Îl cheamă Bill şi are un balon roşu. De fapt îl cheamă altfel, dar aşa se recomandă străinilor, e un nume uşor de reţinut şi de pronunţat. E din Scoţia dar nu poartă fustă şi nu e zgârcit. Într-o vreme pene de porumbel îi atârnă de urechi şi de cureaua de la blugi, şi avea un tricou cu un lup cu botul căscat a urlet. Pentru că-i plac porumbeii şi sunt uşor de jumulit. Sunt gustoşi, gratuiţi şi uşor de prins, mai ales cei din Veneţia şi cei din ţările nordice. Porumbeii din România sunt mai greu de vânat cu praştia, fiind bănuitori din fire. Călătoreşte prin Europa deoarece acasă n-are ce să facă. Nici în străinătate n-are ce să facă, dar parcă timpul trece mai uşor pe alte meleaguri, departe de părinţii care-l întreabă des ce are de gând să facă în viaţă. Pe 1 decembrie, dimineaţa, şedea pe un scaun, într-un fast-food din gara Bucureşti Nord. Fuma şi-şi turna cafea pe gât de parcă ar fi fost grăbit. Cu gesturi repezite de credeai că peste 10 minute ar fi avut trenul. Aşa îi place să-şi bea cafeaua. Îi place să-şi imagineze că chiar are un tren de prins peste 10 minute. În realitate ar putea să se urce în compartiment şi peste o zi şi peste un an sau zece, că tot n-ar avea mare importanţă. Nu s-ar schimba nimic important în viaţa lui. A încercat să agaţe o boschetară pentru că aşa i-a venit, dar respectiva i-a luat pachetul cu ţigări şi a plecat. Şi-a luat alt pachet şi a început să studieze pereţii, oamenii care stăteau la coadă la plăcinte şi cafea, tipa care spăla gresia cu mopul, petele de lumină ce se lăbărţau de afară. Aşa a făcut şi în gara din Braşov, şi în gara din Budapesta, şi în gara din Praga, şi în gara din Wroclaw, apoi Berlin, în gara din Paris, în gara din Rennes, unde ca variaţie mânca alune decojite.
În Franţa se mai distra din când în când vorbind cu portretiştii de pe Sena sau participând la mob-uri. Adică afla de la cineva că unii se vor strânge în faţa magazinului de skiuri de pe strada Anatole France nr. 34, fix la ora 15.30, şi se ducea să protesteze. Protesta cam 10 minute, în gaşca de necunoscuţi, apoi se ducea la bere, apoi încerca să-şi vâneze cina, reuşea, o gătea pe o alee lăturalnică, şi dacă n-avea bani de cameră, dormea în parc sau în metrou. În zilele când avea mălai dormea într-un cămin studenţesc, împreună cu pakistanezi, congolezi şi marocani. Nu era bine pentru că îşi zicea în sine că pakistanezii, congolezii şi marocanii put a nespălaţi de-o lună, iar pakistanezii, congolezii şi marocanii îi spuneau pe limba lor ca el să-şi înmoaie din când în când trupul în apă cu clăbuci.
N-are nici o ocupaţie stabilă. Uneori spune că face parte dintr-o organizaţie de protecţie a bursucilor cu dungă neagră dar nu e adevărat. Nu se pune că de două ori şi-a împărţit tufişul dintr-un parc londonez cu nişte pui. Dacă n-ar fi avut maţul plin i-ar fi belit, fript şi mâncat. Se spune că bursucii au carnea aţoasă, nu i-ar fi plăcut. Alteori spune că în Praga a lucrat într-o fabrică de ceramică. Vezi doamne, ar fi pictat ceşti delicate şi farfurii. Aiurea! A încercat o zi, dar a fost concediat pentru că din zece ceşti pictate, opt îi scăpau pe jos, şi pe drept cuvânt patronul a considerat că nu vrea să dea faliment, aşa că i-a arătat uşa şi l-a ajutat să iasă pe ea.
Cu balonul roşu se plimbă când n-are ce face, în rest, aşa cum am spus, zace la câte o masă şi se uită la alţii.
