Pantofii mei cei noi

Mereu m-au chinuit pantofii proşti. Din cauza asta îl invidiam pe Pierre, prietenul meu mai mare cu doi ani ca mine, cu care eram vecin. Purta întotdeauna pantofi eleganţi, cu pielea ca mănuşa. E drept, primiţi din străinătate, de la rudele lui din Franţa. Eu făceam tot felul de exhibiţii ca să pot purta pantofii care se găseau în comerţ, fie că le puneam vată în vârf, ca să nu-mi joace în picior, fie că-i lărgeam cum puteam, frecându-i cu alcool sanitar sau întinzându-i cu şanuri, pentru că mă băteau ba la călcâi, ba la degetul mare, ba la cel mic. Nu ştiu cum, dar mereu mă nimeream între două numere, iar jumătăţi de număr nu se găseau, auzisem că ar fi fost o vreme când se mai făceau, dar epoca aceea părea să se fi încheiat. Adesea pantofii mei noi ajungeau direct la domnul Duţă, pantofarul străzii, care se chinuia câte o săptămână întreagă să-i lărgească şi să-i înmoaie, fără cine ştie ce rezultat însă, pentru că mie mi se părea că-i luam înapoi de la el la fel de strâmţi şi oţeliţi cum fuseseră la început.

După ce am văzut pentru prima dată la prietenul meu nişte pantofi cu liră făcuţi dintr-o piele atât de fină încât vedeam cum îşi mişcă degetele prin ea, mi-a rămas gândul la ei.

Nu-i de mirare aşadar că la una din primele mele ieşiri în străinătate cu echipa de tir, la Budapesta, am intrat ca atras de magnet în primul magazin în care am văzut nişte pantofi ca ai lui Pierre. Hush Puppies, americani, la noi nici n-aş fi putut visa să găsesc aşa ceva în magazine. I-am probat, îmi veneau ca turnaţi, şi i-am luat fără să stau o clipă pe gânduri, deşi m-au costat toată diurna pe care o aveam în forinţi. Am uitat pe loc că aş fi vrut să-mi cumpăr o pereche de jeans, ştiam de la colegii care mai fuseseră în deplasări în Ungaria că se găsesc Super Rifle la magazin, venisem cu gândul să-mi iau pantaloni, dar nu-mi mai rămăsese nici un ban, poate cel mult de o îngheţată.

Mândru ca niciodată, n-am mai dat jos decât noaptea pantofii mei noi. Aş fi fost gata să mă bag şi în pat cu ei. Aveam în fine o pereche de pantofi fini, moi, comozi, cum nu mai avusesem niciodată.

Ajuns înapoi acasă, la Bucureşti, m-am lăudat în familie cu noua mea pereche de pantofi. A doua zi după-amiază, după şcoală, i-am încălţat, şi am ieşit la o plimbare spre Universitate, ca să mă fălesc cu ei. De la primii paşi mi-am dat seama că ceva nu e în regulă, aveau talpa atât de fină încât simţeam toate asperităţile de pe trotuar, fiecare pietricică pe care călcam. Ajuns în Piaţa Romană, mersul cu pantofii ăştia începuse să mi se pară un calvar. Când am trecut de Patria, a trebuit să fac un efort de voinţă ca să continui până la Scala, unde m-am oprit. Tălpile mă ardeau şi dureau aşa de tare, că nu ştiam ce să mai fac. Încercam să calc cât mai puţin apăsat, când mai pe călcâie, când mai pe vârfuri. Mă simţeam de parcă în picioarele goale ar fi fost mai bine decât cu pantofii ăştia care parcă detectau fiecare pietricică.

Ajuns cu greu înapoi, i-am dat jos, şi nu i-am mai purtat o săptămână. Apoi i-am mai folosit o dată sau de două ori prin casă, pe post de papuci. Într-un final, cum n-aveam la ce să-i folosesc, de supărare i-am aruncat pur şi simplu la gunoi, ca să scap de ei.

(Bucureşti, iulie 2019)