Eşec, a şoptit vocea din mintea mea. Înfrângere. Moarte.
- Pe acesta nu l‑am observat, a spus Mwita, ridicându-şi-l mai aproape de faţă şi uitându-se pe sub sprâncene.

L‑a atins cu degetul arătător şi apoi şi‑a tras mina înapoi, scăpând un şuierat.
- Ce‑i? l‑am întrebat cu un fir de voce.
- Ca şi cum ar fi străbătut de curent electric. Parcă mi‑aş fi băgat degetul într‑o priză, a spus el, frecându-se. Mi‑a amorţit mina.
- El l‑a făcut acolo.
- Daib?

Am dat din cap afirmativ. Mwita s‑a întunecat la faţă.
- Altfel, te simţi bine?
- Uită‑te la mine, i‑am spus, nedorindu‑mi nicidecum ca el să se uite la mine. Cum aş putea să mă simt...
- De ce‑ai făcut asta? m‑a întrebat deodată, incapabil să se mai stăpânească.
- Fiindcă...
- Nici măcar nu te‑ai bucurat că trăieşti. Nici măcar n‑ai fost uşurată că ne vezi din nou! Ah, chiar că ţi se potriveşte numele, o!

Ce puteam să‑i mai răspund? Nu mă gândisem la asta. O făcusem din instinct. Şi totuşi, ai dat greş, a şoptit vocea din mintea mea.

În cort a intrat Ssaiku. Era îmbrăcat ca de călătorie, cu un caftan lung şi pantaloni, drapat tot într‑o mantie lungă, verde, dintr‑un material gros. De cum a văzut că sunt trează, figura lui gravă s‑a îmblânzit. A întins mâinile într‑un gest grandios.
- Heeeeei, se trezeşte să ne incinte cu splendoarea ei. Bine‑ai venit înapoi. Ţi‑am dus dorul.

Am încercat să zâmbesc. Mwita a pufnit batjocoritor.
- Mwita, cum arată? a întrebat Ssaiku. Prezintă‑ne situaţia.
- A fost... bătută zdravăn. Şi‑a vindecat cele mai multe dintre rănile deschise, dar nu poate să vindece totul cu deprinderile ei de eshu. Cred că depinde şi de felul în care sunt provocate. O mulţime de contuzii adânci. Arată de parcă i s‑a greblat pieptul. Are arsuri pe spate... cel puţin aşa se prezintă, ca nişte arsuri. Are glezna şi mâna luxate. Oase rupte n‑are. Din ce mi‑a spus că s-a-ntâmplat, bănuiesc c‑o doare când respiră. Şi, când o să‑i vină ciclul, iar o s‑o doară.