Toată poezia mea îmi face reclamă mie însumi

Pe când eram eu tânăr, lumea avea
un sens. În vremurile de odinioară,

trăgeai ce trăgeai, ce-i drept, dar lumea se urnea
ca stânca, ţâşnea victorioasă,

se rostogolea, se făcea fărâme iar şi iar,
mereu mai nouă, mai puternică, mai proaspătă,

şi îşi privea propriul chip alunecându-i printre degete
ca şi cum acel chip ar fi fost un pumn de bani, toţi de aur.

Cred că am trăit şi eu truda
Urcuşului, m-a învăluit vraja mării când înghite uscatul.

Am trăit-o, neîndoielnic. (Erai cu mine, cred că ştii.)
Iar cerul-cum aş putea să-l descriu?

Era un cer matur, deloc imbecil, deloc fragil, deloc nesigur, fără aere de fetişcană.
Când l-am lăsat în urmă, oare?

L-am sorbit, am tras în el cu puşca, l-am ocolit pur şi simplu?
M-am urcat în el şi am gonit ca-ntr-o maşină, oare?

Să-mi fie cu iertare, însă, pe când mergeam la lucru azi în zori,
cu toate că ardea flacără soarele, iar vârfurile copacilor erau la locul lor,

eram la sfârşitul lumii. Moartea nu este ce credeţi voi că este.
Moartea este ce cred eu.

(în perioada 1 iunie 2019 - 1 septembrie 2019, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)